OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Interzisa de regimul comunist in 1948, sociologia cunoscuse in perioada interbelica o dezvoltare fara precedent prin activitatea Scolii de la Bucuresti, condusa de Dimitrie Gusti. Paul Stahl a fost elevul lui Gusti si unul dintre cei care a aplicat si dezvoltat metoda numita de profesorul sau (inaintea lui Lévi-Strauss) antropologie sociala. Antropologia sociala porneste de la premisele unei cercetari stiintifice bazate pe interdisciplinaritate si in special pe imbinarea istoriei cu sociologia, marele cistig fiind o viziune mai complexa si mai completa asupra faptului social si cultural.
Plecat in Franta in 1969 – dupa ce multe din publicatiile sale fusesera ori interzise, ori topite si dupa ce traversase o perioada in care sociologii erau nevoiti sa-si practice meseria pe ascuns – Paul Stahl a devenit profesor la Écoles des Hautes Études en Sciences Sociales, cea mai prestigioasa institutie de invatamint superior din Franta, in domeniul stiintelor sociale. A lucrat cu mari istorici, antropologi si sociologi, ca Fernand Braudel si Claude Lévi-Strauss, – cu acesta din urma, la Laboratoire d’anthropologie sociale.


Inovatiile Scolii de sociologie de la Bucuresti

Domnule Paul Stahl, ati fost elevul lui Dimitrie Gusti si cunoasteti din interior istoria scolii de sociologie de la Bucuresti. Cum a aparut aceasta scoala, a carei metoda ati aplicat-o mai tirziu, in Franta?

Scoala lui Dimitrie Gusti a fost singura cu un asemenea renume la noi. Niciodata, in afara de acest caz, Romania nu a mai putut sa pretinda primul loc in stiintele sociale. Dimitrie Gusti a plecat de la o scoala de sociologie inrudita cu filozofia. In vremea aceea, sociologia era parte a Facultatii de Filozofie, era o specializare printre altele: metafizica, logica etc. Gusti pleaca asadar de la aceasta formatie teoretica dar trage concluzia ca cercetarea sociologica nu poate fi facuta fara dublarea planului teoretic cu cercetarea de teren. S-a desprins de scoala traditionala si s-a hotarit sa treaca la actiune. Metodele lui s-au definit, prin urmare, pe de o parte, prin cunoastere si pe alta parte, prin actiune.

Definitia insasi a stiintelor sociale se conduce dupa un principiu similar: prima etapa este cunoasterea. A doua este etica, principiile de morala, care se suprapun peste cunoasterea propriu-zisa. A treia etapa este politica, dar, evident, politica nefiind ceea ce toata lumea intelege astazi prin acest cuvint, ci totalitatea mijloacelor prin care poti sa schimbi societatea. Gusti a pus bazele unei scoli inca de la sfirsitul primului razboi mondial. Fondase la Iasi, impreuna cu mai multi tineri invatati, o Societate pentru stiinta si reforma sociala. Titlul revistei editate de acest grup era Arhiva pentru stiinta si reforma sociala si a aparut si in franceza, sub acelasi nume – Archives pour la science et la réforme sociale. Intentia acestui grup, fondat la Iasi pe vremea cind restul tarii era ocupat, a fost o dorinta sincera de a face ceva pentru ceea ce urma sa devina Romania mare. Ulterior, dupa sfirsitul razboiului, tot mai multi oameni de stiinta i s-au alaturat, astfel ca, in anii ’20, cind Dimitrie Gusti a inceput anchetele pe teren, in jurul lui s-au strins o multime de cercetatori care manifestau un entuziasm iesit din comun pentru tara. In citiva ani, miscarea a devenit atit de puternica, de activa si de eficienta, incit s-au realizat o serie de lucruri fara echivalent in ceea ce se numea activitatea stiintifica romaneasca. A fost de pilda editata Enciclopedia Romaniei, numai zece ani mai tirziu, lucru care nu s-a mai repetat. Fusese infiintat Muzeul Satului, asezamint cultural original si cu totul deosebit de ce se facuse in alte parti, din punctul de vedere al conceptiei despre un muzeu in aer liber.

Gusti reusise sa se inconjoare de oameni de cea mai buna calitate. Cel mai apropiat ii era tatal meu, Henri H. Stahl. Pe el l-a facut asistentul lui, in el avea cea mai mare incredere si de aceea i-a lasat in grija constructia propriu-zisa a Muzeului Satului (in colaborare cu Victor Ion Popa). Tot el s-a ocupat de organizarea publicatiilor pentru Congresul International de Sociologie. La indemnul lui Gusti, H.H. Stahl a facut teren pentru a realiza Monografia Nerejului: trei volume impresionante (care, in mod bizar, n-au fost traduse in romana, circulind doar in franceza).
Scoala lui Gusti s-a constituit asadar pe aceste baze si foarte repede dupa razboi. Caracterul ei profund inovativ a fost demonstrat intr-un volum publicat la Paris, La science de la réalité sociale, realizat de Gusti impreuna cu cei mai apropiati colaboratori: Vulcanescu, tatal meu, Golopentia. Acolo se sublinia in ce consta contributia noua a scolii lui Gusti la cercetarea de teren, metoda care se cunostea si inaintea lui. Dupa ce am plecat in Franta, am putut avea acces la surse mult mai bogate si am putut constata mai bine ce era nou in cercetarile romanesti. Elementul esential pe care il aduce Gusti este interdisciplinaritatea. El a sustinut ca nu se poate face cercetare sociologica adevarata daca nu se reunesc rezultatele mai multor stiinte sociale. Pornea de la premisa ca fiecare cercetare trebuie sa reuneasca contributii de diverse tipuri, pe care sociologul urma sa le unifice si sa porneasca apoi actiunea propriu-zisa. Aceasta actiune a fost sprijinita de Serviciul social, infiintat de regele Carol al II-lea, care in fapt, cit a functionat, obliga pe fiecare absolvent universitar sa petreaca macar citeva luni la sat, servindu-si tara.

Din pacate, planul a fost oprit tot de regele Carol, care probabil s-a speriat ca actiunea ar putea fi prea de stinga.
Lucrurile au inceput sa mearga intr-adevar prost in ’39, o data cu inceperea razboiului. In anii ’37-’38, scoala lui Gusti se impusese in toata Europa, si veneau oameni de stiinta din Germania, din Polonia, din Franta, din Statele Unite ca sa invete cum se face teren si cum se folosesc metodele romanesti de investigare. Asa se face ca s-a aprobat organizarea in Romania a Congresului International de Sociologie din 1939. Gusti era presedintele Societatii Internationale de Sociologie, iar Arhiva pentru stiinta si reforma sociala, editata in mai multe limbi, devenise publicatia oficiala a Societatii – tot atitea semne ale recunoasterii internationale de care se bucura Scoala de la Bucuresti. Congresul, din nefericire, nu a mai avut loc, pentru ca a inceput razboiul. Sovieticii si nemtii incepusera sa-si imparta Polonia, tara noastra se umpluse de refugiati polonezi, in frunte cu guvernul polonez de atunci.

Din momentul acela, Gusti si colaboratorii lui nu au mai putut face ceea ce-si propusesera. Asa incit o parte din ei s-au dus la Institutul de Statistica, unde directorul, Sabin Manuila, si-a constituit o echipa de exceptie, care a inceput si acolo cercetarea. Nu a mai fost insa niciodata asa cum era cu citiva ani in urma.
Imediat dupa aparitia Monografiei Nerejului, tatal meu a publicat intr-o revista de sociologie un articol in care critica publicatia si in general modul in care se facusera pina atunci monografiile, subliniind faptul ca, pentru ca un asemenea demers stiintific sa fie incununat de succes si sa ajunga la un rezultat, el trebuie sa opereze o delimitare clara a obiectului de studiu.


Faptele sociale trebuie privite interdisciplinar

Cum s-a ajuns la asimilarea istoriei in cercetarea sociologica?

Dimitrie Gusti, format la scoala germana, considera ca sociologia este o stiinta ce poate lucra si fara istorie. Nicolae Iorga, pe de alta parte, credea ca sociologia nu este inca o stiinta si ca istoria se poate lipsi de ea. Ei au reusit insa a se apropia unul de celalalt, Iorga intelegind ca istoria nu se poate face fara suportul sociologic, iar Gusti, ca nu poate exista demers sociologic valid fara istorie, ca faptele sociale trebuie incadrate istoric. In 1943, acesta a sustinut o comunicare in fata Academiei, in care a vorbit despre unitatile sociale si a propus pentru prima oara si titulatura de antropologie sociala.

Denumirea a fost preluata de Lévi-Strauss in Franta si a fost folosita intr-o acceptiune similara, anume ca aceasta stiinta trebuie sa utilizeze tot ceea ce exista in stiintele sociale. Fara coordonata interdisciplinara nu se poate ajunge prea departe, dar, din pacate, sint foarte putini istoricii care la noi au notiuni solide de sociologie. Se spune ca sociologia se distinge de istorie prin aceea ca descrie fapte individuale, iar istoria fapte generale, afirmatie neadevarata. Cu toate acestea, este imposibil sa descrii fapte sociale si culturale in general fara sa faci apel la ambele discipline.


Perioada comunista: interzicerea sociologiei

Ce s-a intimplat cu membrii echipei lui Gusti si cu cercetarea sociologica dupa razboi?

Situatia a devenit foarte grava o data cu instaurarea regimului comunist, pentru ca daca istoricii, de pilda, au continuat sa lucreze, fiind obligati sa spuna ceea ce li se comanda si sa interpreteze istoria urmind criteriile venite din afara, sociologia a fost pur si simplu interzisa in 1948, iar Academia desfiintata. Nimeni nu mai avea voie sa-si spuna sociolog. Eu terminasem facultatea chiar in anul acela si m-am trezit cu o diploma in buzunar pe care practic nu o puteam folosi. Asa incit am lucrat pe unde am putut, reusind totusi sa ma concentrez pe probleme de sociologie.

Ati fost intr-o vreme la Institutul de Istoria Artei…

Da, dar inainte de aceasta lucrasem la un centru de cercetari psiho-medico-pedagogice. Se faceau cercetari interdisciplinare cu medici si cu psiho-pedagogi, asupra mediului scolar din diferite zone ale tarii. Au rezultat citeva lucrari pe care nu le-am putut publica, pentru ca riscam un proces care se putea termina cu ani multi de puscarie. De ce nu le-am putut publica? Pentru ca, dupa ce facusem anchete sociale in anumite medii si studiasem influenta lor asupra invatamintului, afirmam ca, in cutare caz, nu poate avea succes invatamintul, pentru ca exista vagabondaj, prostitutie, cersetorie. Mi s-a raspuns ca in societatea comunista nu exista nici vagabondaj, nici prostitutie, nici cersetorie si ca cine sustine contrariul este un dusman al regimului. Singurul rezultat a fost ca m-au dat afara. A urmat o perioada de descurajare si de deruta, in timpul careia m-a sprijinit marele nostru istoric de arta D. D. Stefanescu, despre care din pacate se vorbeste prea putin. Asa am ajuns la Institutul de Istoria Artei, unde m-a ajutat sa intru George Oprescu. Acolo am regasit pe unii din vechii colaboratori ai lui Gusti: Gheorghe Focsa – care se ocupa de Muzeul Satului si facea imense eforturi sa-l conserve, se si implicase foarte mult la infiintarea lui, adusese casa din Moiseni – Florea Florescu, Marcela Focsa, una din cele mai vechi cercetatoare de teren, cu mare experienta, Paul Petrescu si cu mine, care fusesem ultima serie de studenti absolventi de sociologie, in 1948, inainte de interzicerea acestei ramuri de cercetare. Paul Petrescu si cu mine am ales ca obiect de studiu casa taraneasca: ea oferea un cerc mai larg de cercetare, pentru ca nu doream sa facem numai arta populara; asa puteai studia si gospodaria, obiceiurile, viata economica etc.

Am facut de asemenea anchete sociologice intr-un dispensar TBC, unde iarasi a iesit un scandal. Constatasem ca imbolnavirile cele mai frecvente de tuberculoza corespund unor inrautatiri ale vietii sociale. Astfel, rata imbolnavirilor crestea in momentul cind se organizau intreceri socialiste. Am facut un raport in care consemnam toate aceste observatii si m-au dat afara. Am intrat apoi la Institului de Studii Sud-Est Europene pina in 1969, cind am simtit ca nu mai pot ramine in tara: volumele imi erau topite sau interzise, deplasarile in strainatate oprite; m-am hotarit sa plec.

In conditiile acestea, ce s-a mai putut face in tara din punctul de vedere al unor cercetari sociologice solide?

Se lucra pe ici pe colo. La Institutul de Cercetarea si Proiectarea Oraselor a existat un grup care lucra destul de bine, tot cu oameni dati afara. Lucrau acolo Vintila Mihailescu, geograful, Victor Tufescu, tot geograf, Berindei, istoricul, tatal meu, Ion Matei – citiva oameni de foarte buna calitate.

Se refaceau in mic echipele lui Gusti.

Cu mai putini oameni. De altfel, si Gusti, dupa primele terenuri, insista pentru echipe mai mici. Ce te faci daca ai o echipa de 60 de oameni? Innebunesti satul! Sociologia s-a reinfiintat in 1968, cind au reinceput cursurile. Prea bine nu stiu ce s-a mai intimplat dupa aceea pentru ca am fost plecat din tara.
Oamenii care se formasera in echipele lui Gusti nu numai ca ramasesera legati de el, dar intre ei se creasera legaturi sufletesti extrem de puternice: erau oameni care se ocupau cu aceleasi lucruri, care aveau un limbaj comun.
Dimitrie Gusti a avut un sfirsit trist, a fost dat afara din casa lui, numai cu doua valize, l-au mutat intr-o casa in care nu se inchideau usile si ferestrele si fara cartile de care era atit de legat. In 1954, la inmormintarea lui, nu a vorbit nimeni, pentru ca apropiatii lui si-au zis ca oricum, ceea ce ar fi trebuit intr-adevar spus despre el nu putea fi spus pe timpurile acelea cu voce tare… Regimul comunist a decimat bransa sociologilor. Daca as incepe sa spun citi sociologi au fost aruncati in inchisori si au murit acolo, nu as mai termina. Apoi, citi au fugit in strainatate…


Un campion al cartilor interzise si al tirajelor topite

Din cauza presiunii ideologice ati avut si dumneavoastra citeva „aventuri editoriale“, daca se poate spune asa: carti respinse, tiraje retrase din librarii si topite.

As putea spune ca sint un fel de campion al acestui gen de intimplari, noua la numar. Trei dintre cele noua volume au fost scoase din librarii si topite pentru ca le scrisesem cu Barbu Slatineanu (care fusese arestat si care a murit la trei zile dupa aceea, pentru ca, fiind bolnav de diabet, avea nevoie de insulina zilnic. Cum in mod evident in inchisoare nu i-au facut aceasta injectie, a murit). La alt volum, scris impreuna cu Paul Petrescu, Locuinta taranului roman, mi s-a reprosat ca vorbesc de bordeie, ca descriu frumos icoanele pe sticla, ca sustin caracterul pozitiv al civilizatiei germane si occidentale in general in Transilvania si ca nu citez autori sovietici. Citiva ani mai tirziu, dupa schimbarea de atitudine a lui Gheorghiu-Dej fata de sovietici, am vrut sa public un articol despre casele din Maramures si mi s-a reprosat, de data asta, ca ma refeream la prea multi autori sovietici. Cum puteam insa sa exclud din expunere Ucraina subcarpatica? In orice studiu de genul acesta, trebuie sa tii seama si de zonele inconjuratoare.

Alte carti pur si simplu nu le-am putut publica. In plus, unii aveau obiceiul sa „imprumute“ fragmente din lucrarile neaparute ale altora. Asa mi s-a intimplat si mie. Pregatisem un volum despre formele de scriere primitiva la taranul roman si nu l-am putut publica. Am primit un telefon de la un coleg, caruia nu-i mai pomenesc numele, acum este in America. Imi propunea sa „gazduiasca“ anumite capitole din cartea mea in propria lui lucrare, semnindu-le el. Fireste ca am refuzat.


Imperativul cercetarii sociologice de teren

Care este astazi rolul cercetarii sociologice de teren?

Metoda interdisciplinara a lui Gusti este o forma actuala curenta a sociologiei, desi multi cercetatori sint inca legati de formele mai vechi, chiar si in Occident, si care se mentin la un nivel pur teoretic, de istorie a ideilor. Or, in orice stiinta, partea de cercetare pe teren sau, intr-un mod mai general, cercetarea aplicata este esentiala si are o pondere extrem de mare in predarea in universitati. Intii trebuie descrise societatile omenesti si dupa aceea elaborata si predata teoria; altfel, absolventii de sociologie ies de pe bancile scolii savanti in teorie, dar fara contact cu terenul.
Din fericire, in Romania gasesti acum citeva centre care se ocupa de cercetarea pe teren. Centrul de Sociologie Urbana al lui Dorel Abraham face cercetari concrete, centrele de studiere a opiniei publice la fel. Li se fac comenzi pe care le executa. In America, centrele de sondaj aparusera in anii ’30. La noi, prima cercetare de opinie de acest tip am facut-o eu, in 1948, si se referea la situatia studentilor. Nu a putut fi publicata si nici nu s-a pastrat. Tendintele generale in sociologie acestea sint.

Nici un stat nu poate sa functioneze fara un anume numar de institute de cercetare concreta: de informare, de opinie, de supraveghere a bugetului, de supraveghere a pietelor comerciale etc. Nici macar o lege nu poate fi corect conceputa si aplicata daca nu faci inainte cercetari amanuntite pe teren. Am sa dau un singur exemplu, legea restituirii padurilor si a terenurilor agricole. Mare parte din greutatile pe care le intimpina acum in aplicare vin din lipsa unui studiu care sa dea seama de situatia concreta de pe teren. Discutiile s-au invirtit in jurul a cite hectare trebuie retrocedate. Or, problema nu este numai aceasta, pentru ca oricum, o mare parte din padurile din tara apartineau comunitatilor taranesti. Si trebuie sa le dai padurea inapoi, chiar daca fixezi anumite reguli, care previn distrugerea si taierea ei completa. Economia noastra taraneasca asa este construita, are nevoie de islazuri si de paduri devalmase, nu poate functiona altfel. De aceea nu pot fi de acord cu afirmatia unui coleg de la Paris de la Facultatea „René Descartes“ de la Sorbona, care sustinea ca tarile din estul Europei se pregatesc sa intre intr-un tip de societate postmoderna. Este suficient sa te uiti insa la agricultura ca sa vezi cit de departe sintem nu numai de acest tip de cultura, ci si de acela de dinainte de venirea comunistilor, cind taranii mai aveau animale, unelte, mai stiau sa lucreze pamintul.


Nu exista o linie de demarcatie intre sociologie si istorie

Dupa ce ati plecat in Franta, in 1969, ati continuat sa aplicati aceeasi metoda a antropologiei sociale?

Am continuat pe aceeasi linie. Cit despre denumirea ei, i se poate spune intr-o multime de feluri. Pina la urma, care este definitia istoriei, sau a sociologiei? Este cea mai dificila intrebare. Adevarata definitie unica nu exista. Ce face sociologia? Studiaza viata oamenilor in comun. Istoria ce face? Acelasi lucru. Diferenta este ca unii se ocupa de trecut si altii de prezent. Metodele sint oarecum diferite. Dar daca studiezi cutare regiune de la sfirsitul secolului al XIX-lea din punct de vedere sociologic, faci istorie sau sociologie? Daca un istoric si un sociolog studiaza in paralel primul razboi mondial, se vor intilni la un moment dat. Nu poti sa imparti si sa tragi o linie de demarcatie transanta. Ca sa poti ordona ceea ce gasesti, stiintele acestea trebuie combinate.

Ajuns in Franta, m-am ocupat intr-o prima instanta de sud-estul Europei, pe care lucrasem si cit fusesem in Romania. Pe vremea aceea ma preocupa cercetarea influentelor pe care cultura claselor superioare le are asupra culturii taranesti. Existau doua mari teorii in directia aceasta, una elaborata de Gabriel Tarde, care vorbeste de legile imitatiei si care sustine ca o cultura centrala se raspindeste in zonele periferice prin imitatie. Cealalta teorie, elaborata de Neumann, sustine teoria bunurilor culturale decazute – cultura centrala ajunge in zonele periferice prin scaderi calitative. Or, nu este asa. Ca sa se impuna o forma de cultura, un stil arhitectonic de pilda, nu se petrece numai un fenomen de imitatie, nici numai unul de decadere, ci este vorba de adaptare. Asta doream sa demonstrez. Braudel m-a sfatuit insa sa intitulez catedra mea nu sociologie, ci etnologie, pentru ca aveam mai multe sanse sa fiu ales la École des Hautes Études en Sciences Sociales. Asa ca am numit-o etnologie si am avut toata libertatea sa fac ce doream.

Cursurile la Sorbona le-am tinut la inceput tot pe Europa de sud-est, apoi mi s-a cerut sa prezint Europa. Propunerea venise pe neasteptate, asa ca a trebuit sa imi pregatesc cursul in foarte scurt timp. Am avut atunci norocul ca publicasem o lucrare in trei volume pe subiectele pe care trebuia sa le abordez. Cursul a avut succes, asa ca, de unde avusesem intotdeauna zece-cincisprezece studenti – era un curs optional – m-am trezit cu saizeci. Ca urmare, s-a creat ceva ce inainte nu existase, asa-numita „option Europe“. Inainte fusesera „options“ pentru Maghreb, pentru America de Sud, pentru Pacific, pentru tot ce era departe, dar nu pentru Europa. Am impartit ariile de studiu cu asistentii mei: unul facea Spania, altul Franta, altul Anglia. Eu faceam un curs introductiv pe ansamblul Europei. Am continuat in acelasi mod pina am iesit la pensie, cu acelasi numar mare de studenti. Iar modul de a intelege lucrurile a fost acela pe care il invatasem cu Gusti si cu tatal meu.

La E.H.E.S.S. ati lucrat si cu Lévi-Strauss, desi ca metode si ca arie de cercetare erati mai aproape de Braudel.

Cu Lévi-Strauss am colaborat pe vremea cit am fost „directeur d’études“ la École des Hautes Études en Sciences Sociales, care devenise cea mai buna scoala de stiinte sociale din Franta. Mai apropiat ca mod de gindire eram insa de Braudel sau de Raymond Aron. Lévi-Strauss este exceptional in studiul culturilor primitive, cu un anumit specific si anumite metode de cercetare, in conditiile in care pentru ele nu ai documente, nu ai o istorie ca cea europeana. Gindirea lui este impresionanta. Nu este un mare vorbitor, nu are o elocinta extraordinara. Vorbeste rar si incet. Dar daca te apuci sa transcrii ce spune el, frazele au o coerenta incredibila si poti sa publici totul fara sa schimbi un cuvint.

Sederea mea in Franta a fost norocoasa. Am putut sa fac ce mi-am dorit, am facut mai ales teren. In plus, la Sorbona, fiind profesor, am avut acces la depozitul bibliotecii, unde am putut sa cercetez arhive. Singurul regret este ca nu am ajuns sa fac teren si in Spania si in Anglia. Dar am fost in Italia, in Grecia, Bulgaria, Albania, Iugoslavia, tarile scandinave. In Italia, de exemplu, am studiat cea mai izolata vale alpina, Val Tartano, unde se pastrasera arhive parohiale din 1600. Am facut o cercetare pe doua secole si ceva, am mers cam pina la jumatatea secolului al XIX-lea.

In Romania, ati implinit un an de cind ati preluat, ca director, Institutul de Studii Sud-Est Europene. Care au fost problemele cele mai urgente pe care le-ati avut de rezolvat?

Am preluat Institutul putin inaintea Congresului de Studii Sud-Est Europene care s-a desfasurat la Bucuresti anul trecut si pe care m-am zbatut sa-l duc la capat in bune conditii, desi am avut aceeasi eterna problema: banii. Ar fi putut sa iasa si mai bine, pentru ca n-au venit decit prea putini cercetatori din Occident; in 1963, cind a avut loc primul congres de genul acesta, organizat la Sinaia, occidentalii erau cit cei din estul Europei. Or, oameni interesati de sud-est sint foarte multi in Occident. Numai studentii mei daca ar fi venit…

Institutul de Studii Sud-Est Europene este unul din cele mai bune din tara, unde, cu doua-trei exceptii, s-au adunat specialisti de prima mina. Problema pe care a trebuit sa o rezolv a fost ca la preluare, el se transformase practic intr-un al doilea institut de istorie. Or, in 1963, la infiintare, avea patru sectii: a) istorie, b) lingvistica, c) economie-drept, d) etnologie-folclor si istoria artei. Aceasta fusese si ideea fondatoare: un institut interdisciplinar. Am inceput prin a completa disciplinele lipsa. Incet, incet, sper sa refac schema interdisciplinara, cu mentiunea ca situatia financiara a cercetarii fiind atit de precara, imi este foarte greu sa atrag oameni tineri de valoare pe posturi platite.