OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Antoine Bourdelle (1861-1929), vector al modernitatii, expozitie organizata de Muzeul National de Arta al Romaniei, Bucuresti, si Muzeul Bourdelle, Paris, 27 septembrie 2006-4 februarie 2007, Bucuresti

Spre sfirsitul lunii septembrie a anului trecut, printre manifestarile consacrate Francofoniei s-a inscris si organizarea expozitiei Antoine Bourdelle, vector al modernitatii. in suita evenimentelor de atunci, cel dedicat lui Bourdelle a reprezentat una dintre cele mai elocvente evocari a legaturilor dintre Romania si Franta.

Probabil ca nu multi sint artistii francezi intr-atit de atasati de tara noastra. Proba acestei legaturi o constituie nu doar prietenia calda cu Anastase Simu, corespondenta abundenta cu acesta si prezenta in colectia Simu a unui numar important de opere de Bourdelle, ci si elevii romani – opt la numar – care i-au trecut pragul in atelierul din Academia Grande Chaumière. De altfel, ecourile pe care sculptura sa le-a avut la noi sint ample, atit in jurnalele vremii, cit si in arta; majoritatea sculptorilor romani din epoca interbelica au trait un „moment Bourdelle“, iar in 1929 moartea artistului francez a fost consemnata la noi de cel putin douazeci de articole. Cit priveste expozitia actuala, ea poate fi descifrata pe trei paliere: relatia dintre Bourdelle si Simu, sculptura propriu-zisa si, in fine, elevii romani. Vizitatorul nu priveste insa doar sculptura, ci si desene, acuarele, fotografii si documente, parte din ele aduse de la muzeul Bourdelle din Paris, altele din patrimoniul Muzeului National de Arta al Romaniei sau colectii private din Romania.

Anastase Simu l-a cunoscut pe sculptorul francez in 1913, cu prilejul comandarii bustului Elenei Simu. De atunci, timp de saisprezece ani, prietenia celor doi a fost ritmata de achizitii, ajunse in final, fara a numara desenele, la zece lucrari de sculptura, opt dintre ele figurind in expozitia de fata. inainte de a fi intrat in patrimoniul Muzeului National de Arta, ele constituiau o parte din colectia muzeului Simu, al doilea (cronologic) dupa cel al fratilor Kalinderu. Inaugurat in 1910 si donat Statului roman in 1927, el este expresia unui gest emotionant si exemplar: donatorul nu doar ca punea la dispozitia publicului colectia proprie, ci se angaja sa o intretina si sa o sporeasca pina la moarte si, in acelasi timp, sa sustina tinerii artisti printr-un premiu anual generos.
Cladirea muzeului era un templu ionic, construit dupa planurile arhitectului Sciky, pe strada Mercur Nr. 2.

Putem sesiza aici nu doar o articulare estetic-religioasa – muzeul ca templu al artelor – sau o forma de istorism, similar celui practicat, de pilda, in Germania de arhitecti ca Leo von Klenze si Karl Friedrich Schinkel, dar si intentia de a ingemana cele doua culturi majore europene, in spiritul carora Anastase Simu s-a format: un templu „german“ dedicat artei franceze. Soarta muzeului Simu este tragica. Nici una dintre clauzele testamentare nu a fost respectata. intre 1948 si 1956 a avut loc o campanie sistematica de desfiintare a colectiei: o parte din lucrari au fost trimise la Muzeul National si la Muzeul orasului (care ii va purta o vreme numele), o alta in provincie sau la diverse sedii ale PCR. Finalul survine in 1964, cind edificiul, devenit inutil si incomod, este demolat, deschizind sirul funestelor devastari ale regimului comunist.
Prin comparatie cu colectia Kalinderu, cea a lui Anastase Simu era alcatuita cu mai multa grija si gust. Pina in 1910 Theodor Cornel a fost agentul si reprezentantul la Paris al lui Simu, in numele caruia prospecta atelierele si piata de arta si facea achizitii. La inaugurare, Theodor Cornel redacteaza pentru Simu un catalog, prima asemenea interventie muzeologic-editoriala la noi. Din acesta aflam directiile in care avansa gustul colectionarului: arta romaneasca, fireste, unele replici si copii dupa reliefuri europene, insa si artisti de anvergura lui Claude Monet si mai ales sculptura franceza: Barye, Carpeaux, Fremiet, Dalon, Rodin si, nu in ultimul rind, Antoine Bourdelle.

Pe acesta din urma l-a pretuit, se pare, cel mai mult, judecind dupa numarul de achizitii, care face din Simu cel mai mare colectionar roman, daca nu cumva singurul, al sculptorului francez. intre el si sotii Simu – ale caror busturi le lucreaza cu grija si maiestrie – se incheaga o prietenie calda, concretizata printr-o ampla corespondenta, din care aflam detalii dintre cele mai interesante: de pilda, intentia lui Simu de a-si impodobi muzeul cu decoratie in basorelief, cum stia ca artistul facuse deja pentru teatrul Champs-Elysées; date despre „geografia“ elevilor, intre marginile careia figurau si nume romanesti; si chiar consideratii despre arta.
„Sa se renunte la arta lipsita de o ordine austera si neadaptata monumentelor, si mai ales sa se renunte la falsa arta, fara desen valabil“, indeamna o scrisoare din iulie 1914. „Peste toate astea (receptii, corespondenta, lectii, lucru) mai e si lupta neobosita pentru a rezista cubistilor, futuristilor care-l ingroapa pe Rodin, pe Michelangelo si pe bunul Dumnezeu si care se ingroapa pina la urma singuri, printr-o dreapta asezare a lucrurilor in aceasta lume!“ afirma, oarecum deconcertant, acelasi Bourdelle, sase ani mai tirziu, intr-o scrisoare datata 19 ianuarie 1920. Deruta este, de altfel, una din reactiile posibile, atit in privinta artistului si a operei, cit si a posteritatii sale.

Receptarea artei lui a fost umbrita la un moment dat de contextul politic; grabit sa amendeze intersectia cu arta germana si vieneza sau futurismul italian, socotite de dreapta, publicul francez pare sa nu fi luat in considerare filonul cubist ce alimenteaza (in raspar cu propriile sale declaratii) poetica lui Bourdelle. Exista, insa, indaratul feluritelor oscilatii stilistice, o febrila cautare a arhaicului si, prin acesta, a universalului: „Arta romanica este arta organica logica, este templul conceput in trasaturi universale“, spune el undeva. Si, in alta parte: „Ma impotrivesc categoric ideii ca ar exista maniere specifice fiecarui popor de a da un chip Artei. O arta care sa fie o gindire nationala, izolata in mod absolut s…t de gindirea altor natiuni, asa ceva nu a existat niciodata“. Dincolo de problematica vasta – miscarea, nemiscarea, durata, universalitatea, fondul arhaic –, comuna, in fond, epocii sale, este sesizabila o unda de melancolie, dublata de autoreferentialitate: centaurul care moare – mitologia, intregul univers clasic in dizolvare – este el insusi, Herakles arcas e o ipostaza a sculptorului, intruchipare a unui artist care isi asuma pina la epuizare – o tradeaza unele dintre scrisorile trimise lui Anastase Simu – propria creativitate, framintat, cum crede O.W. Cisek, de gindul ca lui i-a revenit misiunea de a salva arta. in fond, locul pe care il ocupa in istoria sculpturii – asumat, atribuit mai ales, fatalmente anacronic – este unul nepotrivit: „narativismul“ sau este neconvingator in raport cu autonomia sculpturii lui Brancusi, iar umbra lui Rodin pare a fi inca staruitoare, chiar daca Bourdelle se indeparteaza de procedeul „impresionist“, ce privilegia doar epiderma formei, si ii reafirma acesteia volumetria proprie.