OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Una dintre cele mai importante expozitii de arta ale ultimului an din mileniul doi, la Chisinau, a fost Anno-timpuri de Andrei Sarbu (1950-2000), gazduita de Muzeul National de Arte Plastice, sub egida Programului de Arte Vizuale al Fundatiei Soros pentru o Societate Deschisa. Lansata la 6 decembrie 2000, zi in care cel mai reprezentativ pictor underground al anilor ’70-’80 din perioada sovietica a Basarabiei ar fi implinit 50 de ani, expozitia a suscitat interesul locuitorilor si vizitatorilor din Chisinau chiar si dupa momentele frenetice ale sarbatorilor de iarna.

Promotor al accentelor moderniste in pictura, adeptul „tematizarii“ locale, a autohtonizarii limbajului dat, Andrei Sarbu a trait aproape toata viata in penumbra. A devenit mai vizibil in spatiul public abia in timpurile dezagregarii regimului comunist si, in special, dupa desfiintarea Uniunii Sovietice. Expozitiile sale au ajuns la Moscova, prin 2+1 (1988); Prima expozitie internationala a picturii de sevalet de la Sankt-Petersburg (1988); Babilon, Moscova (1990); 11 artisti din Uniune, Göteborg, Suedia (1990); Grupul zece, Chisinau, Bucuresti (1992); Saloanele Moldovei, Chisinau, Bucuresti, Bacau, Galati, (1992); Saloanele Casei Tolstoi, Londra, Anglia (1993); Expozitii de grup la Budapesta (1999); Expozitia de grup la Strasbourg (1999); Expozitii de grup in Germania, SUA, Canada, Brazilia, Spania. Lucrarile sale sint prezente si pe doua adrese pe Internet: http://museum.art.md, la compartimentul Ruptura works si www.iatp/dava, la art.gallery.
Anno-timpuri este o expozitie comemorativa care aduna tablouri din toate etapele creatiei lui si radiografiaza un interesant tablou al timpurilor istorice, politice pe care le-a trait artistul. In holul din fata salii de expozitii a fost inaugurata o mini-expozitie de fotografii ale pictorului in diferite momente ale vietii, alaturi de prieteni si familie. Cel care a plecat dintre noi ne mai insoteste sau ne invita astfel cu multa bonomie sa-i vizitam atelierul.

Dotat cu o sensibilitate exacerbata si deschis informatiilor noi din stiintele reale si umaniste, Andrei Sarbu a avut forta de a inchega un univers artistic coerent si de a-si exprima, in acelasi timp, protestul fata de regimul sufocant si coroziv. Pictura i-a fost determinata, implacabil, de destinul propriu, dincolo de influenta performantelor artei moderne europene si americane. Pe cind unii pictori erau inlemniti in proiectul mioritic, desenind surori de caritate, croitorese si tarani lucrind la cimp, in realismul socialist, iar literatura isi alegea drept modalitati de contestare parabola si limbajul esopic, Andrei Sarbu a mizat pe exacerbarea culorilor si pe abstractizarea motivelor, in ultima parte a vietii renuntind aproape total la referentialitate.
Culorile au jucat un rol aparte in cautarile sale. Ele nu erau doar purtatoare ale unui concept, ci dobindeau carnalitate. (Poate tocmai de aceea a fost putin neinspirata executarea afisului Anno-timpurilor in alb si negru.) Astfel, galbenul, atit de prezent in picturile lui, cuprinde o gama mare de nuante: de la galbenul intens, simplu si stenic la cel diurn, cotidian, care gliseaza spre maroniu; de la galbenul anemic si inexpresiv la cel hiperreal, translucid, vidat de orice emotie si de substanta. Acesta reprezinta culoarea-cheie a compozitiei din Natura moarta (1974-1976), Floarea soarelui in atelier (1977), Fructe si floarea soarelui (1986), Lan de griu (1992), Fructe (1996).
O alta culoare care populeaza imaginarul pictorului Andrei Sarbu este violetul, apropiat de sentimentul artefactului si al vidului. Violetul din Metaforma (1990), Usa (1996), Dimineata (1997) impresioneaza prin stridenta. Valenta de kitsch si de inautentic a realitatilor traite este redata prin aceasta caracteristica si prin abandonarea subiectului.

Uneori, insa, culorile ajung sa-si tempereze puterea de sugestie. Totul devine o compozitie in care doar dorinta de a face ceva – sau poate doar un simulacru al acesteia – mai rezista. Cele paisprezece tablouri cu titlul metaforic 1990, realizate la Moscova, sint un amestec de linii si figuri geometrice care cauta o armonie pura, aproape matematica. Estomparea culorilor ascunde o trecere subtila de la o nuanta la alta. Verdele cimpului in amurg (1990), unde o descarcare spontana de pensula perturba calmul clasic al formelor, initiaza o naratiune dezvoltata dupa logica amintita, in intentia autorului fiind ca un modul de pe un tablou sa-si gaseasca replica intr-un modul dintr-un alt tablou, de pe peretele opus. Astfel, am putea spune ca 1990 este suma „pieselor“ omonime, dispuse intr-o ordine stricta. Rigurozitatea formelor aminteste de abstractionismul lui Kandinsky si Malevici.

Anul 1990 – moment de rascruce in viata artistica a lui Andrei Sarbu (si in istoria Basarabiei) – aduc o evidenta schimbare de ton. Nuantele acestui ciclu devin terne, vlaguite, letargice, agonice. Violetul care se impune in ultimele tablouri cu titlul 1990, un violet care nu menajeaza ochiul, ci, dimpotriva, creeaza un sentiment de disconfort, sufera de o acuta nota de artefact si seamana cu indigo-ul.
Proiectia, tehnica folosita ca sursa de lumina in tabloul omonim din 1976-1977, s-a sincronizat cu trucajele fotorealiste, specie a pop-artului, din Negativ/Anno Domini (1976). In aceeasi perioada, realitatea este procesata prin experimente cu diverse materiale si pinze. Astfel, in Paleta (1976), compozitie realizata in tehnica colajului, artistul lipeste fragmente de texte din ziare, flori uscate, etichete de pe tuburile de vopsea; in Ceas (1970) si in Ceas (1980) monteaza cadrane alaturi de un fragment de prosop vechi cu „horbotica“ aplicat pe pinza; in Pentru Sergiu (1972) lipeste o punga culeasa parca de pe strada, peste care pune niste tuse de un rosu cadaveric.

Numeroasele naturi moarte din tablourile lui Andrei Sarbu nu sint o evaziune din real, ci o modalitate indirecta de a vorbi despre realitate. In Natura moarta (1974-1976) se expune aproape anecdotic stereotipul de receptare a provinciei moldovenesti in spatiul ex-sovietic. Fructele imbietoare de pe masa, prezenta revistei Moldova cu un strugure de poama („cartea de vizita a R.S.S. Moldovenesti“…) pe coperta desteapta, in mod automat, versul celebru al lui Petru Zadnipru despre Moldova: „Ca un strugure de poama stai pe harta Uniunii“. Si mai explicit, in coltul din dreapta sus al tabloului, se afla pictat un mic camion de fructe al vestitei Asociatii „Fructe si legume din Moldova“ si putem citi in oglinda inscriptia pusa pe invers in rusa: „Darurile naturii“. Acest logo dezvaluie cliseul tratarii R.S.S. Moldovenesti ca pe un spatiu ospitalier, hambarul Uniunii Sovietice care aproviziona intregul imperiu cu produse alimentare.
Chiar si merele... „degradate“ printr-o tehnica mixta din Merele in 1975 (unde pinza este voit accidentata, creind mai mult impresia unui basorelief decit a unei picturi) contesta si compromit valoarea contemplativa a genului: rezulta o anti-natura moarta. Iar fructele atit de mari si luminoase – nu de marime decenta, aristocratica – din Proiectie (1976-1977) evoca soldul unei femei bol’saia, de tip sovietic. Obsesia grandilocventei a fost una din caracteristicile de baza ale regimului comunist. Progresul se cultiva ostentativ in toate. Si, bineinteles, se laudau rosiile mari, pepenii imensi, merele grandioase. Cu mere din livada „Memoria lui Ilici“, intinsa pe sute de hectare, se umpleau camioane intregi pentru „republicile-surori“.

Noua politica agrara, concentrarea si specializarea agriculturii, „cea de-a doua colectivizare“, dictata de Partidul Comunist, i.e. complexele agroindustriale din Moldova din timpul lui I.I. Bodiul au dus la standardizarea mediului, uniformizarea produselor muncii taranilor – fenomene care au constituit, dupa parerea lui Mihai Stefan-Poiata, unul dintre prietenii regretatului, in Andrei Sarbu: Algoritmul unui destin? Destinul unui algoritm?“ (Sud-Est, 1999, nr 1-2/35-36), materialul brut pentru exersarea pop-artului de catre tinerii artisti, „premise pentru un pop-art autohton“. In opinia lui, acesta era „generat de seisme psihologice“ si diferea, in mod evident, de cel american, produs de asaltul vizualului, dictatura imaginii sau de efectele noilor mijloace de comunicare. Sa conferi personalitate merelor, perelor, gutuilor, florii-soarelui, blugilor (tablou-manifest daruit unui prieten stabilit mai tirziu in strainatate) intr-un timp care promova de-personalizarea si reificarea reprezinta un gest de maxim civism si o atitudine de protest in fata regimului-agresor.
Anno-timpuri este o buna ocazie de a initia un discurs critic asupra operei pictorului Andrei Sarbu. Reconsiderat in plan basarabean, Andrei Sarbu merita sa fie valorizat si in plan general romanesc.