„Pentru Cioran, cartea aceasta era
o ruşine“
Interviu cu Alain Finkielkraut realizat
de Sébastien Lapaque
Care a fost reacţia dumneavoastră la
lectura Schimbării la faţă a României?
Citisem deja cîteva extrase din
ea, în special pe cele mai redutabile, în eseul foarte
critic pe care Alexandra Laignel-Lavastine l-a consacrat lui Cioran,
Eliade şi Ionescu. Descoperind traducerea integrală a Schimbării
la faţă a României/ Transfiguration de la Roumanie, am
înţeles mai bine rolul jucat de această carte în opera
lui Cioran. „Justiţiarii trecutului“, numeroşi astăzi, denunţă
aici un soi de camuflaj. Cioran şi-ar fi ascuns acest păcat
originar. L-ar fi făcut nevăzut pentru a vinde unui Occident naiv o
imagine acceptabilă. În ce mă priveşte, cred că nu e vorba
de un camuflaj, ci mai degrabă de o convertire. Pentru Cioran,
această carte de tinereţe – şi chiar de adolescenţă – este
resimţită ca o ruşine. Iată cum Schimbarea la faţă... l-a făcut
să se îndoiască de el însuşi. Mottoul din Précis
de décomposition/ Tratat de descompunere, împrumutat din
Richard al III-lea al lui Shakespeare, este revelator: „Am să
m-alătur negrei deznădejdi/ Şi însăşi eu duşmanca mea să
fiu“1. Cioran şi-a ispăşit entuziasmele, s-a convertit la forma
elegantă împotriva forţei elementare, la scepticism, la
disperarea radicală şi a scris în franceză. A ales Franţa,
nu ca cetăţenie, ci ca limbă, pentru a se elibera de instinct. În
Schimbarea..., el scrie: „Ar trebui înlăturaţi oamenii care
nu sînt devoraţi de conştiinţa unei misiuni“. În
Tratat de descompunere, el arată cît de sîngeroşi pot
fi oamenii care se conduc după această credinţă.
Vorbiţi despre un păcat de tinereţe.
Ce eroare împotriva spiritului l-a făcut să cedeze tentaţiei
fasciste? Cultul iraţionalului, vitalismul nihilist, antiumanismul,
istoricismul? Sau poate disperarea?
Pentru a relua diagnosticul lui Cioran
însuşi, aş spune că păcatul său de tinereţe este
tinereţea însăşi ca păcat. Într-un text de la
începutul anilor ’50, Cioran scrie: „Pe vremea cînd
eram tînăr, întreaga Europă credea în tinereţe.
Tinerii sînt cei care promovează doctrinele intoleranţei şi
le pun în practică, ei sînt cei care au nevoie de sînge,
de răcnete, de tumult şi de barbarie“. Am impresia că Cioran
pune degetul pe ceea ce a reprezentat marea dramă a secolului al
XX-lea. O dramă profeţită de Dostoievski în acest dialog din
Demonii în care Piotr Verhovensky îi întreabă pe
conspiratori ce preferă: să se tîrască în mocirlă cu
o viteză de ţestoasă sau să o străbată cu toată viteza. Un
„licean entuziasmat“ îi răspunde: „Eu sînt pentru
a o străbate cu toată viteza“. Cioran a fost acest licean
entuziasmat. A cedat, de asemenea, istoricismului. Va reveni asupra
acestei iluzii în Caietele sale: „Nu-mi cereţi să cred că
Istoria are un sens şi omenirea un viitor. Omul va trece dintr-o
dificultate în alta şi tot aşa pînă o să crape“. De
unde se vede că întreaga sa operă este o reflecţie critică
asupra acelui delir inaugural.
Cum vă explicaţi acceptarea
prejudecăţii antisemite?
La originea antisemitismului său văd
mai întîi megalomania cetăţeanului unei naţiuni mici,
care îşi spune: „Nu sîntem nimic dar vom fi totul. O
să facem să se vorbească despre noi cu orice preţ“. Fără
îndoială că megalomania unei naţiuni mici, aflată la
marginea Istoriei, hrăneşte invidia faţă de evrei, popor mic dar
situat în centrul atenţiei. Se simte această invidie. Cu
toate acestea, deşi Cioran era atunci simpatizant al acelei
organizaţii monstruoase numite Garda de Fier, există o divergenţă
fundamentală între el şi legionari: el nu pune pe seama
evreilor marasmul românesc. Nu cedează paranoiei, o cale atît
de facilă. E un element foarte important pentru a-l înţelege.
Unii îl acuză că nu s-a schimbat, după Război. Că ar fi
rămas obsedat de evrei şi că s-ar fi mulţumit să inverseze
semnul, trecînd de la negativ la pozitiv. Această inversiune
ar da dovadă prin ea însăşi de perpetuarea ostilităţii
sale fundamentale. Cred că se înşală. Cred că era în
fascinaţia aceasta pentru evrei ceva ce îl putea pregăti pe
Cioran să le aducă omagiu evreilor. Fascinaţia lui va fi hrănită
de această persistenţă a numelui evreului. El va spune: „Evreii
nu sînt un popor, ci un destin“.
Contrar celor care-l acuză pe Cioran,
dvs. credeţi în conversiunea lui sinceră şi profundă. Cum
explicaţi acest proces?
Cioran s-a smuls tentaţiei totalitare
devenind un scriitor de limbă franceză şi înscriindu-se, în
plin secol al XX-lea, în linia moraliştilor clasici.
Moraliştii nu sînt oameni care moralizează, ci care dau curs
unui adevăr dureros. Li se alătură începînd cu 1941,
de-a lungul unui text de tranziţie, intitulat Despre Franţa, pe
care îl descoperim astăzi în egală măsură. Este o
carte scrisă în română, dar stilul e deja franţuzesc,
lucrul se vede de minune în traducerea lui Alain Paruit. În
fond, replica dată de moralişti e replica celor care nu se lasă
înşelaţi de Rousseau. Pe de o parte, este ideea de a stabili
un regim fără rău, găsind o soluţie politică problemei umane.
Pe de alta, o luciditate neliniştită care ne vaccinează împotriva
acestei tentaţii. Disperarea lui Cioran nu-l conduce, de altfel, cu
necesitate la o viziune pesimistă asupra naturii umane. Am găsit un
pasaj extraordinar în Caietele sale: „Ura şi evenimentul
sînt sinonime. Acolo unde există ură se întîmplă
ceva. Bunătatea, dimpotrivă, e statică. Ea conservă, opreşte, e
lipsită de virtute istorică, frînează orice dinamism.
Bunătatea nu e complice al timpului, în vreme ce ura este
esenţa lui“. Nu ni-l imaginăm pe Cioran făcînd elogiul
bunătăţii. Şi totuşi. Atunci cînd dispare ideea de a pune
în practică un regim fără rău, rămîne ceea ce
Vassili Grossman numeşte mica bunătate, bunătatea fără regim.
Pentru a explica delirul din Schimbarea
la faţă... aţi evocat supravalorizarea tinereţii. Ea e dublată
de antiintelectualism, atunci cînd Cioran scrie într-o
scrisoare: „Nimeni nu-şi poate găsi salvarea în
biblioteci“. În loc să facem pe „justiţiarii trecutului“,
n-ar fi mai bine să ne îngrijorăm la vederea acestui
antiintelectualism din nou în acţiune?
Antiintelectualismul este marele mister
al secolului al XX-lea. Apologia acţiunii şi a forţei vitale,
viaţa ca expansiune înseamnă fascismul prin excelenţă. Dar
regăsim, de cealaltă parte, aceeaşi formă de ostilitate faţă de
intelect, apărută pentru prima dată la populiştii ruşi atunci
cînd afirmau: „O pereche de cizme valorează mai mult decît
Shakespeare“. Antiintelectualismul acesta nu feroce, ci în
aparenţă generos, constă în a crede că Istoria nu e făcută
de intelectuali, ci de lupta oamenilor între ei.
Antiintelectualismul contemporan e diferit. El nu mai decurge din
imediateţea instinctului, precum cel al tînărului Cioran, ci
din imediateţea tehnicii. În universul mediatic al timpului
real, nici o mediere nu e necesară, nici un efort, nici o
cunoaştere, nici o bibliotecă, nici o asceză. Totul e la
dispoziţie, imediat. Această formă de antiintelectualism este
extrem de dăunătoare, fiindcă nu ne e propusă de o ideologie, ci
ne e oferită de o tehnologie.
Le Figaro Littéraire, 2 aprilie
2009
____________
Notă
1. Mottoul la Tratat de descompunere
(traducere în limba română de Dan Duţescu), traducere
de Irina Mavrodin, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992.
- „Cînd Cioran îl admira pe Hitler“
Philippe Sollers
„Scena se petrece în România,
în anii ’30 ai secolului al XX-lea, adică nicăieri. E acolo
un băiat de preot din cale afară de strălucit şi de neliniştit:
Cioran. Suferă, îşi detestă ţara, se sufocă în ea,
nu mai poate rezista, visează la o mare răsturnare revoluţionară,
e atins de metafizică, dar trupul îi este un obstacol, doreşte
din toate puterile o violentă furtună. Iat-o: se numeşte Hitler.
Şi de aici o criză radicală: Cioran îşi cheamă ţara la o
totală schimbare la faţă. Are 22 de ani cînd se află la
Berlin, fascinaţia se produce, devine militant: „Cel care, între
20 şi 30 de ani, nu subscrie la fanatism, la exaltare şi la demenţă
este un imbecil. Nu eşti liberal decît din oboseală“.
Tonul e dat şi ce e mai supărător
este că acest furios foarte cultivat e plin de talent. Are nevoie de
nebunie, spune el, de o nebunie în acţiune. Face aşadar
elogiul iraţionalului şi al nebuniei, ar vrea să arunce în
aer cimitirele, neagă, precum un Oedip furios, creştinismul soft al
tatălui său, protopopul, este de partea mamei sale, care se preface
credincioasă, fără să fie cu adevărat. Nu ne vine să credem
ochilor cînd citim, astăzi, articolele lui Cioran din Vremea,
un ziar românesc din epocă: „Nici un om politic din lumea de
azi nu-mi inspiră atîta simpatie şi admiraţie ca Hitler“.
Transpunerea sa locală se numeşte Garda de Fier, adică violenţă,
antisemitism turbat, asasinate mişeleşti. Cum a fost posibil ca
acest viitor admirator al lui Beckett, debordînd de lecturi
teologice şi mistice, să înghită cea mai rea propagandă
fascistă (pămîntul strămoşesc, sudoarea, comunitatea de
sînge etc.)? Şi, în 1940, Cioran face elogiul
sinistrului personaj Codreanu, supranumit „Căpitanul“ (care
tocmai fusese lichidat), vorbind despre eroismul lui [...] şi dă
curs acestei enormităţi: „Cu excepţia lui Isus, nici un alt mort
nu a fost mai viu printre cei vii“. [...]
Fără îndoială, Cioran a fost
mesianic şi, de altfel, va continua să fie, la modul inversat, în
disperare. Convertirea lui strălucitoare la limba franceză va face
posibilă această metamorfoză. Începînd cu Précis
de décomposition/ Tratat de descompunere (1949), nemaivoind să
fie complicele nimănui, devine un integrist al scepticismului, un
terorist al îndoielii, un devot al amărăciunii, un fanatic al
neantului. Mare stilist al negaţiei şi cu o inteligenţă de oţel,
ştie unde să lovească. Cartea lui Despre Franţa/ De la France îi
anunţă perfect proiectul. Franţa, scrie el, se cufundă într-o
decadenţă inexorabilă, este extenuată, agonizează, şi eu,
Cioran, v-o dovedesc, scriind mai bine decît oricare francez şi
procedînd la disecarea unui cadavru.“
Le Nouvel Observateur, 14-20 mai 2009
Selecţie şi traducere din limba
franceză de Adina DINIŢOIU
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters