OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Andrei BODIU,
Bulevardul Eroilor,
postfata de Ion Bogdan LEFTER,
Editura Paralela 45,
„Biblioteca romaneasca – proza“,
Pitesti, 2004, 268 p.

Bulevardul Eroilor nu este debutul ca prozator al lui Andrei Bodiu iar antecedentul in memorialistica al autorului (proza Jurnalexpress Europa 2000, 2001) influenteaza mult scriitura acestei noi aparitii.
Bodiu este cunoscut in special ca poet, dar nu s-a ferit nici de eseu, nici de istorie sau critica literara. Din 2004 este decan al Facultatii de Litere a Universitatii de Vest din Brasov.
Bulevardul eroilor este un roman cu si despre universitari. Argumentul cu care incepe cartea subliniaza caracterul ei fictional, dar si baza de inspiratie autobiografica pe care e construita : „Orasul e unul real… In rest, am inventat…“.

Proza este foarte fragmentata. Teoretic din corpul romanului s-ar putea recon-strui patru, poate chiar cinci nuvele diferite, fiecare cu personajul sau principal si firul sau narativ, interconectate doar prin relatiile dintre personaje (profesori si studenti, colegi si colege, bosi si secretare, amanti si amante) si prin circumstantele in care se petrece actiunea (Brasovul, Universitatea, caminul studentesc…).
Fiecare dintre cele patru bucati este rupta in zeci de piese care, „crosetate“ cu mare atentie de autor, ofera un crescendo si un moment prelungit de tensiune maxima (intrigi, puncte culminante si deznodaminte succesive) uimind si seducind orice eventual cititor.
Andrei Bodiu e exigent atit cu personajele sale cit si cu tot ce le inconjoara, dar destul de intelegator cit sa nu fie cinic. Romanul ofera o serie de secvente fotografice ale tranzitiei romanesti (in curs) si apare ca o caricatura lipsita de sarcasm, al carei umor penduleaza intre a fi savuros sau amar. Cartea musteste de acest umor cu doua taisuri, direct acid si lipsit de orice complezenta, ce da primul ton si are rol principal in creearea atmosferei narative.

Naratologic vorbind predomina ingenuitatea. Continuind ideea puzzle-ului de nuvele, autorul isi permite un alt joc, mai periculos pentru coerenta textului. Bodiu jongleaza cu instantele naratoriale. Naratorul trece de la persoana I la a III-a fara mari escalade. Pur si simplu se termina un fragment cu persoana I si incepe altul la persoana a III-a, anuntat doar de un infim spatiu liber (de aproape un rind).
Naratorul-personaj Banceu (un fel de echivalent al autorului, daca nu cumva chiar autorul) fie noteaza propria sa experienta zicind „eu“, fie nareaza despre „ei“ ceea ce vede. Cititorul este surprins pentru inceput, dar se prinde usor in jocul autorului si trece inconstient de la un fragment la altul, proza deschizind tocmai gustul pentru cultivarea tensiunii narative.
Rasucirea firelor narative implica si o mare discontinuitate temporala, fragmentele variind de la simultaneitate la anterioritatea flash-back-ului in acceptie proustiana.
De-a dreptul uimitor este ca desi naratologic, temporal si formal romanul este (dupa cum am explicat) un anti-roman (un „Gica-Contra“ al speciei sale), forma de inducere a tensiunii narative, coerenta scriiturii si dialogurile personajelor il fac savuros de la primul pina la ultimul cuvint.