Şerban Anghene are 21 de ani şi e
autorul romanului Viaţa unui şef de departament povestită de fiul
său Supermen, cu care a cîştigat în 2008 Premiul pentru
proză la Concursul de manuscrise pentru tinerii sub 35 de ani al
Uniunii Scriitorilor din România. Contrar aşteptărilor, nu se
află la prima carte, căci a debutat, tot în 2008, cu Romanul
dintre două beţii (Editura Dominor). Prima surpriză plăcută, la
lectură – în ciuda unui titlu deconcertant (comercial, spune
autorul cărţii) şi a extremei tinereţi a scriitorului – este că
Şerban Anghene are talent literar, scrie cu o mînă sigură:
are, de la prima pagină, fraza şi tonul just, construieşte o serie
de simboluri pe care ştie să le manevreze pe parcursul cărţii, să
le organizeze în interiorul unui univers realisto-imaginar, la
rîndul lui bine structurat şi coerent cu el însuşi.
Date în măsură să indice un prozator talentat şi
promiţător.
Şerban ANGHENE, Viaţa unui şef de departament
povestită de fiul său Supermen, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2009, 270 p.
A depăşi realismul
O a doua surpriză plăcută –
simptomatică pentru o discuţie mai largă, în literatura şi
cinema-ul recent, privitoare la realismul cotidianist dominant la ora
actuală – ar fi tratarea materiei romaneşti într-o dublă
cheie: realistă şi imaginară, ultima fiind o combinaţie de
suprarealism efervescent, de imaginar al copilăriei hrănite cu
Superman, Captain Planet (aici Căpitanul Planetă) şi Captain
Polution (aici Căpitanul Poluare) şi de comercial, slujit de o
reală uşurinţă în scrierea poveştii. Într-un
interviu postat pe site-ul romanului (la care ne trimite coperta a
treia, http://supermen01.wordpress.com), Şerban Anghene declară că
nu e un realist (citează, printre scriitorii frecventaţi, pe Eugen
Ionescu, Márquez, Bohumil Hrabal, José Saramago, James
Joyce) şi, în genere, nu e interesat de prezent: în
cartea de faţă, naratorul-Supermen traversează „în zbor“,
zigzagat, în imagini mentale sau pixelate, o zonă a
trecutului, pe care o recuperează pentru a o „salva“, ca un
Supermen ce se respectă. Printre multiplele „probleme“ (cu
termenul autorului) cu care se confruntă naratorul şi personajul
său favorit, „tata“, apare mai ales aceasta: „problema cu
timpul“, amintirile ce recompun „viaţa unui şef de
departament“, devenită, prin procură, viaţa fiului său
„supermenic“.
Din mai multă sau mai puţină
întîmplare, trecutul acesta recuperat se plasează în
plin comunism, iar personajele şi suita de evenimente care marchează
viaţa viitorului şef de departament (iniţial, meseria lui consta
în... „verificarea cauciucurilor uzate şde biciclete, n.m.ţ,
importate de ţara noastră ciudată şi săracă din alte ţări
normale şi bogate prin diverşi indivizi, pe care tata îi
numea elegant bişniţari“) poartă amprenta absurdului şi
cenuşiului din „anii de care nu mai vrea nimeni să-şi aducă
aminte“. Atunci ele frizează locuri comune deja – veţi spune –,
într-o vreme cînd „amintirile din comunism“ nu mai
garantează porţi deschise sau reţete de succes (pentru Occident?),
ci o posibilă fundătură într-un realism facil, care se cere
depăşit (o problemă pe care Alex. Leo Şerban o discută cu
pertinenţă, în zona aşa-numitului „nou val“ românesc
în cinema, în „Despre «realismul» lui
Poliţist, adjectiv (scrisoare pentru Andrei Gorzo)“ (Dilema veche,
iulie 2009), dar Şerban Anghene reuşeşte să indice calea unei
ieşiri „salvatoare“ din cotidianism: cu termenul său, s-ar numi
„supermenism“; altfel spus, el practică o anumită „epură“
de cotidian, o sublimare a lui, o abstractizare (Alex. Leo Şerban
vorbea de „abstracţionism“ în filmul lui Corneliu
Porumboiu), din care rămîne doar o serie de simboluri –
precum referirea recurentă la o „ţară ciudată şi săracă“,
la „Dictatorul pitic“ sau, în planul familial, la acel
„Ford din ’71“, cu podeaua găurită, a cărui căutare
ulterioară e un fel de căutare nostalgică a timpului pierdut etc.
– şi o galerie memorabilă de personaje à la Eugen Ionescu
(sau poate Călinescu, ori Urmuz): unchiul Titi, suferind de hernie,
regalist fugit într-o ţară „normală şi bogată“, care-l
serveşte cu „biscuiţi cu gem“ pe tatăl naratorului, cînd
se duce să-şi ia, după Revoluţie, o maşină la mîna a
doua; domnul Lupu (şeful tatălui), care cîştiga de „şase
sute“ de ori mai mult ca tatăl lui, mînca „tomate şi
brînză“, în pauza de lucru cu publicul, şi se dădea
în vînt după secretara Leny („Mie-mi place femeia să
fie pizdă pe os“); colegii de şcoală ai fiului, Alex, Stan şi
Gîscă, mai tîrziu Maria (prima iubire), „directorul
Ioan cu nume de slugă“, care va achiziţiona colecţia de
trenuleţe a tatălui, cînd va fi nevoit s-o vîndă,
pentru a-şi lua o maşină; doamna Niţă, „ca o piftie legănată
de vapor“, şefa tatălui cînd acesta trecuse la
„departamentul de muncă pe teren“, şi Petcuţa, fiica ei, o
fiinţă „incredibil de urîtă“ şi de slabă, care termină
ingineria cu ajutorul aceluiaşi tată al naratorului şi-i devine,
implacabil, şefă; domnul Lucică, cel care mănîncă salam la
birou, trăieşte din ciubucuri şi se bîlbîie, dar care
se va îmbogăţi din şpăgi, deşi nu va scăpa de diverse
boli etc. etc.
Un fantezist prodigios
O galerie întreagă de portrete
(inclusiv bunicii din partea tatălui, care nu s-au iubit niciodată
şi la 80 de ani se urăsc, „tatăl tatălui meu“, care-şi educă
cu cruzime copilul), ce trăiesc prin amănuntul revelator, la care
se adaugă prezenţa difuză a mamei şi aceea permanentă, tandră,
caldă, a tatălui, cu miros de „tutun prost şi aftershave bun“.
Şi la care se adaugă, încă, turbionul nesfîrşit al
tovarăşilor sau al inamicilor lui Supermen, al personajelor
inventate sau desprinse din desene animate şi jocuri pe calculator:
„Omul Păianjen, Omul Liliac, Omul Şobolan, Omul Girafă, Omul
Obez, Omul Modern“ ş.a.m.d., precum şi Mao, şi Kim Ir Sen, şi
Adolf, şi Stalin, ultimii convocaţi, alături de narator, la un
festin-delir al celui din urmă.
Dacă e, totuşi, un pericol
scriitoricesc în această horă nebună a personajelor, el ţine
chiar de imaginaţia prodigioasă a autorului şi, probabil, de
uşurinţa scrierii poveştii (el însuşi o spune). Riscul e ca
tînărul prozator să risipească şi să se piardă în
firele poveştii, aşa cum – am senzaţia – e pe cale s-o facă
spre final, cînd cu scena dictatorilor convivi, evocată mai
sus. De altfel, cartea a fost scurtată considerabil (cu mai bine de
100 de pagini) în editură (se spune pe site-ul romanului),
pentru a limpezi firele narative – cu toate că, pe alocuri,
contrapunctul asigurat de planul imaginar al lui Supermen&Co este
excesiv.
În orice caz, Şerban Anghene e
un fantezist prodigios, ale cărui personaje şi obiecte sar impetuos
din pagină – pe sistemul „locomotivei“ lui Nichita Danilov –
şi care cer să fie strunite cu aceeaşi rîvnă.
Unde e codiţa de la „a“?
Cum spuneam, prozatorul are condei de
povestitor, jonglează cu întîmplările, trecute sau
viitoare, le amestecă, le anunţă şi le amînă, nefiind
străin nici de dislocările – dar nici de simulacrele (pixelate) –
postmoderne. Probabil, tot postmodernitatea e responsabilă de
distanţa autoironică ce dublează în permanenţă vocea şi
viziunea auctorială întruchipate de acest fiu – de 7, 14, 21
de ani (rînd pe rînd) –, care trăieşte, încă,
prin procură, viaţa trecută a tatălui său. În felul
acesta, eludarea discretă a lipsei de experienţă, imaginarul
copilăriei (şi supermenismul) care se atinge, la limita superioară,
cu primele experienţe personale de viaţă (afective, sexuale etc.),
culminează, în fond, cu punerea în relief a marelui
personaj al cărţii, „şeful de departament“ şi „ratatul“
care e tatăl său. Romanul afirmă, fără patetism, cu ironie
postmodernă, iubirea tandră şi nemăsurată pentru figura paternă,
un antierou căruia fiul îi retrăieşte, ca romancier,
traumele copilăriei, micile drame şi chinul existenţei de trăitor
din salariu şi de tînăr căsătorit, în provincie şi
în comunism.
În privinţa planului aşa-zis
realist, axat pe trecutul tatălui – recuperat de Supermen în
scop, evident, salvator, de răscumpărare –, e de remarcat
varietatea registrelor: evocarea glisează mereu de la scatologic şi
traumatic la tandru şi patetic. Tatăl şi fiul se retrag adesea,
complici, pe balcon şi beau bere, în vreme ce mama, care e
„diferită“, învîrte la bucătărie eterna ciorbă,
însoţită de eternele nemulţumiri şi eternele speranţe:
tatăl e un „ratat“, nu e promovat, nu ia un salariu suficient de
mare (an de an, albumul familial se îmbogăţeşte cu o nouă
fotografie a fiului, ţinînd fluturaşul de salariu al
tatălui!), iar fiul nu dă semne că ar ajunge medic sau inginer,
dat fiind că, la şcoală, ia numai „9 (nouă)“. Tot din
reproşurile mamei se mai naşte un concept ironic, „atîtizarea“,
care îi pîndeşte ameninţător pe complicii refugiaţi
în balcon. Însă, tatăl e un contemplativ şi un
„comentator“ care fumează şi bea bere, un tip integru, în
fond, şi un părinte blajin, care spune „mda“ pe sub mustaţă,
în timp ce mama îi „zboară“ ochelarii la fiecare „9
(nouă)“ luat. Empatia narator-tată (pe principiul vaselor
comunicante) e, de altfel, una profundă (a se vedea şi secvenţele
din seria „caietul pierdut al primului tată de Supermen“) şi e
anunţată clar din „Prolog“: „... vorbind despre mine,
vorbesc, de fapt, despre tatăl meu. Şi vorbind despre tatăl meu,
vorbesc în şoaptă despre mine“.
Închei prin a dezvălui, parţial,
misterul scrierii numelui Supermen cu „e“, iar nu cu „a“,
explicat în interviul de pe site-ul romanului:
„A rămas scris «Supermen»
şi nu «Superman», diferenţa se leagă
de rolul literei «a» în acţiunea romanului.
E un fel de personaj neomenesc, aşa cum este şi maşina
Ford, în roman. Litera «a», scrisă caligrafic şi
cu o codiţă, ca la clasa I, îl urmăreşte pe tatăl lui
Supermen ca un coşmar, punctat de primele două palme încasate
de la tatăl său“. Întregul mister îl veţi afla
citind cartea unui tînăr prozator (şi dramaturg!) care se
anunţă a fi o voce promiţătoare în spaţiul nostru literar.
Autor: 
RSS Feed
Newsletters