OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

Ediţia 21 a Festivalului Naţional de Teatru i-a rezervat un Focus care a reunit pe scenele Capitalei patru dintre creaţiile ultimelor sezoane (Trei surori, Unchiul Vania, Strigăte şi şoapte şi Ivanov), bănuiesc, cele încă aflate pe afişele aşezămintelor producătoare. La vîrsta senioratului artistic, Şerban e prolific, dovedind o energie creativă de invidiat. Izvoarele ei sînt, probabil, „floarea adevărată“ invocată în prefaţa volumului Zeami: şapte tratate secrete de teatru Nô, tehnici orientale bazate pe filozofii străvechi, care identifică în fiinţă resurse nebănuite şi le eliberează. Dar şi faptul că în atelierele sale, cel mai nou – derulat, în vară, la Ipoteşti, se încarcă din tinereţea şi entuziasmul celor cu care lucrează, actori la început în carieră, selectaţi riguros şi antrenaţi în experienţe revelatorii pentru întreaga echipă. În egală măsură, alerta şi disciplina profesională, nevoia de a comunica pe calea teatrului îl menţin pe Şerban în centrul vieţii artistice internaţionale. Focusul Şerban s-a pliat şi pe „Cehoviziunile“ care au patronat FNT-ul 2011, debutînd, cronologic în agenda evenimentului, cu Trei surori montat la Teatrul Naţional din Budapesta. O graţioasă reverenţă făcută de organizatori, zic gurile rele şi pentru a mai atenua eventuala observaţie că un festival naţional se deschide cu un spectacol străin. De la Naţionalul din Budapesta! În timpul mandatului lui Hunor Kelemen la Ministerul Culturii! Schimbarea spaţiului de joc afectează, de regulă puţin, versiunea de sediu, mai ales cînd aceasta mizează pe scena fizică nu numai ca pe un cadru, ci ca pe un element ambiental cu valenţe estetice. Producţia, foarte lăudată la premiera din Ungaria, nu a avut acelaşi feedback la Bucureşti, cînd, la antract, aproape jumătate dintre spectatori au plecat.

 

Ce-i drept, propunerea lui Şerban e una neortodoxă, dar neortodox e şi Unchiul Vania (Teatrul Maghiar de Stat din Cluj), a fost şi Pescăruşul de la Sibiu, ambele valoric deasupra variantei budapestane. Seria de montări Cehov are multe puncte comune, configurînd un mic organon al lui Andrei Şerban de abordare a scrierilor autorului rus. El schimbă conţinutul termenului „cehovian“, îl împrospătează dîndu-i un nou înţeles, necanonic, îndepărtîndu-se de viziunea stanislavskiană. E un neocehovianism care propune şi practică o dezvoltare a textului în circumstanţele estetice şi psihologice ale actualităţii. Experimentul Cehov e de cursă lungă, fiind motivat de dorinţa de a-l înţelege mai bine pe popularul dramaturg. Proiectul a început la New York, la finalul anilor ’70, şi a evoluat prin reveniri, în diverse culturi, structural diferite (americană, japoneză, europeană), în diverse limbi (engleză, japoneză, română, maghiară, rusă), cu artişti formaţi în şcoli şi metode fundamental diferite, în versiuni inedite, activînd coduri de receptare felurite.

 

De fiecare dată, Şerban a lucrat pe traduceri noi, care aduc nu numai cuvîntul, ci şi ritmul la cadenţa contemporană. Din perspectivă clasică, tempoul lent constituie una dintre dimensiunile definitorii ale universului cehovian. Lentoarea e caducă într-o lume, a noastră, în care prezenţa şi viteza sînt imperative. Traducerile, cu excepţia Pescăruşului, realizată de Maşa Dinescu, sînt făcute nu din rusă, ci din engleză, bănuiesc, căci nu se specifică nicăieri, ori mixează traduceri, ceea ce generează, natural, specificităţi lingvistice şi ritmice. Pe noile tălmăciri, regizorul şi colaboratorii au operat adaptări, translînd intenţionat acţiunile şi, mai ales, personajele în formule apropiate de vremurile şi mentalităţile noastre. Aducerile în prezent sînt practici curente ale artelor recente, însemnînd prospeţime estetică şi reatestarea caracteristicilor de universalitate ale operelor sursă. Directorii de scenă care le utilizează împart, în buna tradiţie a secolului al XX-lea, statutul de autor cu dramaturgul, în ale cărui scrieri identifică şi relevă substraturi semantice, adăugînd un metatext scenic, practicînd, adică, regia ca act de reinterpretare. În postură de interpret al lui Cehov se află Andrei Şerban în Trei surori, Unchiul Vania şi Ivanov, montări diferite stilistic, dar şi cu cîteva motive recurente. Într-o relatare de presă, Şerban îşi asumă statutul de „meşteşugar-şef“, în sensul acordat sintagmei de Gordon Craig, de creator care ia o operă şi o reface în aşa fel încît să pară ceva complet nou. Soluţiile sale îşi au întotdeauna originea în replici din text. La Unchiul Vania e structura dedalică a casei. Serebreakov zice: „Casa asta e ca un labirint, toată lumea se pierde prin el şi nimeni nu găseşte pe nimeni“. Găsitul acesta e şi fizic, de umblat prin perimetre neobişnuite ale sălii, dar Şerban îl dezvoltă şi metafizic, fiind vorba, de fapt, despre un univers în care eroii convieţuiesc, dar nu se întîlnesc, nu sînt compatibili. În Trei surori, cheia lecturii regizorale se află într-o replică despre viaţa trăită în iluzie, în vis, despre realitate şi amăgire. Piesele lui Cehov decupează mici lumi, le detaşează de macrounivers.

 

În aceste mici lumi relocate în actual, Şerban evidenţiază o dublă realitate: una a imanentului, a cotidianului, alta, a proiecţiilor personale, a idealurilor şi visurilor ce nu se împlinesc. În Ivanov (Teatrul Bulandra, Bucureşti), o perdea semitransparentă le delimitează, pentru ca la un moment dat, în dialectica reprezentaţiei, lumea să se răsucească. În Trei surori, o cortină roşie ascunde un perimetru ce se va dezvălui abia pe parcurs, aceşti „dincoace“ şi „dincolo“ rămînînd termenii unei dedublări continue a existenţei. În montarea de la Budapesta, Şerban părăseşte realismul şi naturalismul, virînd registrul înspre parodic şi grotesc, formula spectaculară fiind una de cabaret, cu pian şi cîteva solo-uri live, cu o interpretare de tip brechtian. Straniu şi excesiv, à l’américaine, într-o versiune care se concentrează pe reportretizarea personajelor (vezi, de pildă, Nataşa), amalgamînd text şi metatext, minimizînd misterul. Ideea de vodevil, de circ uman a mai utilizat-o regizorul şi în Livada... de la Lincoln Center, dar acum clovnescul e amplificat. Personajele cehoviene sînt subsumabile în două categorii: inadaptaţii nefericiţi, fragili, vulnerabili (surorile Prozorov, Ivanov, Astrov etc.) şi pragmaticii, egoiştii (Nataşa, Borkin, Serebreakov etc). Din urzeala raporturilor lor în aceste lumi paralele se naşte drama fiecăruia, deriziunea tragicomică. Personajele acestea inadecvate mediului în care trăiesc au deopotrivă ceva infantil şi clovnesc, refuzînd maturizarea ca soluţie de inserare în realitatea trivială.

 

În Trei surori şi Unchiul Vania, la fel ca în Lear de la Bulandra, Şerban a jonglat şi cu spaţiul, căruia i-a ataşat o dramaturgie scenografică. Arhitectura teatrală, scena în sine şi potenţialităţile ei mecanice sînt utilizate ca decor, devin elemente active în geografia sa. Jocul cu poziţionarea spectatorilor şi a actorilor (utilizat şi în Strigăte şi şoapte, printr-o formulă studio, în care proximitatea fizică e esenţială în receptare), teatralizarea publicului devine o contribuţie semnificativă a discursului regizoral. Aproapele şi departele măresc ori micşorează actorul/personajul; coborîrea ori ridicarea/urcarea în/din trape indică o nouă raportare la evenimentul scenic redat; adresarea directă către spectatori e sursa unui plus de implicare, universul scenic cehovian fiind prelungit pînă către ultimul rînd al sălii.

 

Şerban se autodeclară un creator eclectic, întrucît dintotdeauna teatrul, în traseul său către public, urmăreşte să declanşeze acel „ah“ emis de subconştient ca reacţie de surpriză. Ce a arătat secţiunea „Focus: Andrei Şerban“? Un artist proteic? Un proiect cehovian cu reveniri şi reinterpretări ce indică neocehovianismul regizorului? Producţii care iniţiază vibraţii atît în rîndul entuziasmaţilor, cît şi printre cei care le consideră startul unor dezbateri estetice. Artă vie, teatrul îşi extinde vitalitatea şi dincolo de coborîrea cortinei. Prin dialog.