OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Herta Müller
Regele se-nclina si ucide
Traducere de Alexandru Al. Sahighian
Editura Polirom, Iasi, 2005, 230 p.


Sint mai bine de zece ani de cind am vazut la televizor un documentar despre felul in care se fac desenele animate. Vorbesc, fireste, despre desenele animate „clasice“, nu de acelea realizate digital. Nu tin minte toate detaliile tehnice, dar procedeul consta, in esenta, in desenarea intregului film, cadru cu cadru. Aceasta nu inseamna insa, asa cum imi inchipuisem inainte sa vad filmul respectiv, refacerea in fiecare cadru a tuturor elementelor din cadrul anterior, ci doar a celor care necesita animatie. Daca, sa zicem, intr-o anumita secventa Tom il urmareste pe Jerry in timp ce acesta bea lapte din castron, se deseneaza mai intii pe o folie transparenta decorul, care va ramine neschimbat de-a lungul celor zece secunde ale secventei respective, adica pentru toate cele doua sute patruzeci de cadre ale secventei. Sint desenate apoi, pe alte folii transparente, aproximativ o suta cincizeci de cadre cu perso-najul Tom, in care acesta are pupilele din ce in ce mai departate de orbite.

Foliile transparente cu Tom se suprapun peste cele cu decorul, dar, simultan, peste ele se suprapun si cele doua sute douazeci ce infatiseaza exclusiv miscarea prin care Jerry isi scufunda capul in bolul cu lapte.
Mi-am amintit acest procedeu tehnic in vreme ce cautam o imagine care sa descrie cit de cit exact cea mai recent tradusa carte a Hertei Müller. In opinia mea, cele noua eseuri din Regele se-nclina si ucide pot fi citite ca un documentar in care autoarea rasfira pe masa foliile transparente ce compun in palimpsest desenul animat al fictiunilor sale. Dar ce contin aceste folii? Voi incerca sa mentionez aici doar citeva dintre „temele-personaje“ care le ordoneaza in grupuri si voi insista cu precadere asupra acelora despre care s-a vorbit mai putin.

Ar fi vorba, in primul rind, despre intreteserea timpurilor, despre o permanenta pendulare intre trecut, prezent si viitor, carora le corespunde, in linii mari, cite un spatiu. Trecutului ii este arondat satul natal, prezentul apartine Timisoarei, iar viitorul Germaniei. (Atunci cind vorbesc despre prezent, nu am in vedere nici prezentul scrierii eseurilor din Regele se-nclina si ucide, nici prezentul receptarii cartii, ci pe acela care constituie nucleul temelor Hertei Müller, respectiv inceputul anilor ’80.) Desigur, acest tip de identificare a unui spatiu cu un timp anume este comun multor scriitori. Ceea ce constituie insa la Herta Müller nota distinctiva este reflectia asupra limbajului si faptul ca ea identifica, pentru fiecare dintre spatiile si timpurile despre care scrie, un anume tip de limbaj si un anume tip de raportare, prin limbaj, la lume. Daca in sat limbajul este extrem de economicos, iar cuvintele se suprapun la scara unu la unu peste lucruri, in limbajul orasului acestea capata intortocheri „voluptuoase, obraznice si tulburator de frumoase“. Diferenta se datoreaza, fireste, si trecerii de la svabeasca la romana, insa ea rezida, in primul rind, in atitudinea diferita a orasenilor fata de limbaj. Acesta devine de multe ori un scop in sine, astfel incit derapajele morale pot avea drept sursa gratuitatea unui joc de cuvinte.

In contrast cu acest limbaj al prezentului, care vireaza de multe ori in verbiaj, cel al lumii viitorului, din Germania, redevine exact pina la absurditate. Dar, spre deosebire de limbajul satului, in aceasta exactitate nu locuieste o impacare, fie si aparenta, cu lumea, ci sursa unor discriminari si pretextul marcarii unor diferente de statut.
Dincolo de aceasta raportare specifica a fiecaruia dintre cele trei spatii amintite la limbaj, exista raportarea scriitoarei la lumea sa interioara prin tacere si permanenta tensiune dintre gindire si limbaj. „Domeniile launtrice, scrie Herta Müller, nu se suprapun cu limba, ele te tirasc intr-acolo unde cuvintele nu-si pot avea salas. Si, adeseori, tocmai despre lucrurile esentiale nu se mai poate spune nimic.“ Limbajul nu poate da seama decit despre obiecte, care constituie „partea periferica a persoanei, detasata de invelisul pielii“, franjurii individului, asa cum lumea satului reprezinta franjurii covorului de beton al orasului, periferia lui. Tacerea din spatele limbajului Hertei Müller si din spatele limbajului despre care ea vorbeste nu este insa nici un imperativ exterior, nici o tacere autoimpusa.

Este tacerea asurzitoare datorata imposibilitatii oricarui limbaj de a surprinde esenta gindirii.
Iar daca lumea interioara nu poate fi nicidecum surprinsa prin limbaj, cea exterioara, pentru a se lasa cit de cit captata, impune cuvintelor scrise permanente ajustari si contorsionari. Ajung aici la alte „teme-personaje“ identificabile in Regele
se-nclina si ucide, si anume la tensiunea dintre vorbire si scris si, implicit, la aceea dintre lume si scris. „Vazut din afara, afirma Herta Müller, scrisul seamana poate cu vorbirea. Dar dinauntru, el este ceva ce tine de singuratate. Propozitiile scrise se raporteaza la faptele traite mai degraba in felul in care se raporteaza tacerea la vorbire. Cind pun in propozitii lucruri traite, incepe o mutatie fantomatica.“ Asadar, transpunerea cu exactitate a lumii in pagina nu se poate face in limbajul unu la unu al satului, nici in acela gratuit si iresponsabil al orasului si nici in cel de o precizie discriminatorie al Germaniei adoptive, ci intr-unul specific li-teraturii, care doar printr-o permanenta inventie de sine poate da seama despre realitatea lumii exterioare.

Exista, in Regele se-nclina si ucide, asa cum spuneam, si alte grupuri de folii transparente ce fac sa miste „temele-personaje“ ale Hertei Müller. Din ratiuni de spatiu, am sa enumar acum doar citeva dintre acestea, asupra carora, din cite stiu, au zabovit mai de mult alti cronicari. Este vorba despre frica, mai exact, in conformitate cu precizarea autoarei, despre frica lunga, despre celebra deja privire straina, care nu e altceva decit privirea haituita a animalului inimii, adica a poftei de viata, despre insularitate si alienare intr-o lume alienata, despre dezumanizare prin manipularea inca din copilarie, despre moarte, despre libertate, despre prietenie, despre patrie.
Asupra acestei din urma teme as vrea sa ma opresc un moment, inainte de a incheia. Citind din Jorge Semprun, Herta Müller adera la afirmatia acestuia conform careia „Nu limba e patria, ci continutul a ceea ce se vorbeste“. Indraznesc sa spun ca, prin aceasta adeziune, ea face cea mai tulburatoare declaratie de apartenenta (si nu de dragoste) de care am auzit si voi auzi vreodata. Si, implicit, un comentariu extrem de necesar asupra divortului de facto dintre statul roman si patria Romania. Caci apartenenta la o patrie nu depinde nici de cetatenia din actele individului, nici de limba materna, ci de acel „minim consens launtric in ce priveste continuturile vehiculate prin vorbire“.

Exista, depliate, in Regele se-nclina si ucide, toate temele Hertei Müller. Dar aceasta depliere nu este una definitiva. Nu se poate vorbi despre o tratare separata a fiecareia dintre ele in fiecare dintre eseurile cartii. Daca ar fi sa reiau comparatia cu desenul animat, as spune ca teancurile de folii transparente cu „teme-personaje“ sint amestecate pe masa de montaj in proportii diferite. Si ca in nici unul dintre eseurile acestei carti nu se va putea decela o singura „tema-personaj“, nici unul dintre ele nu va da satisfactie unei inteligente de tip contabil, pentru care clarificarile decurg in mod necesar din clasificari.
In final, fara nici o legatura cu cele anterioare, voi spune ca, printr-un proces de etimologie populara, bunicul meu le spunea desenelor animate „desene aninate“. Si, de asemenea fara nici o legatura, ca, dupa parerea mea, Regele se-nclina si ucide, la fel ca si celelalte carti ale Hertei Müller contin in miezul lor o singura mare „tema-personaj“: aninatul inimii.