Animula vagula blandula

Autor: Mihai SORA | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Doina JELA

O sută de zile cu Monica Lovinescu

Editura Vremea, Colecţia „Fapte, idei,

documente“, Bucureşti, 2008, 256 p.

Cartea Doinei Jela poate, într-o primă instanţă, deconcerta. Apărută la puţină vreme după dispariţia Monicăi Lovinescu, ea restituie, cu o fidelitate tulburătoare, incandescenţa ultimelor momente de viaţă pe care le-a trăit şi pe care mi-a fost dat să o resimt eu însumi, în urmă cu doi ani, cînd ne-am reîntîlnit în rue François Pinton.

Ca orice carte incandescentă, şi aceasta comportă unele riscuri... îţi poţi descoperi goliciunea la lumina flăcărilor ori, tocmai dimpotrivă, hainele grele ale paradei.

Cum este o carte cu totul deosebită şi, aş îndrăzni să spun, din aceeaşi familie generică din care fac parte şi întîlnirile lui Fondane cu Lev Şestov1, această carte nu se lasă „comentată“ sub forma cronicii obişnuite, de toate zilele. Prin urmare, nu voi scrie o cronică. Voi face doar cîteva însemnări legate de ceea ce constituie, după mine, substanţa cărţii: esenţă a lumii afective şi lecţie de umanitate. În care Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca nu sînt ipostaziaţi, la modul forţat ori inautentic, cum ar vrea reflexul condiţionat, ci sînt făpturi vii, în carne şi oase, cu slăbiciunile, cu metehnele şi harurile lor. Cu toată frumuseţea dăruită de la Dumnezeu.

Afectivitatea

Lumea afectivă a Doinei Jela nu are nimic dintr-un inventar, fie el încărcat sau lacunar. Nu stă sub vreo lupă deformantă, în mai mare sau mai mic – deşi o anumită pudoare, infinit mai sugestivă decît efuziunile sentimentale, te poate atinge pînă la lacrimi. Lumea aceasta este o lume a bucuriilor simple, a bucuriilor pe care le aduci Celuilalt, fără urmă de calcul, într-o sinceritate deplină, deschisă, ascendentă. Sînt bucuriile care te împlinesc pe tine însuţi, căci sînt îndreptate – fără rest – înspre aproapele tău. Momentul pascal, de pildă, care este aflare-împreună şi comuniune (în sensul tare al cuvîntului), îl reproduc, aici, pentru că el m-a atins – aşa cum te ating adevărurile elementare, primordiale:

„Eu, care nu înroşisem în viaţa mea un ou, aveam în privinţa preparării cozonacului, un elan al ignoranţei suprarealist. L-am trimis deci sîmbătă dimineaţă pe B. la Sanda Stolojan să caute vopsea de ouă, eu am cumpărat un lighean de plastic în care să frămînt, am comandat drojdie cu o săptămînă înainte, direct de la fabrica de pîine, şi, după o jumătate de zi de frămîntat, în care am umplut de cocă de cozonac clanţe, telefon, radio, televizor, uşi, ferestre, fotolii, ne-am înfăţişat la ei, în ceasul potrivit pentru Înviere, cu un fel de cărămidă frumos rumenită deasupra, trei lumînări cumpărate de la biserica din cartierul lor, ouăle care se vopsiseră decent şi, pentru siguranţă, un panetone.

Relaxarea mea că nici unul dintre ei nu va face deosebirea între un cozonac şi un penibil fiasco, că, asemeni tuturor fiinţelor livreşti, nu apreciază cozonacul, ci realizarea sensibilă a ideii de cozonac, s-a spulberat în clipa cînd, tot asemeni tuturor fiinţelor livreşti, am început să depănăm poveşti de Paşti, cu cozonaci şi ouă roşii. Am aflat astfel, înmărmurită, despre concursurile de cozonaci pe care mamele venite din România ale prietenilor lor îi aduceau la ei, spre jurizare. «Adevărate capodopere», a conchis Monica, felicitîndu-mă pentru performanţa mea, care, în coşul de Scufiţă Roşie, arăta plauzibil, şi aşteptînd nerăbdătoare să se pronunţe. M-am dus emoţionată la bucătărie şi, cînd am tăiat cărămida, transformînd-o în felii, am văzut cu groază cum miezul ei, o cocă galbenă şi lipicioasă, rămînea lipit pe cuţit. Am copt rapid feliile în cuptor, am pus cît am putut de frumos în valoare panetonele, în mijlocul aranjamentului pascal şi, mai discret, pe o tavă, mi-am adus şi opera metamorfozată. Dispreţuind total cozonacul italienesc, Virgil s-a regalat cu infamii mei pesmeţi, nici acum nu ştiu dacă numai pentru ca să-mi facă plăcere sau pentru că el era cu totul nepretenţios în materie. Monica nu trebuia consultată în privinţa asta. Ar fi exclamat: «Virgil, nepretenţios? Toată lumea se înşeală cînd e vorba de el»“.

Astfel de „momente“ – pe lîngă faptul că sînt de o autenticitate răscolitoare (ca toată cartea, de altfel) – au consistenţa actelor irepetabile, unice şi, în unicitatea lor, aproape că îşi devin, lor înselor, suficiente. Căci nici o retorică, nici o subtilitate cazuistică, formală sau de altă natură nu scandează aceste momente: ele aparţin vieţii, întocmai cum imaginea Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca aparţine portretului general: fără nici un retuş, fără vreun accent inutil, fără artificii de stil. Poate că tocmai de aceea intri în rezonanţă cu esenţa acestor imagini: pentru că Doina Jela îi iubeşte pe cei doi aşa cum sînt ei. Pe Virgil – cu reflexele lui retractile, rezerva, discreţia şi delicateţea lui („Niciodată nu mi-a atras atenţia asupra obloanelor pe care mă ofeream să le închid în locul lui şi le uitam deschise, niciodată asupra unei cărţi rătăcite...“); pe Monica – plină de pasiune, fervoare, chiar şi atunci cînd este imobilizată la pat, cu miciile ei „despotisme“ cotidiene, superficiale „egoisme“ aruncate înspre cei care îi stau zilnic în preajmă, precum Jacqueline şi Maria, dar care ascund o generozitate funciară, neclintită, lipsită de orice echivocitate. Şi – da! – este mai greu, cu mult mai greu, să-ţi iubeşti aproapele aşa cum este El, în Adevărul Lui de toate zilele, în împlinirea Lui – deplinătate sau puţinătate –, decît într-o imagine publică, pe care şi-o dă sau care îi este smulsă. Da, este cu mult mai greu să rămîi fidel acestui Adevăr existenţial. Este mai greu nu pentru că nu am dispune de resurse de iubire îndeajuns de bogate... Ci pentru că trebuie să te simţi tu însuţi iubit, strîns în braţe, cuprins – cu o cuprindere a omenescului şi a minunii Întîlnirii deopotrivă.

Certitudinea mea este că Doina Jela i-a iubit pe Monica Lovinescu şi pe Virgil Ierunca total, fără rezerve, la modul viu şi aproape sacrificial.

Sentimentul meu este că, din iubirea aceasta, ceva s-a întors şi la ea, asupra ei, pornind de la cei doi; pentru că, în mod evident, cei doi au „adoptat-o“ – la fel de spontan şi fără rezerve.

Umanitatea

Cea de-a doua substanţă vie, pătrunzătoare, de netăgăduit a cărţii Doinei Jela este umanitatea. O umanitate aproape independentă, dacă se poate spune astfel, de contextul... „uman“. Pentru că sînt, aici, gesturi exemplare... Care te împacă – şi chiar te pun în armonie – cu lumea (lumea aceasta de rînd, despre care ştim că, uneori, poate fi meschină, trivială, hulpavă). Sînt gesturi pe care, dacă le-ai ratat, ai pierdut ceva din tine. Pentru că, îndeobşte, le faci dacă eşti (sau ştii să fii) tu însuţi: fără contrafacere, din rărunchi.

„Abia mă întorsesem din concediu de o lună, cînd, în septembrie 2006, în după-amiaza zilei cînd Virgil fusese dus la spital, Monica mă sunase rugîndu-mă să mă duc să stau cu ea. Să o înlocuiesc în drumurile la el. Să fiu în locul ei, care «nu mai are picioare». «Vino, te rog, dar dacă poţi», mi-a spus. Concediul meu fusese epuizat pînă la ultima zi, cînd am primit seara acest telefon... Am intrat a doua zi dimineaţa în biroul directorului meu, care m-a întîmpinat cu o listă de sarcini cît mine de mare. Erau care mai de care mai urgentă şi mai importantă. Le-am notat şi am dat să ies, copleşită de ele, dar în prag mi-am făcut curaj şi m-am întors, spunîndu-i cu lacrimi în ochi: «Ştii, de fapt, şi eu aveam să-ţi spun ceva...». Aproape jenant. Imediat, nici o sarcină nu a mai avut importanţă, Ghighi Arsene a zis: «Du-te, pleacă imediat». Şi am plecat“.

Pe lîngă acest gen de umanitate şi aceste gesturi – atît de simple, la urma urmei, dar şi atît de dificil de interiorizat – ni se întîmplă să trecem deseori fără să ne dăm seama: fie din grabă, fie datorită presiunii pe care o exercită asupra noastră cotidianul, şi care ne „imunizează“ în raport cu orice tip de afectivitate. Fie, în sfîrşit, pentru că nu dispunem de acea prezenţă de spirit care să ne scoată în faţă esenţialul dintr-o viaţă. Căci funcţionalitatea, mecanicitatea, arbitrarul relaţiilor cu semenii – prinşi ei înşişi în complexe maşinării de dezumanizare – tocmai aici îşi au efectele cele mai devastatoare: în uitarea Celuilalt, în „scuza“ pusă la dispoziţie de Instituţie, care, ca orice Instituţie „majusculată“, te poate absolvi de o neregulă în ordinea generozităţii faţă de seamăn, dar nu te absolvă de uitarea acestuia.

Cîteodată, „măruntul“ sprijin privat face mai mult decît orice fastuoasă ieşire publică, naţională.

De fiecare dată, dragostea pe care i-o arăţi bietului suflet mic, blînd şi rătăcitor... animula vagula blandula... este mai preţioasă şi mai vie decît orice însemn al recunoaşterii publice.

Cartea Doinei Jela este superbă nu (doar) pentru că este scrisă bine (ba chiar foarte bine) – îi putem... „ierta“ autoarei măiestria –, ci, pur şi simplu, pentru că este o carte trăită. Pentru că este o carte în care îi descoperi Fiinţa profundă şi pentru că, fiinţial, ea te împlineşte (şi) pe tine, cel care o citeşti.

Este o carte de dragoste şi de umanitate. Deopotrivă.

__________________

1. Vezi fragmentul „Pe malurile rîului Ilissus. După dispariţia lui Lev Şestov“, publicat în numărul din mai 2008 al revistei Idei în dialog (din volumul lui Benjamin Fondane, Întîlniri cu Lev Şestov, în curs de apariţie la Editura Limes, seria „Benjamin Fondane“ – Opere complete franceze).

Recomanda articolul prin:

Etichete: Doina JELA, sută zile Monica Lovinescu

OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Animula vagula blandula

Autor: Mihai SORA | Categoria: | 0 comentarii