OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Zaragoza, spatiu cultural prin excelenta

Mindria Aragonului si loc de bastina al Spaniei ca entitate distincta pe harta reala si pe harta mentala a continentului, Zaragoza se arata ochiului furat de impresii momentane al turistului drept locul geometric al catolicismului. Orasul abunda in referinte la „regii catolici“, Fernando de Aragón si Isabel de Castilia. In timpul domniei acestora, sensului ecleziastic al notiunii de catolicism i se adauga valoarea subliniata a puterii temporare unificatoare: totul si toate sub o singura coroana. De o eleganta stilata, populata de oameni cu deosebire amabili si prietenosi, constienta de centralitatea spirituala pe care i-o confera impozanta Basílica del Pilar – punctul zero al evlaviei catolice in intreaga lume hispanofona –, Zaragoza este, in fapt, un palimpsest de culturi si civilizatii, unitatea unei spectaculoase multitudini identitare.
Vizitatorul de sezon nu va precupeti efortul de a scruta interiorul straniei Aljafería, sediul parlamentului aragonez, dar amintind de fabuloasele O mie si una de nopti, incintatoarea lectura orientala a saloanelor Occidentului iluminist.

Precum trama arabeasca drapata in faldurile cochetariei frantuzesti, in vremuri inca protector indepartate de furia demotica a lui 1789, dirzele ziduri ale puterii locale a zilei tradeaza o istorie complicata, plina pina la refuz de violenta si razbunari. Numele aminteste de timpurile maure. Castelul ridicat deasupra urbei si incercuit de santuri strategic alimentate cu apa era prevazut cu un pod de acces abil manevrat de putinii cunoscatori ai „Sesamului“ exportat in Iberia. Resedinta a emirilor pina la Reconquista, devine lacasul simbolic al regilor Aragonului si primeste o noua demnitate sub Pedro al IV-lea. Documentele amintesc cum Abu Yafar al-Muqtadir, stapinul maur al locului, totodata poet si astronom, isi cinta palatul drept liman al fericirii, paradis al desfatarilor si incununare a maririi lumesti. Ghidul de astazi iti va aminti ca aici traia si Avempace, traducatorul si comentatorul lui Aristotel, a carui filozofie avea sa lase urme indelebile in gindirea lui Averroes si Toma de Aquino.

Dar Zaragoza are avantajul unei reputatii inca mai venerabile. Numele ii este disputat de grandoarea imperiala romana, gratie careia devine Caesar Augusta, adica insusi centrul puterii lui Caesar Augustus, si de neinduplecata dominatie maura, sub care devine Saraqusta. I se spune si Medina Albaida, adica „orasul alb“, si inceteaza a mai fi perimetru al estului cuceritor in extrema vestica a Europei abia dupa patru sute de ani, redobindindu-si, in 1118, statutul de sediu al crestinatatii. Momentul este apoteoza sustinutei recuceriri, la ordinele strategului regal Alfonso I de Aragon, care a ramas in istorie drept El Batallador. Comunitatea crestina a locului se afirma inca din timpul caderii Imperiului Roman, iar faima orasului se leaga de exceptionala fluiditate a marfurilor de toate felurile datorata Ebrului. Pe numele sau antic Iber, el este fluviul dupa care intreaga peninsula s-a sedimentat in constiinta noastra drept Iberia.

Un topos incontestabil al identitatii iberice este soberbia atribuita barbatilor, in acelasi timp pacat capital la catolici si marca distinctiva a unei atitudini belicoase de o prestanta sui generis: mult infieratul machismo care scoate din pepeni feministele neconditionate. Rezilienta acestui mod de a fi transpare in paginile hemingwayene scrise in vremea razboiului civil. Privind inapoi, in timp, decelam trei secole de dominatie vizigota, precedind stapinirea maura, care sporesc mindria istorica a Zaragozei. Din momentul in care este proclamata capitala a unui emirat independent, la 1017, Zaragoza se impune drept centru al comertului international, reunind vinzarea de sclavi si negotul de fructe sub o singura umbrela. Prestantei sale legendare i se atribuie si faptele de vitejie ale Cidului, sub conducerea maura a momentului, ca si infringerea lui Charlemagne in 778. Demnitatea aragoneza datoreaza enorm rezistentei eroice a Zaragozei, sub comanda lui Palafox, in timpul razboiului peninsular contra francezilor (1808-1809).

Cind strabati, astazi, strazile acestei urbe somptuoase, nu la fel de ordonata si de impunatoare ca Madridul, nici la fel de opulenta ca Barcelona, dar sigur la fel de mindra, nu poti scapa din vedere amestecul fara egal de stiluri arhitectonice, conceptii urbanistice si comportament public decantat intr-o istorie-creuzet. Catedrala San Salvador, careia toti ii spun La Seo, originar moschee, armonizeaza trasaturile romanesti cu cele gotice si mudéjar, fiind, totodata, baroca si diverse alte stiluri, in spatiul sau enorm: reconstruita din caramida acoperita cu placi de faianta, intre 1316 si 1319, i se adauga doua noi nave laterale, in 1491, in pragul descoperirii Lumii Noi, orga montata in 1469 imbogatindu-se cu generatii succesive de tuburi, pina in secolul al XVIII-lea, de cind dateaza si fatada Capelei Sf. Augustin, cu un dom eliptic baroc si un altar renascentist. Este o alta forma de palimpsest, satisfacind viziunea augustiniana a implinirii exemplare, contributie esentiala la explicarea apocaliptica a lumii.
Nimic insa nu se compara, in termenii marimii fizice, dar, mai ales, ai celei spirituale, cu Basílica del Pilar, ridicata in secolul al XVII-lea si numita astfel dupa stilpul linga care se spune ca i s-ar fi aratat Sfintului Iacob, intr-o viziune, Sfinta Fecioara. Lacasul este innobilat de fresce executate de Velázquez si Goya, cel de-al doilea fiind, alaturi de Luis Buñuel, unul dintre celebrii fii ai Zaragozei. In magazinele de suveniruri se vind cu mare succes „fustite“ imitind mantia care acopera stilpul de aur cu Fecioara Maria in virf – „La Virgen del Pilar“ – expus intr-o vitrina de cristal drept principal obiect de adoratie.

Impresionantei acumulari de izbinzi ale bratului si sufletului aragonez i se alatura excelenta mintii umane gratulate de universitatea zaragozana, fondata in 1474, dar in functiune prin carta regala doar din 1599. Cu o populatie studenteasca de aproape 40.000 de persoane, astazi, Universidad de Zaragoza este una dintre cele mai mari institutii de invatamint superior din Spania, reunind, in acelasi timp, facultati si catedre din Huesca si Teruel, localitati din vecinatate. Distinctia sa institutionala se califica in numarul de volume gazduite de biblioteci, in programele masterale si doctorale oferite, in evenimentele academice organizate. Catedra de engleza a Facultatii de Litere si Filozofie, de pilda, cu o cifra de scolarizare de peste 7.000 de studenti si un corp didactic de circa 60 de membri, se bucura de o importanta participare internationala la conferinta anuala pe teme literare, precum si la conferinta anuala de studii culturale. Cea de-a doua isi schimba de fiecare data locul, dintr-o universitate spaniola in alta, proba a interesului pentru identitate culturala multipla, care, pe fundalul postcolonial iberic, se ofera de la sine. O amploare cu totul speciala a avut-o cea de a VII-a editie a conferintei structurii paneuropene de studii anglo-americane, European Society for the Study of English (ESSE).


„Farmacia“ Derrida

Lucrarile conferintei incep, in ziua de 8 septembrie, cu un cordial, dar elegant si discret salut din partea Rectoratului si a Municipalitatii. La fel de neostentativ dar peremptoriu, microfonul revine colegei Susana Onega, sefa catedrei de engleza si marea luptatoare pentru succesul evenimentului. Susana aminteste publicului din amfiteatrul central al exceptional de functionalului Palacio de Congresos ca ESSE 7 inseamna patru sute cincizeci de participanti din treizeci si doua de tari, inclusiv din America si Asia. Ni se spune, totodata, ca, pina in ultima clipa, Jacques Derrida, marele invitat de onoare al conferintei, a sperat ca va putea veni, dar ca starea deosebit de precara a sanatatii nu i-a permis efortul. Sintem cu o luna si ceva inainte de despartirea de acest incitant si angoasant spirit critic...
Recuperind impresiile stocate pe pelicula filmului Derrida, realizat de o doctoranda a maestrului si rulat anume pentru noi, cei prezenti, intr-una dintre serile tirzii, ne conturam, pe retina mintii, chipul bonom al unui barbat neverosimil de tinar pentru virsta biologica pe care o avea. Vedem ochii clari, patrunzatori, de o vivacitate ametitoare, expresia profund mirata in fata lucrurilor lumii.

Auzim reactia amuzata a filozofului admonestat, dupa celebra conferinta de la Johns Hopkins, din ’66, de catre mama jenata: „Cum, Jacquie, tu nu stii cum se scrie différence?“. Il suspectam de teatralitate in miscarile pe care i le surprinde camera, dar el, cu o naivitate de copil, ii replica tinerei amice, regizoarea improvizata, ca „asa e in cinévérité, te prefaci ca nu te prefaci…“. Il vedem iesind precipitat pe usa locuintei pariziene, dupa ce, la micul dejun, si-a spart oul de prajit pe pantaloni, dind apoi fuga inapoi, in casa, sa-si ia de acum legendarul fular alb. Il petrecem cu privirea pina pe trotuarul de vizavi, unde se pierde printre trecatori. Il urmarim, intr-un prim-plan, declarind senin ca asertiuni repetate cu insistenta se decanteaza ca adevaruri de necontestat, in mintile indivizilor si ale comunitatilor pe care le constituie acestia, ajungind, apoi, sa terorizeze lumea prin valoarea lor de adevar dobindita abuziv, necontestata, nechestionata, neconditionata.

In sala plenarei inaugurale, in care ar fi trebuit sa rasune vocea deconstructivistului inconfortabil, incep un dialog omagial J. Hillis Miller si Derek Attridge. Este evidenta dorinta celor doi de a marca demn, fara tristete demonstrativa, absenta marelui prieten ajuns aproape de capatul drumului. Hillis evoca abordarea fenomenologica a literaturii, la care a subscris cu totala convingere, pina in clipa in care l-a cunoscut pe Derrida, in 1968, la aceeasi Universitate Johns Hopkins din Baltimore. Georges Poulet ii devine, la rindu-i, prieten personal, dupa conferinta din ’66. Spre sfirsitul necumintilor ani ’60, „Jacques le fataliste“, cum imi place sa-i spun, incepe sa tina conferinte, in franceza, la Johns Hopkins, acomodindu-si auditoriul studentesc cu „farmacia“ care administreaza venin tamaduitor lui Platon insusi . Urmeaza un ciclu de conferinte, in engleza, la Irvine, unde Jacques isi declara programatic pendularea intre franceza si engleza ca stare a incertitudinii comunicarii conceptuale, in fata bruiajului lumii.
Se incheaga astfel un grup academic devenit istorie in cercurile universitare euramericane: Jacques Derrida, J. Hillis Miller, Geoffrey Hartman, Harold Bloom, Paul de Man. Apare „complexul Yale“. Se naste povestea celor „cinci mafioti“ de temut, care, sopteste Hillis in microfon, nu faceau altceva decit sa scrie despre literatura, dar intr-o maniera neconforma cu inertele formulari traditionale. Erau nemultumiti de multumirea acceptata tacit.

Voiau sa faca altceva. Ceva diferit. Poate ca fiecare, in felul lui, nu stia sau nu voia sa mai scrie cuvintul cu pricina dupa regula fosilizata a scrierii mostenite.
Derrida, ne marturiseste Miller, era doi oameni diferiti, in doua situatii existentiale diverse: exista un Derrida sobru, intransigent, uneori tiranic, la seminar; si exista un Derrida zgomotos, debordant, vulcanic, in taifasul de nedomolit din timpul prinzului „de lucru“ si al cafelei de dupa... Atunci, Jacques era o viltoare, o forfota lexicala si conceptuala, o forta a naturii careia nu-i putea face fata nimeni si nimic. In ultimii ani, Derrida se ocupa intens de literatura, mai curind decit de filozofie, confirmind concret premisa teoretica a granitei vagi dintre cele doua domenii. Se preocupa inclusiv de literatura de expresie engleza, privind lucrurile din perspectiva teoriei actelor de vorbire. Pare evident celor intimi cu textele derrideene si, prin extensie, cu cele de teorie critica postmoderna ca textul in context, relatiile de putere, dialogul intre discipline, agenda angajata social sau discursul identitar multiplu se reclama, in fond, de la actele de vorbire intr-o masura compatibila cu fundamentarea lor in formalizarile narative. Ba chiar, ar fi de neconceput studierea celor din urma fara sau in afara celor dintii, in anul de gratie 2004. Vom vedea percutanta acestei perspective trecind in revista sectiunile ESSE 7.

Derek Attridge adauga interesul lui Derrida pentru problematica secretului, careia ii este atasata agenda deconstructiei statului ca institutie moderna. Politizarea masiva a vocabulelor critice nu-l mai surprinde de mult pe specialist. Hillis isi profeseaza la scena deschisa pozitia anti-Bush, stirnind valuri de risete complice in sala plina de anglisti si americanisti din variate universitati euroamericane. Ni se nuanteaza pozitia civica, cu o remarca adecvata: Jacques s-a ocupat in ultimii lui ani de gindirea politica in tandem cu literatura, constient de agenda impura a celei de a doua. A facut observatii pertinente despre aparitia literaturii, ca fenomen al modernitatii clasice, abia la sfirsitul secolului al XVII-lea si a analizat constituirea canonului literar, fenomen al secolului Luminilor, ca manifestari – ambele – ale democratiei moderne.

Literatura, in sensul in care intelegem noi conceptul, astazi, este produsul mentalitatii clasei de mijloc. Ea depinde de libertatea de exprimare si de gindire, dobindite cu sacrificii si inca neimplinite total, daca ar fi sa evocam numai pornografia infantila si terorismul ca realitati circulind in comunitatile de peste tot, pe e-mail.
Pentru Derrida, adevarata democratie era „ceva ce va sa vina“, adevarata literatura – ceva oricind de raportat la „Celalalt“, la un „Celalalt total“ („tout Autre“). Ambele ii pareau, in mod firesc, ceva raportat, intr-un act de vorbire, la Celalalt. „Eu decid“ si „eu spun“, formula lui Austen, se deconstruia pentru el, devenind „Celalalt decide“, desi „eu spun“. Or, modernitatea deciziei ca act al alteritatii recunoscute este chiar esenta romanului, gen literar care ar putea fi definit ca o serie de acte decizionale. In romanul victorian, de pilda, femeile hotarasc daca sa se marite sau nu, in timp ce, in cultura nepaleza, chiar si acum, casatoriile sint ritualuri prestabilite, din care lipseste cu desavirsire libertatea de a alege, deci de a hotari.

Momentele de decizie Derrida le numea acte identitare. Decizia etica, de pilda, este gestul care se instaleaza in fiinta noastra, ca reactie la „Celalalt total“. Justitia este nivelul superior al deciziei, care poate fi nivel politic, asociat fiind cu trei aporii: judecatorul face legea, dar noi il percepem dinauntrul si din afara legii; judecatorul are o functie constatativa si performativa; o decizie fara precedent este si nu este justa.
Hillis dezvolta ideea, cu referire la „literar“ ca realitate virtuala – realitatea pe care o ofera consumatorului caruia ii este menita. Realitatea socio-politica a lumii din roman, o realitate care pare sa existe, dar care nu exista, iata, la urma urmelor, conditia noastra, in epoca mutiplicarilor identitare favorizate de mijloace tehnice mai abile ca oricind. Sintem in mijlocul unei schimbari de paradigma cu manifestari alarmante: lumea citeste tot mai putina literatura si se cufunda tot mai mult in realitatea virtuala de pe ecranul computerului. Ne-a ramas doar poezia, acea felie de „literar“ care este realitate virtuala incomparabil mai mult decit romanul. Acum, cind „fatalistul“ nu mai este printre noi, ne gindim, poate, ca „asa e scris, acolo sus“...


Europenism si consumism

Unei vechi prietene, Douka Kabitoglu, acum prorector al Universitatii „Aristotel“ din Salonik, i s-a incredintat o alta conferinta plenara, pe care grecoaica purtind nume de familie turcesc a intitulat-o Europa in Wonderland. Douka ne propune o lectura in cheie postmoderna a incintatorului text scris cindva de un matematician si logician cu o existenta cam ciudata, dosita in spatele unui pseudonim cult – Lewis Carroll. Alice este Europa, Iepurele cel precipitat este Taurul care performeaza exemplarul rapt identitar aflat la baza atitor entitati culturale distincte. Europa este mama telurica sau zeita selenara, instanta materna a intregului continent. Intre Fenicia si Creta se consuma calatoria simbolica a europenismului nostru comun. Totul in matricea modelarii umane numita paideia. Locul plasticei operatiuni este leaganul educatiei patronat (sau matronat?) de Sappho si coborit in istorie pina la noi sub numele de gymnasion. Dar, puncteaza conferentiara, sa nu uitam ca un rol esential in ridicarea catre frumusete si adevar il avea Diotima, responsabila de implicare erotica in procesul cunoasterii. Muzica insasi, ca forma de armonie cognitiva, era ocupatia acelor incintatoare fiinte cunoscute drept muze, fiicele Memoriei.
Cu aceste nuantate trimiteri la o agenda feminista avant la lettre, Douka ne propune o taxinomie interesanta: pe de o parte, educatia „clasica“, de tip socratic-platonic, avind drept tel moral virtutea si drept atitudine funciara totala si gratuita daruire fata de ideea de bine; pe de alta, „noua“ educatie, de tip sofistic, cu abilitate in manevrele politice si scopuri economice nedeghizate.

Pe cea de a doua o vede materializata intr-un text feminin din vremea pragmatismului burghez aureolat de expansiunea coloniala. In The Goblin Market, victoriana Christina Rossetti ne ofera o metafora a puterii, „piata de spiridusi“ revenind in tranzactiile noastre profesionale din ultimii ani. Caci, inevitabilul Acord de la Bologna, din septembrie 1999, semnat la aniversarea a noua secole de la fondarea primei universitati din Lumea Veche – a primei universitati din istoria umana –, cu ambitiile sale de a apara independenta morala si intelectuala a universitatii, vine dupa Acordul de la Sorbona, din mai 1997, in care centrul de greutate era mobilitatea corpului didactic si a studentilor, in ideea integrarii fortei de munca continentale. In mai 2001, la Praga se parafeaza Procesul Bologna, avind drept consecinta spiritul competitiv si cooperarea ca factori fundamentali ai procesului educational, potrivit Conventiei de la Berlin, din septembrie 2003. Invatamintul superior este dator sa raspunda chemarilor si provocarilor societatii. El nu mai poate fi decit interdisciplinar, legat de „piata“ cerintelor, alert la comenzile Uniunii Europene. Acea „European Common University“ promovata de primul presedinte ESSE, distinsul anglist Piero Boitani, devenea, in timpul presedintiei lui Helmut Bonheim, mai curind o „European Common Utopia“.

Douka il citeaza pe nobeliatul Seamus Heaney, inmarmurit in fata unei realitati alienante: consumismul postindustrial si tehnologia aferenta au subtiat pina la disparitie stratul de ozon al mostenirii noastre culturale. Actualul presedinte ESSE, Adolphe Haberer, isi exprima speranta ca vor dainui independenta morala si intelectuala a universitatii in lumea pragmatica a antreprenoriatului de toate categoriile si crede inca in spiritul inchizitiv, nelinistit, cel care asigura arta de a gindi, libertatea de opinie, deschiderea in fata viitorului si curiozitatea fata de trecut. Opus acestuia, doxa antica, numita acum opinie publica gata confectionata, este sclavia acceptarii gregare pe care o ura visceral revoltatul Nietzsche.
Herbert Grabes, personalitate de mare importanta in anglistica si americanistica germana, a sustinut conferinta plenara cu cea mai mare greutate, intitulata The Canon Pro and Contra: The Canon Is Dead, Long Live Pick-and-Mix.


Canon si istorie culturala

O conferinta de mare gravitate. Herbert arunca in discutie jocurile de cuvinte lansate in ultimele decenii: cannon fodder, carnea de tun a tensionatului canon war, ca si cimpul de lupta, the land where the canon boom blooms. Premisa argumentatiei lui este definirea canonului ca mod de afirmare a superioritatii nationale – fapt ce nu poate evita caracterul istoric constituit al adevarului astfel promovat si transmis. Spre exemplu, literatura Renasterii italiene a dorit si a reusit sa-si arate forta in publicatii de rasunet continental. Literatura Renasterii engleze isi asuma prestanta si penetratia spirituala a clasicilor Antichitatii greco-latine. Secolul al XVII-lea instaleaza convingerea ca Milton este mai mare decit poetii antici. In secolele al XVIII-lea si al XIX-lea se definitiveaza teza unei apocaliptice deveniri – Shakespeare, cel care „avea sa vina“ sa ne mintuiasca pe noi toti. Daca adaugam acestei panoplii de superioritate engleza elementul de marca numit gender, vom conchide ca intreg canonul literar englez este exclusiv o gentlemanly enterprise.

Herbert pune, prin urmare, intrebarea cheie: ce este canonul, un compendiu al excelentei sau istorie culturala? Tot mai mult inteles ca istorie culturala, in vremea lucidei dezvrajiri a lumii, canonul nu poate fi indiferent fata de antropologia culturala si interesul acesteia pentru obiceiuri, norme, valori si institutii, toate forme de identitate multipla, in spatiu si timp. S-au edificat noi si noi canoane, in lumea postmodernei hibriditati, de la cel feminist la cel numit computer studies, cu tunurile indreptate contra traditionalului gentlemanly canon. Chiar Frank Kermode, reputatul autor de interpretari biblice si naratiuni apocaliptice, vedea in canoanele literar-culturale „constructe strategice“ prin care isi conserva valorile societatile in care se impun.

A privi canonul prin prisma valorilor impuse de o societate data implica, din start, o aliniere inclusivist-exclusivista. Pentru ca acei anume autori considerati de valoare sa devina canonici, se impune ca altii sa fie exclusi. Conflictul de valori este, in ultima instanta, o chestiune politica, in pofida aparentului interes strict poetic, este de acord Grabes, companionul de opinie al lui Kermode. Intre secolul al XVI-lea si secolul al XVIII-lea, continua Herbert, exista doua canoane in Anglia: pe de o parte, o lista cu toti autorii din toate domeniile subintinse discursului cultural, de la prelati si legiuitori la matematicieni si filozofi, poeti, prozatori si dramaturgi, calatori si politicieni; si exista un canon al „poetilor“, la care subscriu un Cibber, Johnson sau Hazlitt. Din compromisul celor doua s-a decantat si a ramas, pina astazi, „canonul literar englez“, in care tratatele teoretice, scrierile jurnalistice si istoriile sint acceptate alaturi de poezie, proza si drama. Luind de bun „canonul“ si punind intre paranteze factorul istoric, sintem astazi orbi la melanjul identitar pe care il reprezinta „elita“ vehiculata in spatiul cultural-academic.

Pina spre mijlocul secolului al XVIII-lea, istoriile literare erau, in fapt, pur si simplu vietile si scrierile respectivilor autori. Este evident modelul antic, tip Vietile paralele semnate de Plutarh si stabilizate in centrul respectabilitatii culturale alaturi de propria sa statura. In epoca Luminilor, clasicismul isi refacea energiile, aglutinind prefixul prezentist prestantei antice – neoclasicismul. In anii primului razboi mondial, „canonul“ care proteja spiritele de ororile de pe front se intindea de la Beowulf la Tennyson. Eliot si Beckett sint „adaosuri“ tardive. „Resuscitarea“ lui Donne se datoreaza demersurilor „noii critci“ transatlantice. Dupa al doilea razboi, se instaleaza un puternic curent competitiv, pentru ca anii ’6 sa declare deschisa batalia pentru... deschiderea canonului catre istoria culturala. „Starea artelor“ este evaluata si prin putere si prestigiu social, validata de practici curente, confirmata de gustul largului public consumator. Desigur, criticii, cititorii avizati, editorii si profesorii au datoria de a ramine vigilenti, in interesul canonului impartasit institutional. O alta forma de exercitiu al puterii, in ultima instanta.

Dar cum s-a impus canonul compus exclusiv din opere ale imaginatiei? Produs al unei indelungi operatiuni de „salvare“, el s-a conturat in raportul dintre istoria literara si istoria culturala, un raport adesea tensionat si nu lipsit de efecte social-profesionale. De pilda, in 1855, pentru a fi admis in serviciul civil indian, regula coloniala impunea cunoasterea canonului literar englez! Paul Ricoeur este convins ca a cunoaste ce gindeste, stie si simte o comunitate data este conditia de bun-simt a oricarui demers de comprehensiune in fata lumii. La fel de vadit este faptul ca dezbaterea canonica implica un conflict de valori si o agenda politica. La sfirsitul secolului al XVII-lea si inceputul celui de al XVIII-lea, Milton era inca socotit tradatorul institutiei regale. O serie de istorii literare traditionale, stim bine, se refera la intreaga perioada ca fiind un Interregnum, ignorind cu desavirsire institutia republicana a puterii, la momentul respectiv.


Din perspectiva „prezentismului“

Finalmente, am ajuns acum sa punem problema acuta a ceea ce se numeste in literatura de specialitate „presentis“, adica maniera de a vedea cu ochii fetei, dar mai ales cu ochii mintii din prezentul nostru existential, texte, contexte si institutii dinaintea noastra, atribuindu-le acestora propriile noastre angoase, dorinte, proiectii si asteptari. Daca fenomenul este, intr-un fel, inevitabil si cu siguranta s-a manifestat oricind in istoria spetei, acum, mai mult ca oricind, gratie „renasterii retorice“ si „cotiturii lingvistice“ a criticii culturaliste, sintem tentati sa apreciem memoria culturala de care dispunem prin propriile noastre lentile, cind ochelarii purtati de altii, inaintea noastra, aveau, fara indoiala, alte dioptrii. De aceea se impune sa cercetam atent vastele arhive de texte extraliterare si sa intocmim istoriografii generale. De aceea nu mai pot fi acceptate listele cronologice sau alfabetice de autori, coextensive cu „istoria literaturii“ fosilizata intre coperti prafuite.

In secolul al XIX-lea, se produce separarea pe perioade si genuri, diferentiere categoriala cu totul inexistenta in momentul instituirii canonului iluminist, nascut o data cu institutia literara si critica in sine! Cit de datate istoric sint faptele culturale avem inca de invatat si de studiat. In secolul al XX-lea apare constiinta diferentierii intre o istorie a culturii scrise si valorile, mentalitatile si opiniile diverselor comunitati – forme de decupare a lumii scrise, si ele, in ultima instanta, dar scrise inca mai adinc in ceea ce Tocqueville numea „deprinderile mintii“ si „deprinderile inimii“. Tuturor li se aplica si li s-a putut aplica proba timpului. La fel si cu istoria literara in tandem cu istoria culturala – un mod nuantat de a recunoaste relativitatea si finitudinea oricarei culturi, o maniera inteligenta de a vedea in raportul limba-realitate o relatie care depaseste granitele unei singure culturi. Diferite intre ele, cele doua tipuri de istorie servesc, impreuna, drept pastratoare ale memoriei culturale.

Seminariile si panelurile insumate in programul conferintei converg catre cele sustinute de vorbitorii principali. Shakespeare, centrul canonului englez si „inventatorul umanului“, dupa o celebra sintagma plasata pe orbita critica de Bloom cu citiva ani in urma, capteaza atentia sub titluri precum De ce Shakespeare?, Shakespeare si intertextualitatea sau Revolutia Branagh: Shakespeare pe pelicula cinematografica in anii ’90. Discutiile aduc mereu in prim-plan relatia cu alte texte, cu alte arte sau discipline, cu contextul cultural larg. De pilda, metafictiunea istoriografica in Henric al V-lea evidentiaza intentiile si potentialul propagandistic al textului jucat in diverse momente ale culturii engleze, britanice, europene; recursul la parodie, ca forma de intarire a textului primar, fie si pentru efecte contrare, este analizat din perspectiva istorica a mentalitatilor (in secolul al XVIII-lea, parodia era inca folosita fara intentii ironice denigratoare, fara a fi perceputa ca dizolvanta la adresa referintelor textuale precedente, punind inca in relief, cu mijloace asemanatoare renascentistei commedia dell’arte all’improvviso, informatii si intentii mai greu de sesizat la o prima auditie); circulatia ideilor, a surselor si a credintelor in amplul spatiu mediteranean explica, in mare parte, accesibilitatea demotica a spectacolului elizabetan, alimentat de naratiuni consumate din peninsula italica pina in insulele invaluite in ceata: o comedie ca Visul unei nopti de vara sau o tragedie precum Hamlet puncteaza cu precizie de netagaduit gustul pentru improvizatie, la mare pret in teatrul popular; melanjul de tragicomic din reprezentatiile shakespeariene victoriene, consonante cu consumul in cascada de romane patetice si pantomima uneori grosiera si parcurgind, cu crescut apetit burghez, linia desfasurata de spectacolele de salon georgian, cu insertii de text sentimental, demonstreaza inradacinarea profunda a textului „canonic“ prin excelenta in mentalul colectiv, prin forta lucrurilor neelitist si nepretios; constatarea ca, in timpul Victoriei, numai teatrele legitimate oficial puteau juca piesele „marelui Will“ mai mult sau mai putin asa cum le cunoastem noi, astazi, in urma cercetarilor minutioase de text si a publicarii integralei shakespeariene in editii acurate, si ca, dimpotriva, teatrele nerecunoscute de autoritati includeau cel putin cinci cintece amuzante, „imbunatatiri“ menite a atrage un public cit mai variat, toate acestea verifica atit de clar constatarea de bun-simt ca textul nu poate fi inteles cu adevarat in afara contextului cultural mereu in schimbare.


Complementaritati culturale

Unele dintre sectiuni fac proba validitatii unei alte abordari contextuale, asa-numitele period studies. Seminarul 1 al conferintei paneuropene, incredintat unei mari celebritati de la Oxford, profesorul Valentine Cunningham, se ocupa de Scrierile britanice din anii ’30, accentul punindu-se pe probleme de text, in conjunctie cu politica si istoria. Nume de referinta, in spatiul academic euratlantic, in studiile despre modernism, Valentine a incurajat contributii pe teme ca protocoale politice de acceptare si respingere identitara la Orwell, Herbert Read, anarhismul si Spania, intilnirea dintre privat si public, dintre literar si politic in scrierile de calatorie ale anilor ’30, estetica amuzamentului si placerea pentru faptele realului circumiacent.

Emotionata din primul moment al confirmarii acceptului, dar marcata de prezenta imediata a grupului select ce constituie Seminarul 2, pe care il conduc impreuna cu colegul si prietenul Sean Matthews, intru in sala in care vom dezbate Cronotopi ai contemporaneitatii. Sean face parte din grupul de teorie literara si culturala condus de Cate Belsey si Martin Kayman de la Cardiff, un loc frecventat de Christopher Norris si Laurent Milesi. Ni s-au alaturat, cu ocazia evenimentului european, Randall Stevenson (Edinburgh University), Stan Smith (Nottingham Trent University), Philip Martin (De Monfort University), Phil Tew (University of Central England), Jago Morrison (University College, Chichester), Rick Rylance (Exeter University), toate nume cu percutanta in spatiul britanic si in cel anglofon. Avem o serioasa contraparte continentala si regionala: Francesca Cuojati (Università degli Studi di Mliano), Natalie Martiniereh (Université de Limoges), Adina Ciugureanu (Universitatea „Ovidius“ din Constanta), Istvan Adorjan (ELTE, Budapesta), Stipe Grgas (Universitatea din Zadar).

Discutam multiplele fatete ale identitatii cuprinse in tot atitea „perioade contemporane“ cite felii putem decela, teoretic, in fascinantul continuum care este cultura: cronotopul mediteranean al fabuloasei romanitas din timpul lui Augustus, reluat si preluat „cu o diferenta“ in Anglia iluminista, insuportabila usuratate a contemporaneitatii in Marea Britanie augustan-georgiana, distrugerea idilei, aparitia romanescului ca mediator intre spatiu si timp si intrarea in scena mentala a istoriei – acel „lucru exotic“ – in aceeasi perioada; identitatea istorica surprinsa in perioade de catre un Hans Blumenberg si rescrierea romanelor istorice, astazi, ori scrierea unor romane ale modernitatii clasice, receptate proleptic; citirea textului orasului, ca spatiu al modernitatii si al tensiunilor, al apartenentei de recunoastere colectiva rituala si al alienarii individuale, al prezentului si al trecutului, al unor cronotopi neincetat reasezati pe hartile interioare ale comunitatilor umane; prelucrarea bahtiniana a unei categorii spatio-temporale datorata lui Einstein si literatura ca scriere publica, ambele fenomene supuse relativismului cultural; nostalgia pricinuita de furtunosii ani 1960, perioada – inca – a memoriei reale, in timp ce modernistii ani 1910 sint stocati in memoria construita, de unde si concluzia ca presiunea istorica si structura literara se combina dupa o metodologie pe care inca nu o stapinim suficient; utopia si eutopia istoriei ca negatie a ceea ce este, incapacitatea noastra de a defini realitatea, reciclarea istoricitatii, retrasarea frontierelor spatiale ale identitatii culturale; caracterul evanescent al deicticului „acum“, in fata constatarii neintrerupt repetate ca prezentul este o categorie relationala, „contemporaneitatea noastra“, adica conglomeratul de (post)colonialism, postcomunism, terorism, amenintarile realului cotidian.
O puzderie de seminarii si paneluri au un net caracter interdisciplinar: literatura si stiinta; naratiune, antropologie si calatorie; relatia imagine-cuvint; fundamentalism si literatura; literatura, cultura si violenta; text si iconicitate culturala; inter-medialitate si practici culturale; structuri ale transformarilor culturale; roluri si reprezentare.

Teoria critica postmoderna este gazduita abundent de discutii pe teme ca: incotro teoria?; interfete ale literaturii; narativitate si istorie, nararea realitatii, naratiunea impura, fabula si puterea, naratorul ca agent interesat; oralitatea si tentatia exhaustivului, marturia personala vs. probele prelevate oficial, cultura populara si dorinta de autentic; platonismul revizitat si Jacques Derrida, paradoxul mimesis-ului, turbulenta cratiliana si lumea realului, o istorie a nebuniei de la Platon la supermarket, intre platonism si aristotelism, astazi; strategii textuale postmoderne, textul ca film si filmul ca text, text si parodie in istorie, film, literatura si intertextualitate, de la opera la ecran; spatiul public si identitatea individuala si de grup. Identitatea nationala, ca marca a apartenentei la modernitate, se regaseste in sectiuni despre spatiul scotian, irlandez, indian, in raport cu niciodata fixa notiune de Englishness sau politic incarcata notiune de Britishness.
Fata de editia precedenta, ESSE 6 de la Strasbourg, reuniunea anglo-americanistilor europeni de la Zaragoza a pus in evidenta aprehensiuni genuine, nu in ultima instanta legate de directia birocratic institutionalizata a studiilor de specialitate. „Sindromul Bologna“ este o realitate. Colegii nu se sfiesc sa-si exprime reticentele. Schimbarea paradigmatica flerata de unii, vocalizata de altii, difuz simtita de toti, se deruleaza moment cu moment. Avem nostalgia universitatii clasice, nu mai avem statutul profesorului de alta-data. Nici mijloacele cu care sa ni-l aparam pragmatic. Cu atit mai nobile vor fi perseverenta noastra profesionala si ambitiile noastre de a performa sincron cu lumea.