Antimodernitatea criticii de întîmpinare

Autor: Alexandru MATEI | Categoria: Opinii | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Antimodernitatea criticii de întîmpinare

Antoine Compagnon – istoric literar, înainte de orice – trebuia să inventarieze nu doar figurile „antimodernului“, ci și formele lui literare. Desigur, ar fi fost vorba de ceea ce în engleză se numește „modernism“ din punct de vedere estetic și poetic – acea Literatură astăzi clasică sau, după caz, „închisă în formă“. Dar s-ar fi putut gîndi la caracterul antimodern al cronicii de întîmpinare – specie diferită de prezentarea de carte sau de „cronica“ jurnalistică – scrisă de un critic profesionist. (Pe măsură ce vremea trece, sintagmele în italice devin tot mai greu de definit.)

„Condiția criticii literare în interiorul culturii românești contemporane (…) este, fără îndoială, atipică prin raportare la spațiul occidental.“ Așa își începe Bianca Burța-Cernat, just, ultimul episod din foiletonul critic pe care l-a dedicat unui recent volum despre critica literară contemporană (al Nicoletei Sălcudeanu, dar asta nu mai are importanță acum), consacrat criticii de întîmpinare în România de astăzi (Observator cultural, nr. 341). Am scris despre cum văd locul acesteia în configurația culturală prezentă cu alte ocazii, mai ales într-un eseu, e drept, cam lung, din Dilemateca. Logica mea din acel text era binară, și nu-i vorba că mă dezic de ea (și de ce nu, la urma urmei?). Cred și acum că rolul criticii de întîmpinare nu mai poate fi cel din urmă cu o sută, cu cincizeci sau chiar cu douăzeci de ani. Asta pentru că societatea nu se mai refugiază în literatură, nici de intemperii ideologice, nici de mîzgă morală, nici din self esteem. Oamenii mai aleg literatura, în aceeași măsură în care aleg și filmul, și yoga, și sportul, și muzica, și turismul, iar ei au nevoie de critici de întîmpinare așa cum au nevoie de critici de film, de maeștri de yoga, de cronicari sportivi, muzicali sau de consilieri de turism. Mai cred că în locul criticii de întîmpinare criticul profesionist poate face efortul să întîmpine nu o carte ca atare, ci un nou discurs, o nouă metodă, o nouă perspectivă – și nu atît să claseze axiologic printr-un reflex discutabil.

Raza de acțiune și limitele

Mi se pare că discuția ar putea lua o turnură ceva mai interesantă dacă stăm să ne gîndim la raza de acțiune a criticului de întîmpinare, la ce mai poate el (kantiană întrebare, desigur), la ce fel de cărți e bine să recenzeze criticul literar și unde, despre ce cărți scria el odinioară și care sînt limitele care îl fac să creadă că expertiza lui nu trebuie limitată la ficțiune și poezie, ci la mai mult. Cît de mult? Pînă unde și în virtutea a ce? Aristotel scrie că un om de știință care ar scrie o lucrare de istorie naturală în versuri n-ar fi mai puțin poet. „De-ar trata cineva în versuri chiar un subiect medical sau de știință a naturii, încă i s-ar zice la fel...“, Poetica, II (adică „poet“, n.m.). E vorba deci, dincoace de domeniile abordate de scriitorul criticabil de către criticul literar, de limbaj. Tot ce nu e limbaj care ține de logică formală poate fi „apreciat“ de către criticul literar. Oare?

Dacă putem considera Poetica lui Aristotel cumva anistorică, parcă dintotdeauna acolo – adică mai înainte de începutul Istoriei, ca-ntr-un fel de cer al culturii – să ne amintim că, în ultimele secole, cînd ia naștere critica literară, discursurile publice erau suficient de largi încît un Voltaire putea hotărî să publice un tratat de fizică după prea multe tragedii. Sigur, secolul al XIX-lea, de aur pentru critica literară, vede nașterea științelor moderne, dar chiar și așa, multe dintre tratatele științifice moderne pot fi și chiar sînt vulgarizate. Influența ismelor pe care acestea le împrăștie marchează poetici, estetici și episteme literare. Aici, însă, apar deja clare decalajele culturale. Pe scurt spus, specializarea discursurilor și nișarea publicului este un fapt patent al ultimilor cinci decenii în Vest, mai puțin în Est. Modernitatea „lichidă“ în care înoată astăzi cărțile de tot felul face ca instanțe critice alternative – reviewerii ad-hoc care scriu scurte caracterizări ale cărților cumpărate de pe www.amazon.com, de pildă – să apară uneori la fel de credibile ca opiniile criticului profesionist (căruia nu i-am dat încă o definiție, de altfel). Linda Hutcheon a vorbit recent despre publicitatea criticii de întîmpinare pe diferite suporturi, la București. Revin imediat asupra conferinței ei, din altă perspectivă.

Credibilitatea

Și nu întîmplător există mai acut astăzi problema credibilității criticii de întîmpinare. Vrei, de pildă, o carte despre peisajul minier dintr-o oarecare arie geografică; vrei o carte despre istoria televiziunii est-europene; vrei o carte despre „realismul speculativ“; vrei ultimele lucrări de naratologie cognitivistă. Ce face aici „bietul Cronicar?“ El se vede pus în fața unor realități care, odată luate în considerare, n-ar trebui să-l facă să jubileze în fața longevității rezistente a cronicii de întîmpinare. Care ar fi constatările care ar trebui să-l facă să se detașeze puțin de condiția lui (nici de „biet“, nici de „erou“)?

Mai întîi, faptul că publicul urban nu mai depinde, în raport cu nici o formă de artă, exclusiv de limba română. Nu cred că mai există domeniu, în afara celui care se cheamă „literatură română“ (et encore...), unde să nu existe texte valoroase, lizibile, mai degrabă în altă limbă decît româna. Ce face atunci cronicarul? Scrie doar despre cărțile apărute în română, ale oricărui autor – român sau străin, în traducere – sau despre cărțile autorilor români în orice limbă ar fi fost redactată cartea? Recentul volum al unui excelent teoretician literar, Rareș Moldovan, Symptomatologies, apărut în engleză, cu el ce face cronicarul?

În al doilea rînd. Să presupunem că mai e nevoie de cronică de întîmpinare din rațiuni de stabilizare axiologică a pieței de carte. În afara literaturii române (iar), orice discurs ambalat în volum la o editură din România intră în competiție cu toate celelalte apărute în lume în același domeniu. De fapt, așa ar trebui să stea lucrurile. Desigur, contextul local îl face aparte, iar cronica de întîmpinare profesionistă știe să îl particularizeze astfel. Dar mai departe? Cît de renascentist să fie criticul literar pentru a putea ordona cărți care nu țin de literatura înțeleasă ca ficțiune plus poezie? Ce înseamnă, de fapt – o, tu, narcisism preaomenesc – „un fel de hartă (sigur, orientativă, subiectivă) a literaturii prezentului“? Mai poate fi criticul literar un cartograf al unui teritoriu care și-a pierdut granițele? De vreme ce criticul de întîmpinare e dator să recenzeze și „eseu“ (vocabulă simplă, dar niciodată epuizată de vreun semnificat, căci ce e aceea o încercare decît o existență ce urmează, ce încă nu e?), în plin avînt al specializării, cum va face el față?

În al treilea rînd, trebuie pusă în chestiune autoritatea criticului „profesionist“. Are el autoritate în calitate de judecător de gust în fața publicului larg, sau tot printre colegii lui de corp și printre scriitorii pe care-i „judecă“? Aici, singurul răspuns corect – dar insuficient, desigur – l-ar da statisticile (este și opinia Biancăi Burța-Cernat, dar formulată nu ca exigență necesară, ci ca un fel de eventualitate la pledoaria ei pentru cronica de întîmpinare). Ar trebui, în plus, o anchetă sociologică asupra autorității criticii de întîmpinare pentru a putea susține afirmațiile frumoase despre rolul ei social. În același punct, autoarea va constata că se înșală mai mult sau mai puțin cînd crede că universitatea lucrează cu „valori sigure“. Studiile literare și culturale lucrează cu opere de ultimă oră, pretutindeni. Și asta pe măsură ce rolul Facultății de Litere este tot mai puțin acela de a reconstrui și apăra monumentul unei literaturi naționale. Facultatea de Litere trebuie să își regîndească rolul și obiectivele în era post-națională, globală, în care am intrat. Ea devine tot mai mult locul în care tinerii bacalaureați care vor să urmeze specializări în științe umane învață să citească și să înțeleagă o serie de texte care, adesea, își au un loc al lor pe care alte facultăți îi învață să îl identifice: în această nealiniere a literaturii, a studiilor literare stau, de altfel, particularitatea și excelența Facultății de Litere.

Zîmbetul criticului

Și totuși, de ce-aș fi trist? Nu sînt. Pentru că, în sinea lui, criticul de întîmpinare, profesionist, poate zîmbi din paginile unei „reviste de cultură“. Acest zîmbet nu vine nici dintr-o perspectivă maximalistă, dar nici convivială (cît am stat să găsesc un atribut pentru caracterul discuției începute de Bianca Burța-Cernat!). E, dacă vreți, minimalist. Spun și „transcendental“, deși sună pretențios, dar spun asta pentru că încerc să intru dedesubtul „caroseriei“ cronicii de întîmpinare, să-mi dau seama ce s-ar pierde dacă ea ar dispărea.

Și vă pot spune o anecdotă drept preambul. Astăzi, vineri, 11 noiembrie, am asistat de dimineață la o conferință a profesorului Mircea Dumitru, la Filozofie (vezi aici detalii: www.normev.ro/conferinte), despre „Metafizica normelor“, înainte să ajung la Linda Hutcheon, care, în Aula BCU, a vorbit despre „Receptarea literaturii în epoca digitală“ (ambele lucrări au fost, poate nu întîmplător, prezentate în engleză). Ei bine, dacă pentru a înțelege prima prezentare aveai nevoie de o familiaritate cu logica formală pe care nu o poți dobîndi decît printr-o specializare anume, orice vorbitor de engleză cu o formație școlară universitară, de orice tip – dar poate și mulți liceeni – aveau acces la discursul teoreticienei canadiene. Ce vreau să spun prin asta? Ceva simplu, important și, în același timp, legat de istorie. Critica literară întreține, încă, o sociabilitate plăcută – ca și un narcisism așijderea – de care toată lumea are nevoie. Lectura cronicii literare e o formă de cultură generală – de salon – care nu moare cu una cu două, care vorbește despre cine eram noi, cititorii, pînă în urmă cu zece-douăzeci de ani, și despre inerția unui habitus care ne face să ne recunoaștem pe noi înșine ca literați. Care absolvent de Litere pasionat de literatură nu visează să publice fie literatură, fie critică? Visează cineva să publice „articole științifice“?

Orice formă de existență este, prin chiar atingerea formei, o persistență. Cronica literară persistă, la noi, atîta vreme cît revistele culturale ele însele persistă – mediul în care forma cu pricina supraviețuiește și în care se hrănește. Dar drumul către specializare, pe care televiziunea, de pildă, l-a parcurs atît de repede, nu mai poate fi ocolit. Cronica literară este astăzi o formă nostalgică de prezență publică, una în care dragostea de sine (narcisismul) a autorului, dar și esențialismul – oricît de light – rămîn vii. Cred că tocmai această inactualitate a ei – laolaltă cu inactualitatea actualității românești în general – mi-o face acum, pe loc, ca prin farmec, de fapt chiar așa, prin farmec, dragă. E o recunoaștere pe care nu o putem părăsi, la fel cum, mutatis mutandis, nu ne putem închipui cum Europa o să ne interzică să mai facem vin și țuică la noi acasă. Cum? Să nu mai putem citi cronica literară, regulată (pentru că ne-am obișnuit!), a celor mai credibile condeie (care nu pot fi multe, și nici nu sînt), pentru că Europa ne obligă să le mutăm în reviste „științifice“? Sau ne imploră editurile să le inserăm în pagini lucioase, cu poze?

Pentru această formă de sociabilitate, pentru ca salonul să nu fie dintr-odată înghițit de club sau de centrele de artă contemporană și alternativă, pentru ca o scenă să nu se trezească dureros că nu mai stă în fața nici unei săli, cronica de întîmpinare trebuie să existe. Și cînd, vreodată, ea se va fi resorbit cu totul în prezentări de carte, pe de o parte, și în articole științifice, pe de alta (astea nu-s tot „eseuri“?), atunci, asemenea lui Eric Chevillard într-o Franță în care putem citi viitorul instituțional și politic al literaturii române, vom putea face din istorie sau critică literară roman.

Recomanda articolul prin: