OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Exista un test invariabil, se zice, dupa care poti recunoaste un antisemit: povesteste foarte des ca are (a avut) prieteni, eventual iubite, de origine evreiasca. In Mein Kampf, Hitler scrie de mai multe ori despre un fost coleg de scoala din Linz, evreu (pe care un australian prea instruit a incercat sa-l identifice cu Wittgenstein), care avea mai tirziu sa-i provoace o serie de consideratii in legatura cu trasaturile iudaismului. Amanuntul ca e ceva in neregula cu faptul de a asocia unui prieten, celor din jurul tau, in general, o origine etnica le scapa de cele mai multe ori acestor oameni.

La conferinta/masa rotunda intitulata Anticomunismul ca obligatie morala, gazduita de Institutul Cultural Roman din Bucuresti (titlul intilnirii pare a-l evoca pe Horia-Roman Patapievici), Dan C. Mihailescu si-a inceput prelegerea vorbind despre prietenul sau, omul pe care-l admira, Zigu Ornea. Evreu. Asumindu-si, surprinzator, un discurs al oprimarii (surprinzator pentru un adversar declarat al discriminarii pozitive), Mihailescu s-a prezentat pe sine ca fiind un om de dreapta caruia i se refuza dreptul la legitimitatea propriei optiuni ideologice, intr-o lume dominata de atitudini ce asociaza dreapta extremismului si privilegiaza relativizarea filosemita de stinga.

La fel de surprinzator, nimeni din sala nu s-a ridicat sa plece. Nimeni nu pare sa fi constatat contradictia in termeni dintre principiul de a admite procentul semnificativ de evrei in partidele comuniste de inceput si disocierea dreptei romanesti interbelice de latura sa extremista, nici macar faptul ca tema dezbaterii viza o atitudine sociala, nu anticomunismul ca experienta personala.
Orice ideologie, oricit de morala, odata impusa ca unica, odata transformata in obligatie, devine dictatura. Deschisa prezentare a lui Tismaneanu despre diferitele forme ale anticomunismului, inclusiv anticomunismul social-democrat (necesitind o lunga, inevitabila paranteza despre impostura, inclusiv doctrinara, a social-democratiei romanesti), venea parca din alta lume, una in care adevarul are multe chipuri si poate fi spus intr-o serie distincta de moduri, in timp ce punctele de vedere ale unui Mircea Mihaies si Catalin Avramescu variau intre paradoxal, certitudini si anecdotic (cum ar fi ca anticomunistii ii citesc pe Marx si Lenin, in timp ce comunistii ii citeaza – Muravchik ar avea ceva de spus despre asta – sau dubletul antinomic crime pentru umanitate versus crime impotriva umanitatii).

In ciuda eforturilor sefului Comisiei Prezidentiale pentru Studierea Crimelor Comunismului, un discurs anticomunist plurivalent in Romania nu exista (el insusi e unul dintre putinii capabili sa-l articuleze), si nici nu va exista curind, cita vreme se va baza pe negarea ori delegitimarea optiunilor de viata ale unora sau altora. Sintem totusi o tara in care preferatului lui Vladimir Tismaneanu, Leszek Kolakowski, inca nu i s-a tradus cartea fundamentala, iar reflectia asupra comunismului se traieste inca in puseuri umorale. Puseuri care, insa, risca sa ajunga nu doar in discursul public, purtat fiind de intelectuali de certa charisma, cum chiar Dan C. Mihailescu este, ci si in cel formator, in masura in care presedintele va reusi impunerea studierii (anti)comunismului in curricula.
Sa nu ucizi (nici macar in efigie) e o obligatie morala. Anticomunismul – aceasta ucidere a tatalui, in viata multora dintre cei mai duri critici ai socialismului – poate fi o obligatie a statului democratic, pe care insa acesta pare ca porneste sa si-o asume cu ceea ce am putea numi un exces de militantism subiectiv. Sa fie vorba de o inconstienta mostenire a gindirii unice?

Principala interventie din finalul intilnirii de la ICR i-a apartinut lui Andrei Cornea si a avut ca subiect deruta tinerilor, mai ales a celor trecuti prin universitati occidentale, catre ideologii altermondialiste si tiermondiste. Altfel spus, de acum clasica „acuza“ de afiliere necritica la versiunile moderne ale comunismului. „Acuza“ pe care nici unul dintre „vinovati“ n-o poate demonta credibil, de vreme ce anticomunismul de stinga nu a produs (si nici nu e pe cale s-o faca) intelectuali publici de statura. Si nici nu-i intereseaza, poate, s-o faca, de vreme ce miza jocului public a fost deja stabilita si nu e nici pe departe apropiata intereselor lor.
Poate aluneca actuala versiune de anticomunism intr-un precept ideologic unic, si deci dictatorial? Exista o serioasa sansa, atita vreme cit discutia se poarta in jurul dreptului de proprietate asupra termenului (daca e sa dam un referent – intr-un mod asemanator aproprierii votului uninominal) si a libertatii de a-l folosi in scopuri politice. Politice in egala masura in sensul participarii la viata cetatii si in cel al puterii la guvernare.
Momentul de rascruce va fi acela in care anticomunismului i se va revendica o singura definitie. Si s-ar putea sa ne apropiem vertiginos de el, cita vreme antisemitismul nu ridica inca pe nimeni in picioare.