OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Paul CELAN
Biografie und Interpretation/Biographie et interprétation
Herausgegeben von sous la direction de Andrei Corbea-Hoisie, Konstantz: Hartung-Gorre; Paris: Editions Suger; Iasi: Polirom, Colectia „Ex libris mundi“, Iasi, 2000 240 p., f.p.

Daca productia de carte din Romania ultimilor ani ar trebui clasificata dupa criteriul rezonantei pe pietele culturale externe, atunci zona reusitelor ar prezenta cu siguranta caracteristica unui strat de aer rarefiat. Frustranta ar fi inainte de toate constatarea ca nu atit impactul minor al limbii romane este cauza slabei receptari – in fond, traducerile ori scrierea directa in limbi de circulatie vin sa inlature partial acest neajuns –, cit mai ales tematica romano centrista, cea care nu reuseste sa depaseasca granita autoizolarii in propriile marimi si micimi.
O strategie a reusitei, a efectului de „rezonanta“, care tine seama de pericolele aratate mai sus, ofera cartea recent editata de Andrei Corbea-Hoisie, Paul Celan. Biographie und Interpretation, aparuta prin conlucrarea editurilor Polirom (Iasi), Hartung-Gorre (Konstanz) si Suger (Paris), reunind intre copertile sale contributiile atit ale unor nume sonore din exegeza celaniana, cit si incercarile unor tineri cercetatori. In fond, volumul reia sub forma editoriala actele colocviului international Paul Celan, desfasurat in septembrie 1999 la Paris sub conducerea profesorului iesean, pe atunci titularul catedrei de cercetare „Blaise Pascal“ de la École Normale Supérieure.

Bilingvismul prezentarii – semnatarii materialelor scriu in germana ori franceza – este subintins de un multilingvism plin de semnificatii: ecouri de ebraica, de romana, ucraineana sau rusa se fac auzite peste tot in cuprinsul expunerilor, caci personalitatea careia ii este dedicata cartea – probabil cel mai mare poet de limba germana de dupa razboi – reprezinta, prin originea si „traseul“ ei biografic si cultural, incarnarea unei sinteze unice de cultura europeana. Sa ne amintim: Paul Celan, pe numele sau adevarat Paul Antschel, s-a nascut in 1920 intr-o familie de evrei din Cernauti, capitala fostului Kronland Bucovina; apartinea asadar unui grup etnic purtator si creator de veritabila cultura germana, cel mai susceptibil a da nastere mult visatului homo austriacus. Plecat in 1938 la studii in Franta, tocmai in tara care avea sa-i devina, peste ani, a doua patrie, va fi nevoit sa-si intrerupa brutal studiile, din cauza izbucnirii razboiului; intors la Cernauti, traieste, alaturi de parintii sai, linistea de dinaintea furtunii: din vara lui 1942 nu-i va mai revedea niciodata, acestia cazind victima Holocaustului.

De-aici incepe pentru poet confruntarea cu teribila „vina“ a supravietuitorului, iar periplul european ce-i va sta inainte (refugiul, dupa razboi, la Bucuresti, clandestinitatea in drum spre Viena si, in fine, stabilirea la Paris) nu face decit sa ateste permanenta cautare de sine, culminind in ravasitoarea decizie de a scrie in limba ucigasului. Daca pentru un poet al trairii ocazionale, cum era Goethe, biografismul avea deja o pondere esentiala, atunci, pentru Paul Celan, dureroasa experienta biografica nu putea fi resimtita decit ca o obligatie profund morala, anume aceea de a depune marturie.
Nu intimplator titlul volumului de fata circumscrie exact problema centrala a exegezei celaniene: in ce masura este biografia poetului decisiva pentru interpretarea operei. Cele doua materiale care definesc paradigma discutiei teoretice, semnate de Andrei Corbea-Hoisie si Gert Mattenklott, fixeaza jaloanele confruntarii pe teren istorico-literar si hermeneutic: pe de o parte aflam despre incapacitatea editiilor critice si a biografiilor de a reda existenta poetului Celan altfel decit ca pe o fictiune, pe de alta ni se semnaleaza ambiguitatea neabjurata dintre creatie si viata, cultura si barbarie etc., care face ca literatura sa sugereze cel putin la fel de multe „blocade“ de sens pe cite deschideri opereaza.

Sectiunea Momente stringe laolalta contributii axate pe lamurirea unor aspecte biografice, in principal din perioada de dupa stabilirea lui Celan in Franta. In fond, discutia e deja deschisa de Andrei Corbea-Hoisie, care arata ca tocmai aceasta perioada, desi cea mai recenta, a fost insuficient si, pe alocuri, distorsionat reflectata de biografi. Provocarea la dialog astfel formulata este acceptata, printre alti cercetatori, de Paul Sars, care incearca o evaluare a importantei corespondentei private a lui Celan (in special cu Diet Kloos) pentru biografie si opera. Tentativa lui Sars este riscanta in masura in care dezideratul anuntat este sustinut de un aparat teoretic inadecvat: a mai invoca principiul aristotelic al identitatii in scopul interpretarii poeziei moderne – dupa ce identitatea „eului liric“ a fost iremediabil zdrobita de consecintele dialecticii hegeliene, de critica nietzscheana a constiintei, de disocierea subiectului in psihanaliza etc. – mi se pare a fi o dulce naivitate.

In schimb, Barbara Wiedemann se concentreaza cu acribia documentaristului asupra „Anului 1960“, an in care creatia celaniana trecea printr-un context al receptarii destul de agitat, contradictoriu prin efecte. Manifestarile antisemite de strada si din presa, ce se intetisera in anii din urma, aveau darul sa-i subrezeasca poetului increderea in faptul ca rana istorica se va putea cicatriza vreodata. In plus, el insusi devenise tinta unor atacuri repetate, ce urmareau sa-l „demaste“ ca pe un simplu imitator, ba chiar plagiator al expresionistului Yvan Goll. (Ca toate aceste atacuri erau instrumentate cu rea credinta de Claire Goll, pentru care manipularea postumelor raposatului sot si mistificarea datelor istorico-biografice erau doar mijloace adecvate scopului, se cunoaste, intre timp, prea bine.) Miza articolului lui Barbara Wiedemann este de a arata ca Meridianul – celebrul text de poetica teoretica, dar si de „autoexegeza“, pe care Celan il va rosti in acelasi an la decernarea premiului Büchner, cel mai prestigios premiu literar din zona germanofona – nu se epuizeaza in principii si generalizari atemporale, ci este si un document biografic, un raspuns implicit la reprosurile doamnei Goll, avind darul sa faca superflua orice alta luare de pozitie.
Marlies Janz incearca, la rindul ei, o punere la punct a mult discutatei idile dintre Celan si Ingeborg Bachmann, pentru care, dupa cum arata cercetatoarea, nu exista repere biografice suficiente, iar presupusele aluzii din textele literare luate drept referinta in anii ’90 se dovedesc mult prea echivoce pentru a intari speculatiile. Ele pot documenta, cel mult, afinitati spirituale, iar Marlies Janz deplinge o practica din pacate destul de frecventa la unii biografi, amatori de senzational monden.

Cum insa Momente inseamna si marturii directe, materialul regretatului Ov.S. Crohmalniceanu ofera un studiu de caz al melancoliei, in sens pur psihologic, manifestate de Paul Celan cu ocazia reintilnirii peste ani, la Paris, si a depanarii amintirilor comune pe care poetul si criticul le aveau din Bucurestii de imediat de dupa razboi. Obiect al evocarii este, printre altele, personajul Buican, activist zelos, diriguitor in redactiile Scinteii si Contemporanului, „gratie“ caruia Paul Celan avea sa fie scos din piine si livrat antipatiei subversive (citeste: „de clasa“). Curiozitatea victimei Celan („Ce mai face tovarasul Buican?“) este reprimata de graba interlocutorului: acesta rezuma destinul persecutorului printr-o formula care se doreste un „precipitat“ de literatura sapientiala, aluzie la desertaciunea umana („Uita-l, ca si-a pierdut mintile. L-au inchis intr-un ospiciu.“), dar care, in fond, sfirseste prin a-l irita, in mod cu totul neasteptat, pe cel dintii. Lejeritatea cu care vorbise de un om cazut prada nebuniei – se mustra retrospectiv Crohmalniceanu – daduse nastere unei reactii de stranie fraternitate la Paul Celan, el insusi subiectul unor grave tulburari psihice, a caror imagine criticul o intregeste prin evocarea sumara a altor momente de iesire necontrolata. Astfel, materialul de fata se constituie intr-o pledoarie in favoarea redarii necosmetizate a biografiei tirzii a poetului, curmata, dupa cum se stie, de suicid, ca o posibila cale de acces catre zonele din ce in ce mai obscure din creatia sa de crepuscul.

Sectiunea Probleme continua, cum era de asteptat, seria controverselor. Contributia lui Jean Bollack, poate cea mai nonconformista din intreg volumul sub raportul rigorii interpretative, este si cea mai pasionanta la nivelul speculatiei. „Dubla enigmatizare, istorica si lirica“ este raspunsul pe care Bollack il da, implicit, „calculului“ auctorial decretat de Derrida – in ciuda preexistentei „idiomurilor“ – ca hermetizare spontana a discursului poetic in fata tentativei critice. Un studiu aplicat la poemul Lyon, arcasii – un interpretandum ancorat in zona „ocazionalului“, daca tinem seama de faptul ca, alaturi de alte titluri precum Köln, la curte; Tübingen, ianuarie; Frankfurt, septembrie, tisneste din proximitatea trairii de „excursionist“ – ii da comentatorului posibilitatea sa-si aplice instrumentarul teoretic la disiparea eului (biografic) prin transferul in materia lirica.

John Felstiner resimte, la rindul lui, pericolele supraevaluarii unor elemente disparate din biografia lui Paul Celan, cu-atit mai mult cu cit dubla sa experienta, de biograf si de traducator al marelui poet, l-a adus, nu rareori, in fata dilemei „supraiudaicizarii“. In ciuda tuturor indiciilor – venind, in principal, din zona lecturilor private ale poetului – care ar fi putut legitima un filon profund iudaic in creatia celaniana, prudenta cercetatorului american se concretizeaza intr-o formula fericita: „E vorba de un iudaism existential s…t, o revendicare aproape biblica si kabbalistica a puterii de denumire prin cuvintul poetic; convingerea ca doar paradoxul, contradictoriul, ambiguitatea – aceasta lupta a lui Iacob cu ingerul – mai pot enunta adevarul dupa catastrofa de la jumatatea secolului“ (p. 92).

Dedicat, de asemenea, unei singure nise exegetice, dar mai generos in privinta stadiului cercetarii, articolul lui Andrei Corbea-Hoisie, Paul Celan si limba romana, avertizeaza asupra riscurilor alunecarii in speculatia lipsita de fundament, atunci cind se vorbeste, prea lejer, de influenta catalizatoare, ba chiar covirsitoare pe care literatura si, implicit, limba romana o vor fi avut asupra tinarului emul in perioada cernauteana si, apoi, bucuresteana. Pozitia profesorului iesean evita in mod declarat extremismul, atit pe cel care neaga categoric, cit si pe cel care afirma entuziast pomenita influenta, si vede in interludiul bucurestean un incipit al „convertirii“ poetului, al deschiderii poeticii sale catre Celalalt, trecerea de la monologism la dialogism, de altfel definitorie pentru intreaga sa evolutie ulterioara.
La fel de disputat pare sa fie „meridianul“ slav al creatiei celaniene, caruia Peter Rychlo incearca sa-i dea un contur bio-bibliografic. Totusi, indiciile colectate nu pot da coerenta unei veritabile „axe“, in ciuda eforturilor argumentative, adesea bazate pe amanunte irelevante, pe generalitati ori pe simple supozitii ale cercetatorului ucrainean.

In fine, Dirk Weissmann inchide prin articolul Dubla fata a culorii la Celan sectiunea Problemelor. Desi nu ne spune exact ce intelege prin culoare – o calitate a referentului poetic, o marime fizica asociabila unei categorii filozofice ori pur si simplu un areal semantic de contingenta lexicografica (ceva in genul Dictionarului culorilor al lui Michel Pastoureau) –, tinarul cercetator formuleaza un raspuns la intrebarea – fundamentala – privind tipul de poetica ce poate fi adoptata „dupa Auschwitz“: este aceasta una traditionala, modernista (sc. mimetica) ori una de avangarda, suprarealista (sc. antimimetica). Weissmann dezvolta, plecind de la observatiile deja exprimate in exegeza celaniana premergatoare, conform carora creatia de maturitate ar fi dat o „anumita“ antipoetica a culorii („o data confruntat cu fata cea mai sumbra a istoriei, limbajul poetic nu mai poate cinta o lume intens colorata, ca pe vremea lui Goethe“, p. 133), teza unei atitudini ambivalente: negativa, cind e vorba de diformitate multicolora, de dionisiacul sensibil, pozitiva cind e vorba de principiul formal de distingere, clasificare ori asociere. Raspunsul, astfel formulat, nu poate decit relua una din pozitiile deja exprimate (de ex. prin Peter Szondi in Poésies et poétiques de la modernité, 1982), dupa care poetica celaniana ar suferi impactul limitat al biografiei.

Sub semnul impactului limitat al biografiei continua, de altfel, materialele din sectiunea Contexte, in care paleta de metode adoptate in mod mai mult sau mai putin declarat (psihanalitica la Uta Werner, preponderent intentional-poetica si istorico-literara la Wolfgang Emmerich, stilistica la Bernhard Böschenstein, receptorial-estetica la Werner Wögerbauer si Marko Pajevici ori retorica la Giuseppe Bevilacqua) nu numai ca slujeste efortului interpretativ propriu-zis, aplicat unor poeme izolate, ci si atesta bogatia de sensuri pe care critica trebuie automat sa conteze, in momentul in care lasa textul celanian „sa vorbeasca“. Faptul ca cei mai multi dintre cercetatorii citati intre paranteze nu aditioneaza studiilor lor un aparat teoretic fundamentat, al carui arhitext conceptual si metodic – in sens genettian – sa fie transparent, poate fi explicat prin ratiuni de economie argumentativa, de subinteles comunicational, si nu alimenteaza neaparat ipoteza conform careia exegeza marilor creatori ar prilejui, de fiecare data, rescrierea teoriei literare. Vorbim, in continuare, aceleasi „idiomuri teoretice“…

Pe cit de ravasitoare a fost experienta biografica a poetului Paul Celan, pe-atit de bulversanta a fost si este opera sa in peisajul literar postbelic si contemporan. Desigur, exegeza celaniana nu a epuizat inca nici definirea problematicii, nici punctele de vedere si cu atit mai putin argumentele. Tocmai din acest motiv este meritoriu volumul editat de Andrei Corbea-Hoisie; el aduce o necesara clarificare, fie ea si provizorie, a liniilor de forta in exegeza de pina acum si prefigureaza domeniile de interes pentru cea viitoare.