OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În tonul textului citat, i s-ar putea răspunde lui Ungureanu că datorită Decretului 770, România nu e, într-adevăr, un azil de bătrîni, ci un orfelinat înfrăţit cu morga. Însă problema nu e una de stil, ci de substanţă a gîndirii, expusă ca atare într-o carte care se vrea expresia unei viziuni critice asupra tentativei de impunere, intelectuală şi politică, a anticomunismului ca nouă ideologie unică. Iar critica anticomunismului unic care identifică orice manifestare a orientării stîngiste cu un comunism respins la pachet are toate şansele să eşueze lamentabil, prin excesul de teribilism şi ignoranţă, într-o practică de poliţie a memoriei similară celei combătute.

 

Multe ar fi de apreciat, dar şi de reproşat cărţii coordonate de Vasile Ernu, Costi Rogozanu, Ciprian Şiulea şi Ovidiu Ţichindeleanu, în materie de excese dăunătoare cauzei, şi încă şi mai multe textului lui Dan Ungureanu, însă nimic nu lasă la iveală o cronică lipsită de fundament informaţional, aşa cum o face abordarea subiectului „demografic“. Nici măcar bizarele consideraţii despre faptul că „Totalitarismul […] se află în mentalitatea poporului român“ – la care atît de uşor s-ar putea răspunde că ultimele dăţi cînd cineva a crezut ceva despre un întreg popor s-a lăsat cu lagăre de concentrare.

 

Pentru Dan Ungureanu, „Bineînţeles că Decretul a fost nasol (sic!), impopular şi a produs enorme suferinţe […]. Dar nu e nimic comunist în el. Franţa dinainte de 1974, pînă la Legea Simonei Veil, Irlanda, Polonia de după 1990 cunosc aceleaşi sfîşieri şi tragedii, aceleaşi avorturi clandestine“. Prin urmare, e acelaşi lucru dacă faci o întrerupere de sarcină „ilegală“, trecînd din Irlanda în Anglia sau din Polonia în Germania/Slovacia, eventual pe un vas cu pavilion străin, sau pe o masă acoperită cu muşama, în bucătăria unei babe cu mînă tremurîndă, fără anestezie şi muşcînd un sul de tifon ca vecinii să nu audă nici un sunet. Sigur, ca să faci un avort într-o altă ţară trebuie să ai bani, dar la ce le foloseau banii femeilor din România lui Ceauşescu? Politica pronatalistă a regimului comunist nu s-a „redus“ la interzicerea întreruperii de sarcină (deşi, nicăieri, în epoca modernă, avortul ilegal nu a fost urmărit ca infracţiune şi pedepsit cu duritatea cu care a fost tratat la noi, între 1966 şi 1989): familia şi creşterea demografică erau susţinute prin descurajarea divorţului, a cărui procedură friza absurdul kafkian, prin controlul ginecologic periodic şi obligatoriu al întregului „efectiv“ feminin fertil (în traducere: palparea vaginală a femeilor între 18 şi 45 de ani, în scopul precis al detectării eventualelor sarcini nedeclarate; personalul medical se angaja să anunţe aceste descoperiri autorităţilor de resort, pentru luarea în evidenţă a gravidelor şi prevenirea tentativelor de avort), prin cvasiimposibilitatea accesului la mijloacele moderne de contracepţie (adică altceva decît tradiţionala metodă a calendarului) şi prin precaritatea celor care, totuşi, reuşeau să pătrundă (anticoncepţionale fabricate artizanal în farmacii ori prezervative celebre pentru fragilitatea lor), prin lipsa accesului la informaţie şi la educaţie sexuală (iar despre igiena intimă, nici să nu mai vorbim). Avorturile nereuşite au sporit numărul de nou-născuţi cu deficienţe mentale, iar rata abandonului familial a triplat numărul orfelinatelor existente la începutul anilor ’60, avînd în vedere că venitul domestic a rămas, în oraşele mici şi pentru prima generaţie strămutată din mediul rural, sub minimul necesar întreţinerii a patru copii. Multe dintre femeile care au avut de suferit în urma unor avorturi ilegale nu au beneficiat de asistenţă medicală, fie din cauză că, de frică, au ajuns la spital foarte tîrziu, fie pe motiv că li s-a refuzat medicaţia. În situaţia suspiciunii de întrerupere neautorizată de sarcină, doctorii erau însoţiţi în sala de operaţie de reprezentanţi ai procuraturii şi ai Securităţii care aveau dreptul să interogheze pacienta şi să condiţioneze acordarea de asistenţă de buna colaborare a femeii (în general, „turnarea“ celui/celei care efectuase intervenţia). Desfid pe oricine să poată demonstra că un asemenea tratament, aplicat corpului feminin, a existat în oricare regim politic european (în Polonia, Irlanda, Spania sau în Insulele Newfoundland), altul decît cel nazist.

 

Incriminarea „negaţionismului“ (condamnarea celor care contestă caracterul ilegitim şi criminal al regimului comunist) ar fi, într-adevăr, o mare prostie, militînd pentru restrîngerea libertăţii de expresie. Dar atît de multă lume îşi clamează dreptul la liberă expresie spunînd mari prostii…