OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In alte tari central-europene, proiectul anticomunist este asumat la scara larga, in Romania functioneaza ca pretext demagogic.

Ceea ce face din anticomunismul si comunismul romanesti fenomene esential identice este demagogia. Probabil din cauza „boicotului istoriei“, romanii aleg sa simuleze existenta istorica, adica mai mult se prefac decit se implica in mod real in proiectele de organizare si conducere a societatii, asumindu-si doar partial riscurile si eforturile inerente. Nu conteaza daca aceste proiecte sint autohtone sau importate, comunismul fiind si el, cum demonstreaza Daniel Barbu in Republica absenta, un proiect al societatii romanesti, nu doar o ocupatie straina, cum pretinde comodul loc comun; odata adoptat, el este simulat ca un proiect romanesc „autentic“. Or, demagogia este instrumentul fundamental al acestei simulari.

Spre deosebire de alte tari central europene, unde proiectul comunist este asumat la scara larga, in Romania el functioneaza in mare parte tot ca pretext demagogic. Comunismul suscita, in prima lui faza, o adeziune mai mult sau mai putin constienta prin avantajele pe care le ofera celor de jos (de la apartamentele „moderne“ pina la razbunarea pe fosta clasa conducatoare), dar dincolo de aceasta nu exista o asumare clara a valorilor noii ideologii. Nu vreau sa spun ca ar fi fost in sine un lucru bun ca valorile comuniste sa prinda, ci doar ca regimul comunist in Romania nu modifica prea mult tiparul social si politic al societatii romanesti traditionale. Participarea politica ramine la aceleasi cote dezastruoase dintotdeauna, in ciuda principiilor declarate ale comunismului, elita este inlocuita cu o alta elita (din punct de vedere sociologic, deci nu in termeni de valoare), lasind aceeasi prapastie intre virful si baza piramidei sociale.

Sigur, diferentele sint importante: colectivismul comunist este diferit de cel istoric, structura societatii se modifica putin, la fel ca si organizarea politica. Dar Romania ramine colectivista, despotica (respectiv condusa de o minoritate foarte restrinsa, fara implicarea majoritatii) si puternic piramidala ca structura sociala.
De aceea, comparatia cu tarile central europene, unde lucrurile au mers cu totul diferit cu comunismul si anticomunismul, e foarte interesanta. Arata clar ca exista o deosebire uriasa intre Romania si aceste tari, si scoate in evidenta conditia particulara a Romaniei, a carei intelegere este conditia sine qua non a oricarui proiect public serios. Diferenta fundamentala este chiar modul in care este perceput comunismul. In Romania, el este perceput mai degraba ca un Rau metafizic absolut; in Europa Centrala, el este perceput mai degraba ca fenomen politic ce trebuie tratat ca atare.

Anticomunismul romanesc se limiteaza la subtila „rezistenta prin cultura“, inainte de 1989, si la un discurs exorcist dupa 1989, nu atit pentru ca regimul comunist foarte dur permitea doar celor foarte curajosi o actiune directa, ci mai ales pentru ca asta era actiunea logica ce decurgea din viziunea lor asupra comunismului si politicii in general. Ca si in perioada interbelica, elitele intelectuale de dreapta refuzau categoric ideea politicului ca spatiu autonom, tehnic si dezvrajit, de la care trebuie asteptate solutii melioriste si caruia trebuie sa ii fie acceptate imperfectiunile. Din aceasta cauza, elitele intelectuale de dreapta nu s-au implicat activ, politic, impotriva comunismului, pentru ca ei nici macar nu acceptau acel tip de spatiu politic care ar fi permis tratarea comunismului nu ca fenomen metafizic, ci ca fenomen politic, asa cum a fost el tratat in Europa Centrala. Mult dupa ce disidentii central europeni negociasera (comportament eminamente politic) iesirea de pe scena a comunistilor, intelectualii romani inca mai aveau reactii de popa de tara semidoct si isteric, care zbiara „Satana!“ de fiecare data cind nu intelege ceva sau cind, pur si simplu, vrea sa se impuna.

Dar slabiciunea acestor elite in fata comunismului vine si din faptul ca ele percep comunismul ca Rau absolut intr-o maniera foarte… relativa. Adica el este Rau absolut nu pentru ca este politica de tip metafizic (utopica, totalitara, impunind prin violenta valori care ar trebui sa ramina la nivelul optiunii individuale), ci pentru ca este varianta gresita de politica de tip metafizic, aceea care nu ii reprezinta. Sintem aproape in situatia pe care o descrie Cioran: nu e nimic daca sint ucisi oameni obisnuiti, problema e sa nu ucizi un Richard Strauss, un Furtwangler sau un Klages. Cu alte cuvinte, nu conteaza atit de mult ca sistemul comunist e nedemocratic, ca impune un tip de societate in care majoritatea e simpla masa de manevra pentru o minoritate „aleasa“, mesianica. Problema e ca, din motive de incompatibilitate ideologica, minoritatea care a iesit cistigatoare din razboi va impinge la marginea societatii elitele de dreapta postbelice, dupa ce inainte distrusese elitele de dreapta interbelice (ucidere a parintilor spirituali care genereaza un sentiment de ura firesc, dar lipsit de orice valoare din punct de vedere politic).

- Diferenta dintre succes si esec: cazul Havel
De aici vine diferenta fundamentala dintre anticomunismul romanesc si cel central european la nivel de idei. Perspectiva primului este cea a „elitei bune“ impotriva „elitei gresite“, pe cind cel de-al doilea isi asuma perspectiva omului simplu. Este „perspectiva de jos“ despre care vorbeste Havel, de exemplu, si care este exact secretul infringerii comunismului. Havel considera ca esential este ceea ce se intimpla „jos“, la nivelul societatii largi. De aceea nu se considera apartinind unei elite nici macar ca disident, ca lider al societatii, cu atit mai putin ca om superior in virtutea unor presupuse insusiri spirituale exceptionale, cum e cazul intelectualitatii romanesti elitiste.

Nu numai Havel, ci toti disidentii central europeni isi asuma perspectiva cetateanului de rind. Este si o strategie de a submina comunismul, care se legitima prin aceeasi pretentie, dar este si o reala mentalitate democratica, atasata egalitatii dintre oameni si dreptului lor egal de a participa la organizarea societatii. Acest principiu fundamental al anticomunismului central european are, intr-adevar, o tenta de stinga la multi dintre ei. Dar nu este una demagogica sau extrema decit foarte rar, si pentru scurta perioada in care disidenti de prima mina precum Kuron, Kohout, Mlynar sau Mazowieski au cochetat cu idealurile comunismului. Chiar si la disidentii socialisti sau fosti comunisti (nu mai vorbim de liberali) aceasta idee „de stinga“ a participarii maselor la conducerea societatii este subsumata ideii democratice de egalitate formala intre cetateni si vine impreuna cu sustinerea unui set larg de drepturi individuale, cum era si normal pentru situatia respectiva.
Ideile lui Havel sint un amestec ciudat. El e un heideggerian convins, ceea ce il face sa creada atit de mult intr-o realitate interioara aproape mistica si atit de putin in exterioritate, incit afirma ca in postcomunism nu e importanta revenirea la pluralismul politic, ci revenirea la o existenta „umana“. Conform conceptiei heideggeriene asupra lumii actuale si tehnicii, Havel e convins ca problema fundamentala a lagarului socialist era, ca si in Occident, consumismul, si ca de aici venea demoralizarea acelei lumi pe care el o numeste post-totalitara. De aceea prioritatea lui „politica“ nu este combaterea ideologica a comunismului, ci revitalizarea societatii la baza ei.

Unele din ideile filozofice ale lui Havel mi se par complet gresite. Insa imensul lui succes vine din faptul ca el nu joaca un meci ideologic, pentru ca intelege comunismul ca regim ideologic in care adevarul nu conteaza, ideologia fiind doar instrument de mobilizare sau opresiune. Refuza anticomunismul ideologic si compensatoriu care nu putea decit sa se impotmoleasca pe terenul demagogic al comunismului pe care trebuia sa intre. Incearca sa reabiliteze ideile si existenta morala prin „spunerea adevarului“ si lupta politic cu ei de pe aceasta baza. Intre ideile filozofice ale lui Havel si cele politice e o fractura evidenta, dar ceea ce conteaza este ca el se intelege corect pe sine (ca intelectual obligat sa se implice politic, nu sa faca filozofii anticomuniste eterate), intelege corect situatia politica si actioneaza pragmatic in modul cel mai adecvat situatiei, in virtutea unor exigente realiste ale societatii si, desigur, in virtutea unor valori personale. Dar nu in virtutea unor idei utopice sau demagogice. Asta e diferenta dintre succes si esec.