Două sînt, la ora actuală,
festivalurile de film bucureştene care pot fi considerate
profesioniste (ţinînd cont de secţiuni competiţionale,
programe paralele, evenimente, organizare şi promovare) şi care, în
consecinţă, au tot mai mult succes. Surprinzător, ambele sînt
festivaluri tinere şi „de nişă“: NexT a fost lansat în
2007 şi este dedicat scurtmetrajelor sau mediumetrajelor de ficţiune
(inclusiv animaţii), iar Anim’est se află la a treia ediţie şi
prezintă exclusiv filme de animaţie. Acest al doilea eveniment
profesionist, organizat anual de Asociaţia ESTE’N’EST, a debutat
fulminant la început de octombrie (după numai trei zile de
festival, publicul aproape a atins numărul total de spectatori de la
ediţia precedentă) şi continuă pînă pe 12 octombrie, în
sălile de cinema Scala şi Elvira Popescu.
Pe lîngă filmele prezentate, un
atu cert al celei mai ambiţioase ediţii Anim’est de pînă
acum e reprezentat de invitaţii săi speciali, dintre care doi
(ambii, cineaşti independenţi) au acceptat să-mi răspundă la
întrebări. Primul, animatorul argentinian, Juan Pablo
Zaramella, a cîştigat Premiul Publicului la Anim’est 2, cu
filmul Lapsus, iar acum a prezentat o retrospectivă a
scurtmetrajelor sale, excelent primită de spectatori; el este şi
membru în juriul principal al festivalului. Al doilea,
newyorkezul John Dilworth, nominalizat la Oscar în 1996, a
participat şi la ediţia inaugurală a festivalului, la care şi-a
prezentat cele mai importante filme, dar a revenit la Bucureşti
pentru a vorbi, în faţa unui public foarte numeros şi foarte
interesat, despre animaţie ca mijloc de sondare a subconştientului.
Juan Pablo Zaramella: Animaţia
trebuie adaptată poveştilor şi resurselor
Domnule Juan Pablo Zaramella, aţi
folosit în filmele dumneavoastră mai multe tehnici de
animaţie: stop-cadru (stop-motion), cu păpuşi din plastilină,
obiecte sau oameni (pixilation), şi clasică, cu desene (Lapsus).
Cum vedeţi relaţia dintre tehnica de animaţie folosită şi
povestea pe care vreţi să o spuneţi?
Cred că povestea oferă răspunsul În
legătură cu tipul de animaţie care ar trebui folosit în
fiecare proiect. Pînă la Lapsus, am realizat toate filmele
mele personale în stop-motion. Însă atunci cînd
mi-a venit ideea, care este foarte grafică, am realizat că e
imposibil să fac filmul în stop-motion, pentru că aş fi
pierdut multe lucruri. În opinia mea, atunci cînd începi
să lucrezi la un proiect, trebuie să te gîndeşti la el fără
limitele impuse de o anumită tehnică de animaţie.
Aţi activat, totodată, ca ilustrator
şi artist grafic. Credeţi că un autor de animaţie trebuie să
ştie să deseneze?
Nu. E bine să ştii să desenezi dacă
ai de gînd să faci animaţie, însă există şi
animatori care nu ştiu şi lucrează în 3D sau într-un
mod abstract, nonfigurativ. Acelaşi lucru se întîmplă
în cazul muzicii electronice, unde nu este absolut necesar să
ştii să cînţi la un instrument. Şi sînt mulţi oameni
care practică această muzică fără a cunoaşte vreun instrument.
Totuşi, dacă vrei să devii un animator precum Bill Plympton,
trebuie să înveţi să desenezi. Există tehnici diverse, iar
pentru un artist e important să ştie să folosească toate
oportunităţile pe care i le oferă fiecare tehnică în parte.
Care este situaţia filmului de
animaţie în Argentina?
În animaţia industrială
(mainstream) se dezvoltă destul de multe proiecte. E vorba de
lungmetraje de animaţie realizate într-un stil care copiază
Disney sau Pixar, dar cu bugete de producţie foarte mici. Eu sînt
împotriva acestei tendinţe, consider că trebuie să-ţi
adaptezi stilul posibilităţilor tale. Dacă nu ai şansa să faci
animaţie 3D la aceeaşi calitate precum cea a filmelor Pixar, cred
că e mai bine să adaptezi procesul de producţie la resursele de
care dispui. Pe de altă parte, e foarte interesant că au apărut,
în ultimii cinci ani, mulţi animatori independenţi. Cînd
mi-am început activitatea, aveam impresia că sînt
singur, nu ştiam nici un alt cineast care să facă scurtmetraje de
animaţie independente. Acum sînt destul de mulţi, inclusiv
studenţi, deoarece, graţie tehnologiei digitale, este mult mai uşor
să realizezi animaţie de calitate, iar tinerii sînt
încurajaţi să facă asta. Cred că animaţia independentă
are un viitor şi în Argentina.
Exceptînd Sexteens, toate
scurtmetrajele pe care le-aţi prezentat aici sînt producţii
100% independente. Nu există surse de finanţare a animaţiei în
Argentina?
Nu există surse de finanţare pentru
scurtmetraje în general, asta e problema. Însă, cu
trecerea anilor, după ce am avut succes, am reuşit să obţin
sprijin de la Institutul Naţional de Film al Argentinei. De exemplu,
pentru Journey to Mars şi Lapsus, ei mi-au plătit transferul pe
peliculă, pentru a putea prezenta filmele în cinematografe. E
şi asta ceva, dar cred că ar trebui să existe mai multe surse de
finanţare pentru artiştii independenţi din Argentina şi pentru
cei care fac scurtmetraje, filme foarte importante pentru noii
regizori. Ar trebui să se investească mai mult în această
zonă.
Intenţionaţi să faceţi şi un
lungmetraj?
Da, chiar lucrăm acum la un lungmetraj
bazat pe Journey to Mars. Povestea este în mare parte aceeaşi,
însă a doua parte e foarte diferită, avem mai multe
personaje, iar personalitatea protagonistului se schimbă. Ne aflăm
acum în faza de dezvoltare a scenariului şi de strîngere
a bugetului necesar, iar producţia propriu-zisă va începe la
sfîrşitul anului viitor. Va fi un film vorbit în
engleză, realizat tot în stop-motion.
Scurtmetrajul Journey to Mars, care a
cîştigat aproape 50 de premii internaţionale, a fost realizat
în doi ani. Cît vă va lua lungmetrajul?
Poate trei ani sau chiar patru, dacă
vorbim despre întreg procesul.
Merită să lucrezi patru luni la un
proiect? sînt satisfacţiile pe măsura eforturilor?
Sper că da. Îmi place ideea de a
face un lungmetraj din Journey to Mars, pentru că noi ne-am dat
seama, de la început, că din povestea asta poate ieşi şi un
lungmetraj. Atunci producătorul ne-a spus că este un subiect bun
pentru un film 3D, dar noi am refuzat, spunînd că stop-motion
este tehnica potrivită pentru povestea asta, pe care nu ne-o puteam
imagina în imagini generate de computer (CGI). Am fost foarte
hotărîţi în această privinţă. Cum atunci nu am avut
posibilitatea de a finanţa un lungmetraj stop-motion, am ales să
facem un scurtmetraj şi am finalizat scenariul în consecinţă.
Acum însă lucrăm cu producătorul lui Peter&the Wolf, de
Suzie Templeton, filmul care a cîştigat Oscarul pentru
scurtmetraj de animaţie anul acesta. Cred că este un producător
priceput la găsirea fondurilor, deoarece Peter&the Wolf a avut
un buget mare pentru un scurtmetraj. Aşadar, sper că vom obţine
suficienţi bani pentru a face un film bun.
John Dilworth: Animaţia, de la
traumă la divertisment
Domnule John Dilworth, vorbiţi despre
dicteu automat şi intuiţie în arta animaţiei, a cărei
importanţă este deseori minimalizată...
Eu însumi am făcut puţine filme
astfel, prin „golirea“ subconştientului, dar ele trebuiau să
fie făcute, n-am avut încotro. Cred că mesajul meu este să
lupţi – cu autocritica, cu autoreprimarea, cu toate lucrurile
negative. Nu trebuie să ne aşteptăm ca ceilalţi să ne spună cum
să trăim, ştim deja cum să trăim. Ca animatori, creaţiile
noastre pot fi mult mai puternice decît nişte simple desene,
cînd creăm spontan. Atunci cînd faci dragoste cu
pasiune, îţi spui ţie însuţi: OK, acum fac asta, acum
fac aialaltă ş.a.m.d.? Nu. Este exact la fel cînd animezi
spontan. Prin aceste tehnici dezvoltate de Freud şi apoi de
suprarealişti, totul vine din traumă. De exemplu, Life in
Transition vorbeşte despre cum s-a schimbat lumea şi despre cum s-a
schimbat relaţia cu sinele după 9/11. Nu mai vreau ca psihologii
să-mi spună de ce lumea mea e aşa cum e, ce părere au ei despre
comportamentul meu. Pot să fac asta şi singur, prin arta mea.
Să înţeleg că pentru
dumneavoastră animaţia personală, de autor, este un fel de oglindă
care reflectă sinele şi felul în care societatea influenţează
sinele?
Îmi place metafora oglinzii.
Totuşi, este prea simplă şi mă îndoiesc că are efect. Cînd
te uiţi la tine în oglindă, deja intervine o distorsiune, nu
te uiţi de fapt la nimic. Important este să nu te priveşti, să
fii ca un orb care colindă deşertul fără a şti către ce se
îndreaptă. Ştiu că sună pretenţios, dar e real; eu trăiesc
asta, nu inventez. Am atîtea limite implantate în mine
încît, fără artă, n-aş fi capabil să le identific.
Pur şi simplu nu mai vreau limite. Întreaga comunitate aşa-zis
„digitală“ neagă intuiţia, întregul proces este
calculat. Eu cred că trebuie să ai puţină varietate. Revin la
analogia cu actul de a face dragoste, care este o experienţă
nedigitală, atît timp cît nu o transformi tu într-una
digitală. Cum funcţionează intuiţia aici? Cum poţi continua să
faci dragoste fără să fii conştient că o faci natural, prin
asocieri libere? Cine îţi spune ce şi cum să faci? De unde
vin mesajele astea? Dacă nu ştii să răspunzi la aceste întrebări,
atunci ar trebui să devii artist.
Stilul animaţiilor dumneavoastră se
modifică foarte mult de la un film la altul. De unde vin toate
aceste schimbări?
M-am întrebat de multe ori de ce
mă împotrivesc continuităţii. În primul rînd, un
stil recognoscibil şi repetabil este o marcă înregistrată.
Nu ştiu încă dacă reacţionez la această tendinţă de
standardizare, la o anumită continuitate a experienţei. În
fiecare dimineaţă, cînd mă trezesc, e o zi diferită. sînt
alte condiţii, nu mă simt la fel, nu ştiu cum să desenez mereu la
fel. Nu o fac deliberat, nu e un statement, însă intru într-o
stare de neastîmpăr, de insatisfacţie, ştiind dinainte cum
va arăta opera şi chiar care îi va fi mesajul, pentru că
imaginile au deja propriul vocabular. Nimic nu mă mai provoacă la
fel, sînt curios şi agitat, vreau să continui să mă mişc,
să mă dezvolt.
Cum se împacă nevoia de
autonomie artistică şi refuzul continuităţii cu
responsabilităţile comerciale? De exemplu, aţi coordonat un serial
de 52 de episoade, avînd la bază The Chicken from Outer
Space...
E simplu: mă angajez să livrez
creaţiile solicitate la timp, fără a depăşi bugetul alocat,
pentru a satisface clientul... Poate voi reuşi cîndva să şi
fac asta. Cînd mă întorc la New York, chiar vreau să
mai fac un serial pentru televiziune. Asta e acum prioritatea mea.
Însă, atunci cînd am această oportunitate, intervine
anarhia, în desenele mele apar mesaje deghizate, imaginaţia
începe să se opună standardizării. Nu sînt un
afacerist, am alte priorităţi. Pentru mine, animaţia înseamnă
să mă simt bine şi să creez în cursul procesului, realizînd
toată şarada din care fac parte.
De ce introduceţi imaginea
dumneavoastră în majoritatea filmelor pe care le faceţi?
Cum cele mai multe filme ale mele sînt
semiautobiografice, îmi place să am cîte un rol mic
(cameo) autobiografic.
În Life in Transition sînteţi
chiar protagonist...
Da, dar acolo nu mai e o fotografie, ca
în celelalte filme, ci un portret animat. E interesant că
pictezi portrete, iar acestea nu mai seamănă cu subiectul după un
timp...
Aţi revenit la Anim’est după doi
ani. A evoluat festivalul între timp?
Da, am observat asta. Grupul care
organizează festivalul pare foarte determinat să promoveze
conştiinţa şi cultura animaţiei, precum şi să investească
într-o mişcare românească. E foarte incitant pentru
mine, pentru că în New York, de exemplu, există o anumită
nepăsare privind animaţia. Aici mi se pare că spectatorii ştiu
deja că nu ştiu, dar vor şti. Cred că instituţiile statului ar
trebui să le dea cît mai mulţi bani pentru ca viziunea lor să
prindă viaţă. Va fi grozav şi pentru România, pentru că
festivalul oferă un cadou comunităţii, societăţii şi
tineretului de aici. Avem nevoie de vizionari şi trebuie să-i
încurajăm. N-aş fi aici dacă nu i-aş susţine complet.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters