OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Compania amorului in cele mai frumoase 100 de poeme romanesti
Antologie intocmita de Petru Romosan.
Editura Compania, Bucuresti, 2007, 176 p.

Dificultatile liricii de dragoste – acesta este titlul unei poezii a lui György Petri, si primele versuri suna asa: „Nu pot, deci, sa scriu nimic/ despre ochii-ti frumosi?“. Petri, unul dinte cei mai mari poeti ai literaturii maghiare, s-a remarcat si prin faptul ca a stiut sa puna degetul pe rana: a gasit intotdeauna temele nerezolvate si de mare interes. in cazul de fata, a aratat contradictia dintre pornirea poetului de a vorbi despre dragoste si fiinta iubita, de parca nu s-ar fi intimplat nimic din secolul al XVII-lea si pina astazi, si stiinta amara ca s-a intimplat enorm de mult.

Sa nu creada nimeni ca ma pierd printre paralele desarte. Nu se poate sa nu fi auzit un poet roman macar o data: „De ce nu scrieti versuri frumoase ca ale lui Eminescu?“. Daca schimbam numele cu cel al lui Petöfi, intrebarea asta mohorita devine cum nu se poate mai maghiara.
Pentru cine poate emite o fraza asa desueta si punitiva, desigur ca nu ar admite in veci ca frumoasa poezie teribilista a lui Dimitrie Stelaru e literatura: „Ce-mi pasa daca-mi incui usa/ Si adorm beat linga prag!/ Stiu ca esti aproape de mine/ Si-ti sint cit Dumnezeu de drag“ (Olivia). Desigur, nu e „literatura“ nici Vis cu institutoare al lui Leonid Dimov: „Am lovit-o-n laringe cu trident milostiv“. Leda de Marin Sorescu e curata blasfemie, iar Roman de Florin Mugur, de ne-nteles. Nu se stie ce vor poetii de astazi, spune ipocritul gentilom, si nu-i pasa ca cei trei, din pacate, nu mai sint deloc „de astazi“.
Pentru mine, Roman este unul din virfurile antologiei redactate de Petru Romosan. „Lasa hirtiile, imi striga pieptanindu-se. s…t Vreau s-o sarut, o las sa vie,/ dar cineva-ntre gura mea si-a ei/ asaza lent/ o foaie de hirtie.“ Nu exista o expresie mai tragica a conflictului dintre creator si indragostit. Si nu e nimic mai modern in sensul adinc al cuvintului decit Leda: „Leda trece surizind/ Printre lucruri/ Si se culca/ Cu fiecare. s…t Mare poama mai e/ Si Leda asta,/ De aceea lumea ramine/ Asa de frumoasa“.

Cititorul de mai sus, iubitor al unui Eminescu manelist, de melodie fara continut, ar fi cucerit de versurile Ilenei Malancioiu si abia cind ar reciti a doua sau (sa fim totusi rezonabili) a treia oara, ar simti erotica macabra a poeziei Ursul: „Sa urce-apoi din nou pe sira spinarii-ncet pina la git/ S-aud vertebrele trosnindu-mi sub dreapta laba lui de fiara/ Si sa nu pot tipa de teama ca-n timp ce trece peste mine/ Ca sa ma vindece, strigindu-l, el ar putea sa scoata-o gheara“. Asa cum tot muzica l-ar legana, ascultind Cintecul naiv, deloc naiv de Emil Brumaru: „De ce nu vrei sa-nnebunesti la ora cinci/ Dupa-amiaza, cind-e atit de bine,/ Si in sufrageriile adinci/ Sa faci pe presuri tumbe dulci cu mine?“.
Vreau sa spun prin aceste consideratii amarui ca antologia lui Petru Romosan este una sireata. Alaturi de slagare ale manua-lelor cum ar fi Vacarestii, Eminescu sau Decembre de George Bacovia (parca si aud vocea trista si sceptica a lui Nicu Alifantis) el a pus operele pe care le-am semnalat si multe altele – pe care din lipsa de spatiu nu pot sa le amintesc.
Citind, de la un capat la altul, Compania amorului in cele mai frumoase 100 de poeme romanesti, poezia romaneasca de dragoste „marca Romosan“ isi pierde bucuria ardenta, fara probleme, si cistiga o bucurie contradictorie, antitetica, uneori aproape de ura si mult mai rafinata. Din gradini si de linga tulpine, din codru si de linga izvor, ea sau el intra intr-o incapere curioasa unde se intimpla lucruri inca si mai curioase. Citeodata (de exemplu, ajungind la Flanela lui Mihai Ursachi) m-am gindit la erotismul ascuns si totusi atit de viu si de palpitant al unui Kavafis, in care placerile sint mai mult semnalate decit descrise, si chiar in asta sta puterea de evocare a poetului.

Antologiile Compania urmaresc intotdeauna firul cronologic si, desigur, asta e mai mult decit de inteles (poetii de azi, ca si cei de ieri, pot fi poeti mai ales pentru ca Vacarestii au fost), dar perspectiva sincronica e mai captivanta decit cea diacronica. Daca citim asa, pe cei „vechi“ ca pe niste contemporani, asa cum i-a citit Jan Kott pe autorii greci sau pe Shakespeare, Eminescu e un Geo Dumitrescu mai cuminte si mai melancolic, Emil Brumaru – un Ienachita Vacarescu mai rafinat si mai decadent, Arghezi – un creator ce i-a dat chip si trup „poamei“ lui Marin Sorescu. in poezie, nici o mie de ani nu inseamna mult – ce-ar insemna atunci doua sute sau treizeci?! Literatura nu e un dulap pe ale carui rafturi dorm, in naftalina, versurile vestejite.
Am o singura nedumerire: de ce nu se pot citi, in Compania amorului, poezii mai recente? „Nu e o intimplare cvasidisparitia poeziei de dragoste in ultimii treizeci de ani. Acesti ani convulsivi pentru istoria Romaniei i-au indepartat pe poeti de o sursa eterna de inspiratie – apropiindu-i adesea artificial de dezbaterile cetatii sau, dimpotriva, fixindu-le maladiv privirea asupra imaginii lor din oglinda“, scrie redactorul in prefata cu titlu semnificativ: inapoi la clasici!. As spune ca, totusi, nici Gabriela Melinescu, ultimul poet din volum, nu poate fi considerata „clasica“ in sensul propriu al termenului; pe de alta parte, amintind doar doua exemple, ce sint Poemele de amor ale lui Mircea Cartarescu si Iubitafizica lui Iulian Tanase, daca nu „poezii de dragoste din ultimii treizeci de ani“? Stiu ca antologia este un gen arhisubiectiv, dar cred ca merita citeodata sa te lupti cu propria-ti subiectivitate si, eventual, s-o infringi.

Nici o observatie critica nu stirbeste insa rostul suprem si sublim (pentru mine, cel putin) al unui asemenea volum: multi autori idolatrizati (Eminescu, Arghezi, Bacovia s.a.) devin din nou creatori vii, care pot fi recititi si dezbatuti, si multi aproape uitati (Geo Dumitrescu, Magda Isanos, Radu Stanca etc.) pot fi redescoperiti. Cine doreste mai mult e fie prost, fie perfectionist, fie redactor de antologii...