OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dintre cei trei eseisti-prozatori pe care-i prezentam, exponenti ai generatiei saizecisioptiste, acum cvincvagenari, Alain Finkielkraut este cel mai prizat. Infringerea gindirii sau Intelepciunea dragostei sint doua dintre cele mai bune eseuri scrise in Franta ultimelor decenii. Normalien, obtine mai tirziu numirea in invatamint ca profesor de literatura moderna. Preda la Scoala Politehnica si este, de asemenea, realizatorul emisiunii Répliques la postul de radio France Culture.


Trebuie spus ca Finkielkraut este un scriitor a carui apartenenta la spatiul de spiritualitate iudeo-crestin transpare din tematica si atitudinea eseurilor sale. Gindirea teoretica a autorului (si reflectiile politice si culturale asupra modernitatii) le datoreaza mult Hannei Arendt si lui Emmanuel Lévinas. Emblematica in sprijinul celor afirmate este referinta centrala din eseul L’Humanité perdue. Essai sur le XXe siècle (1996): Holocaustul. Aproape toate eseurile sale, de o mare acuitate analitica, retematizeaza sau recenzeaza diferitele tematizari anterioare ale alteritatii. Alaturi de Pascal Bruckner, filozoful francez este unul dintre cei mai lucizi critici ai modernitatii politice franceze. El deconstruieste prejudecatile si substraturile ideologice ale unor curente ideologice (cu implicatii etice si politice) dominante in spatiul cultural occidental.

La Défaite de la pensée (1987) dezvaluie articulatiile ideologice pernicioase ale multiculturalismului contemporan promovat – sintem lasati sa intelegem, fara o absolut necesara constiinta istorica – de organizatiile internationale (UNESCO, de exemplu) la scara mondiala. Autorul confrunta, din perspectiva istorica, argumentele nationalismului, aduse in primul rind de acei filozofi germani ai secolului trecut care doreau unificarea Germaniei, si cele ale umanismului internationalist, configurat in urma Revolutiei franceze. Remarcabila este preluarea conjuncturala a acelorasi argumente, rind pe rind, de filozofi si istorici germani si francezi, in functie de situatia politica a statului/teritoriului lor national. Nationalismul si internationalismul (ilustrate de Herder, apoi de Joseph de Maistre si, respectiv, paradigmatic, de Marx) sint in cele din urma, in secolul XX, titulaturi pentru atitudini politice cu efect identic: totalitarismul. In numele ideii de natiune intelese ca o comunitate de oameni constituita istoric, prin elemente culturale comune, Celalalt poate fi lichidat la fel ca si in numele unui internationalism universalist, pentru care nu exista diferentieri etnice intre oameni (esentiali identici): in primul caz Celalalt este anulat pentru a se fi dovedit inferior Aceluiasi (natiune, rasa), in cel de-al doilea, Celalalt este desfiintat pentru ca-i este negata, de facto, existenta: nu exista decit Acelasi: omul rational (vezi cazul colonialismului).

Intr-un alt volum cu valente etice mai accentuate, La Sagesse de l’amour (Intelepciunea dragostei, 1984), este repusa pe tapet aceeasi tema a alteritatii, de data aceasta dintr-o perspectiva clar levinasiana: Celalalt imi incumba in mod absolut, el este, in cele din urma, ratiunea mea de a fi. De aceea, afirmatia lui Ivan Karamazov din Fratii Karamazov de Dostoievski – „daca Dumnezeu nu exista totul este permis“ – este fundamental gresita, crede Finkielkraut, in interpretarea moderna: Dumnezeu a fost cel care, vreme de secole, a detinut responsabilitatea lumii: orice rau putea fi cautionat si revalorificat de doctrinele sau imaginarul religios curente (vezi cazul imaginarului Infernului studiat de Jean Delumeau). Doar astazi individul autonom, ateu, in lipsa lui Dumnezeu, nu-si mai permite o libertate nelimitata, pentru ca nimic nu-i mai justifica, din exterior, faptele: in situatia „Omului-Dumnezeu“ (Luc Ferry), fiecare fiinta umana trebuie sa suporte o responsabilitate absoluta, cea a tuturor celorlalti, a lumii.
Desigur, constatarile acestea, desi binevenite, nu debordeaza de optimism: cum va putea omul modern sa-si reglementeze relatia cu lumea, cu Celalalt, cum va putea el sa-si pastreze onestitatea constient de statutul sau in raport cu semenii sai? Precum alti ginditori contemporani iudeo-crestini (Levinas, Jean-Luc Marion, Bernard Henry-Levy, Pascal Bruckner) si nu numai, nu impunerea si incurajarea individualismului monadic este solutia la criza contemporana a valorilor. Ramine de vazut daca aceste glose la paradoxurile modernitatii nu vor putea fi sterse de sentintele fara drept de apel ale anilor ’60, cea foucauldiana, de exemplu.

De cu totul alta factura stilistica – iconoclaste, cinice, pline de fantezie – sint cartile scrise impreuna cu Pascal Bruckner. Le Nouvel désordre amoureux (Noua dezordine amoroasa, 1977) este in primul rind o vitrina in lucru a unui sex-shop, asezata cu premeditare la intrarea unei mari intreprinderi. Cartea celor doi scriitori are umor, imaginatie, dar mai ales aplomb in spulberarea mitului unei sexualitati constituite dupa schema „trupuri de femei – priviri de barbati“ (Jean-Claude Kaufmann, Corps de femmes, regards d’hommes). Intercalind citate din Luce Irigaray sau Hélène Cixous, din Lyotard si Baudrillard, dar si din Marx, autorii isi incheie fiecare capitol cu ceea ce s-ar putea numi un „ghid al sexului“ absurd (ghidul, dar si sexul) si plin de savoare. Dincolo de literaritatea care cucereste de la prima pagina (Povestea ridichii rosii si a vagaunii roz este intr-adevar primul titlu de pe prima pagina a cartii), mesajul transmis este simplu: in societatea occidentala hipertehnicizata, functionind prin reflexe automate si convertind totul (timpul, la limita) in bani, sexul este deposedat de orice dimensiune umana, spirituala, singura valoare raminindu-i aceea de schimb, iar performantele sale tin de o performativitate tehnica, vehicul al fericirii hic et nunc tematizate, printre altii, de Gilles Lipovetsky. Sexul este, intr-un cuvint, consum, iar cei „consumati“ sint, contrar opiniei comune, barbatii, nu femeile. Acest sex-marfa caracterizeaza mecanismele de functionare ale unui societati falocratice.

Barbatul isi reprezinta sexul teleologic, sub semnul lui a avea. Femeia, ea, contribuie la semnificatia panica a sexului, degrevata de orice „sens“, de orice finalitate. Din acest punct de vedere, al perceptiei sexului si al practicii sexuale, ierarhia care plaseaza – ontologic – femeia in urma barbatului ar trebui revazuta: „Si, desigur, voluptatea feminina este in felul ei un miracol economic care nu are totusi nimic de-a face cu o economie de schimb, nici cu o economie a daruirii, prin faptul ca nu este nici ardere a unei forte, nici ofranda risipitoare a unui bun valorizat (ca la barbat, n.m., Al.M.), ci drumetii de intensitati, nomadisme senzoriale, sir de ne-pretuiri care scapa oricarui sistem de evaluari“ (Noua dezordine amoroasa, p. 153).
Noua dezordine amoroasa este un eseu in linia criticii „societatii spectacolului“, dar mai detasat, obraznic, in care conteaza mai putin ce se spune, ci cum se spune. Maestrul de neintrecut al unei astfel de reprezentari a vietii (anticamera funambulesca a mortii), dar si al unei asemenea scriituri este fara indoiala marchizul de Sade, iar acest eseu nu face decit sa ni-l aminteasca cu si mai multa pregnanta.

Nu putem vorbi de o gindire originala in cazul lui Alain Finkielkraut, ci de o necesara repozitionare a celei de origine iudaica din ultima jumatate de secol, caci generatia lui Finkielkraut „a trait totul prin procura“ (interviu acordat lui Daniel Malbert in revista Le Français dans le monde, nr. 304/1999), Holocaustul, dar si razboiul din Kosovo; este o generatie capabila de o detasare pe care antecesorii n-au putut-o manifesta. De pe aceste pozitii, reconciliante, sint aduse critici prejudecatilor martorilor Holocaustului care se complac numai in postura de victime ale unui trecut respins in bloc. Trecutul, crede eseistul francez, trebuie relativizat, „iertat“ (Emmanuel Lévinas), caci altfel s-ar tinde spre o idealizare a prezentului si la acoperirea trecutului de catre valul cicatrizant al uitarii.

Interesat de influenta politicului asupra educatiei, critica lucid dominatia ultraliberalismului individualist, unul dintre pandantele miscarilor sociale din mai 1968, in plina ofensiva astazi, in era globalizarii. Etica postmoralista, care caracterizeaza viata morala a societatii occidentale din ultimii treizeci de ani (aceasta „fericire light“ despre care vorbeste si Gilles Lipovetsky), cultiva „obsesia egalitatii, a autenticitatii, a identitatii culturale“ (Alain Finkielkraut, in interviul citat) a fiecarui individ in parte, in afara oricarei norme exterioare. Aceasta explica si criza limbii franceze, purtatoare a unei culturi elitiste pe cale de disparitie. Presupozitiile liberalizarii sexuale produse la sfirsitul anilor ’60 sint supuse si ele unei „deconstructii“ printr-o reluare sarjata a uneia dintre cele mai mari Cauze ale epocii flower-power-ului.

De altfel momentul revoltei din 1968 este privit critic sub raportul consecintelor: caci orice miscare freatica de mase ajunge in cele din urma la suprafata si, asa cum poate e si normal, se institutionalizeaza, lipsind-o astfel de componenta dialectica initiala. Astazi, crede eseistul francez, „revolta a devenit un fetis“ (Magazine littéraire, nr. 365/mai 1998, p. 25). Precum alti observatori ai fenomenului socio-cultural contemporan, romancierul Michel Houellebecq bunaoara, Finkielkraut crede ca revolta, astazi, este un gest cit se poate de ortodox, gratuit, atita timp cit are drept motivatie o presupusa eliberare individuala de sub jugul opresiv al Sistemului, oricit de lax (liberal sau, daca putem spune mai mult, libertar) ar fi acesta. Nonconformismul a devenit stereotip, acesta este „pretul neascultarii“ platit de generatia tinara actuala succesului microrevolutiilor sexuale &morale ale anilor saizeci. A sosit, acum, momentul luciditatii.

In disputa de idei dintre maitres à penser – intelectualii de stinga – si cei liberali (Manent, Gauchet), pozitia sa este echilibrata. Sigur, ultimii aduc o schimbare necesara de mentalitate, dar optimismul unora dintre acestia in identificarea pietei mondiale cu cultura mondiala trebuie temperat (L’Ingratitude, 1999). Finkielkraut se arata un comentator lucid al fenomenului globalizarii: „Intram in epoca societatilor postnationale, fara indoiala, dar exista cu adevarat o viata democratica in aceste societati? Cred ca trebuie pusa aceasta intrebare“ (ibidem). Este o intrebare care staruie in reflectiile despre societatile occidentale postindustriale de la 1968 incoace.