Artiştii reprezentaţi la expoziţie:
Virgil Almăşan, Sabin Bălaşa, Ion
Bitzan, Constantin Blendea, Traian Brădean, Vasile Celmare, Marius
Cilievici, Brăduţ Covaliu, Ion Gheorghiu, Ion Grigore, Vasile
Grigore, Octav Grigorescu, Dan Hatmanu, Horea Mihai, Ilie Pavel,
Sultana Maitec, Gheorghe Iacob, Viorel Mărginean, Georgeta Năpăruş,
Ion Nicodim, Florin Niculiu, Ion Pacea, Constantin Piliuţă, Ion
Sălişteanu, Dorian Szasz, Vladimir Şetran.
De cele mai multe ori, perioada
deceniilor comuniste este caracterizată, mai ales în domeniul
cultural, prin formule standard, ca fiind epoca „realismului
socialist“, a unei culturi angajate, totul judecat fără nuanţări
şi fără analize aprofundate. Este o perioadă peste care nu putem
sări, consecinţele ei le trăim şi astăzi, astfel încît
este firesc să ne asumăm cunoaşterea ei. Pentru cei care am
parcurs direct aceste vremuri, lucrurile sînt nuanţate. Pentru
cei mai tineri ele sînt tranşante, respinse din start,
concretizîndu-se doar în expresia lor negativă.
Faptul că, în domeniul artelor
plastice, nu există interesul pentru o istorie a ultimilor 50 de
ani, că nu avem în Bucureşti un muzeu în care să putem
cunoaşte opera unor artişti importanţi, ce nu pot lipsi din nici o
istorie a artei contemporane româneşti, ne-a determinat ca, în
cadrul Galeriei Veroniki Art, să avem iniţiativa acestei expoziţii,
pe care am intitulat-o Anii ’60-’70 în pictura românească
(secvenţe). Este o sumară trecere în revistă a unui moment
de reviriment, cu consecinţe importante pentru ceea ce s-a petrecut
ulterior în arta românească. Este un rezumat a ceea ce
s-a putut realiza la nivelul unei galerii private, cu o selecţie din
care sîntem conştienţi că lipsesc mulţi artişti, dar, în
acelaşi timp, cred că putem fi convingători prin prezenţa a 26
dintre cei mai importanţi pictori ai epocii. La organizarea
expoziţiei am colaborat cu Muzeul de Artă Vizuală din Galaţi, cel
care deţine una dintre cele mai importante colecţii de lucrări ale
acestei perioade. De asemenea, trebuie să mulţumim şi artiştilor
care ne-au împrumutat o parte dintre lucrările expuse, astfel
încît să putem avea o imagine succintă asupra a două
decenii de pictură românească.
Iniţiativa nu a fost determinată nici
de nostalgie, nici de cantonarea într-o dimensiune rigidă a
cunoaşterii, ci de dorinţa de a-i incita pe cei mai tineri să aibă
o reacţie normală faţă de o pagină de istorie căreia încercăm
să-i descoperim şi părţile bune, demonstrînd că „epoca“
nu a reuşit să îngenuncheze totul, aşa cum sîntem
uneori tentaţi să credem.
O caracteristică a zilelor noastre
este că, în ciuda multitudinii mijloacelor de informare, avem
date parţiale, cunoaşterea se bazează pe aproximări venite prin
canale mass-media, trunchiate şi, de cele mai multe ori, eronate, pe
idei preconcepute, vehiculate cu mijloacele unei societăţi
consumiste, pe un dezinteres pentru ceea ce nu face parte din
trenduri manipulate cu subtilitate de o lume tot mai uniformizată. O
istorie de acum 40, 50 de ani se distanţează la ani-lumină de
agitaţia şi de interesul cotidian, nu se poate impune în faţa
unei lumi ce trăieşte numai sub spectrul evenimentelor. Riscăm
astfel să păstrăm în memorie o imagine falsă despre o
istorie suficient de dramatică pentru a merita să fie cunoscută.
Ceea ce ne-am propus cu această expoziţie este un semnal, este
dorinţa de a recupera o perioadă de care cu siguranţă vom avea
nevoie pentru a ne legitima şi care face parte din cultura noastră.
Criteriile selecţiei au avut în
vedere o realitate strictă. Sînt lucrări ale artiştilor care
s-au format în cea mai neagră perioadă a şcolii româneşti
– anii ’50, definiţi prin închidere şi prin izolare în
ceea ce priveşte învăţămîntul artistic, prin ruptura
de Occident, prin realismul socialist impus sub presiunea comisarilor
sovietici. Din tabloul complex pe care îl regăsim în
perioada anilor ’60-’70 am optat nu pentru creaţia care s-a
conformat cerinţelor politice ale momentului. Din păcate, trebuie
să spunem că nu este vorba despre lucrări izolate şi nici puţine,
dar nu acestea ne interesează acum. Dacă am rezuma perioada celor
50 de ani doar la aceste idei, tabloul ar fi incomplet. Fără un
efort prea mare, se constată că, după perioada de destindere de la
sfîrşitul anilor ’60, atelierele artiştilor devin un loc cu
adevărat efervescent, unde, am putea spune în mod instinctiv,
exista tendinţa de a se salva dintr-o realitate care, ideologic,
devenea tot mai dură. Cum altfel ne-am putea explica forţa cu care
mulţi dintre cei prezenţi în această expoziţie, pentru a ne
referi doar la pictură, au participat la importante manifestări
internaţionale ale acelor ani, au asimilat probleme ale limbajului
plastic contemporan, au constituit o generaţie de artişti cu un
profil bine definit în istoria plasticii noastre? Sînt
astăzi maeştrii artei româneşti, cei pe care tinerii ar
trebui să-i cunoască, chiar dacă, în acest moment, consideră
că „oferta“ nu este pe măsura aspiraţiilor lor. Înţelegem
că această reacţie ilustrează, încă o dată, faptul că
fiecare purtăm în noi mitul lui Sisif şi că doar negarea dă
libertate orgoliului de a crea, pentru a putea merge mai departe.
Înţelegînd această
realitate, care nu este doar a contemporaneităţii noastre, ci a
istoriei cunoaşterii în general, ne-am propus să nu lăsăm
uitării cîteva lucruri ce pot fi deja analizate din
perspectiva timpului. Expoziţia are rolul de a incita cercetarea
acestui fenomen, de a-l aborda dintr-o perspectivă complexă, de a
evita să considerăm arta românească a fi doar o mimare a
ceea ce s-a întîmplat pe plan european. Trebuie să fim
conştienţi de condiţia oricărei culturi mici, dar, în
acelaşi timp, să putem privi cu luciditate şi să avem convingerea
că există un suport cultural pe care creştem şi, vrem sau nu,
ducem mai departe o realitate spirituală.
Pentru generaţia formată în
perioada realismului socialist, problemele de tehnică a limbajului
erau bine asimilate. Acest lucru le-a dat multor artişti libertatea
de gîndire în spaţiul atelierului propriu, au avut
capacitatea de a sintetiza, de a reformula în concordanţă cu
epoca, în spiritul limbajului plastic contemporan. Contactele
cu arta europeană, care au început să existe la jumătatea
anilor ’60, au dus la cercetări în domeniul expresivităţii
formei, al raporturilor cromatice, au favorizat o interpretare a
realului din perspectiva analizei plastice, o reevaluare a unei
moşteniri culturale, au impus evoluţia firească a acestui limbaj,
în concordanţă cu ceea ce se petrecea în jur.
În această perioadă, s-au
trasat direcţiile importante ale plasticii româneşti din anii
care au urmat şi, aşa cum putem constata, este o generaţie cu
multe personalităţi bine individualizate. Acestea sînt cîteva
dintre gîndurile ce însoţesc expoziţia, un argument
pentru necesitatea de a avea un muzeu dedicat acestei perioade, de a
cunoaşte frămîntările epocii, oferind, cu siguranţă, un
spaţiu interesant cercetării.
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters