OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dupa lupte seculare care, intinse – intr-adevar – pe doi seculi, din 15 ianuarie 2000 pina in 15 ianuarie 2001, au durat un an intreg, operatiunile desfasurate sub semnul „Anului Eminescu“ s-au incheiat. Despre ultimul val de manifestari consacrate implinirii a 150 de ani de la nasterea „poetului national“ – in partea de jos a acestei pagini, in ultima editie a rubricii Anul Eminescu non stop, devenita acum, la final, fireste, Anul Eminescu – stop! De asemenea, publicam aici un „eseu vorbit“ al poetului Ion MURESAN consacrat „mitului Eminescu“.

Apusul „paradigmei Eminescu“?


Motto:
1. „Linga un salcim sta-vom noi noaptea
intreaga.
Ore intregi spune-ti-voi cit imi esti
draga“.
2. „La mare, la soare,
Fetitele sint goale“.

Tema pe care dumneavoastra ne-ati propus-o este deosebit de periculoasa. E ca un joc de-a aruncatul granadei de la unul la altul. Spun asta pentru ca, de o trista celebritate a ramas o emisiune TV difuzata acum citiva ani, o emisiune, e drept, dinainte de anul 2000, deci dinainte de „Sfirsitul Lumii“. Atunci, citiva poeti optzecisti (Ion Stratan, Ion Bogdan Lefter, Florin Iaru si, daca nu ma inseala memoria, Mircea Cartarescu) si-au permis sa discute despre „Actualitatea lui Eminescu“, sa-si puna intrebari mai putin ortodoxe in vecinatatea „poetului nepereche“, a „omului deplin al culturii romane“.
Nu am sesizat in interogatiile lor nici o intentie demolatoare. Ba, dimpotriva, ei incercau sa stabileasca relatii firesti cu poetul, sa si-l apropie, sa-i scuture memoria de zgura apologetica, de cliseele zornaitoare care ne denatureaza comunicarea cu poezia sa. Incercau sa ni-l apropie, sa ni-l faca drag.

Ei bine, se pare ca eu nu am fost destul de vigilent, nu am prins „odioasele sforarii“ tesute acolo, caci emisiunea cu pricina s-a dovedit a fi extrem de logeviva. A fost, mai apoi, an dupa an, data ca exemplu de ignobila tentativa de discreditare a ceea ce avem noi mai sfint. Reactiile mi s-au parut, oricum, mult disproportionate, capatind dimensiunea de avertisment, de lectie usturatoare in genul „in preajma lui Eminescu nu se pun intrebari, ci se bat matanii“.
Chiar daca imi este limpede ca „mediocritatea romana“ (iata, un bun titlu de revista culturala!) sta de straja cu pusca in mina la statuia lui Eminescu, eu nu m-am lecuit. Cu riscul de a incasa citiva plumbi in fund, va propun o tema de meditatie.

In ce ma priveste, recunosc, am crescut in „paradigma de sensibilitate Eminescu“. Ar fi, poate, mai potrivit sa zic „paradigma de intimitate Eminescu“, caci o paradigma de sensibilitate este formata din tesatura invizibila a reactiilor noastre intime. Dar cind ma stiu, mi-am proiectat iubirile – si nu vad de ce mi-ar fi rusine sa o spun – in cadrul din Sara pe deal, am visat la „fruntea alba-n parul galben“, la „brate reci“, la o iubita „ca o icoana“ etc. M-am surprins ca sint nefericit dupa modelul geniului neinteles din Luceafarul. In corespondenta mea amoroasa am fost discret si decent, ca si cum as fi fost scris „de din vale de Rovine“. Comparatiile salvatoare mi-au venit in buna parte din Eminescu, iar Eminescu mi-a venit ca, de altfel, la multe generatii, din cartile lui larg raspindite. Si din manuale.
Nu pot, insa, sa nu ma intreb – in aceasta epoca in care „copilariile rurale“ se imputineaza si in care iubirile de discoteca si de bancheta din spate a automobilului sint la ordinea zilei, in care istoria se carteleaza pe mahalale in sonurile unor formatii de soiul BUG Mafia – daca paradigma de sensibilitate, Eminescu mai este activa. Altfel spus, in ce masura Eminescu mai imparateste peste intimitatea noilor generatii.
Intrebarea asta e greu de evitat, daca esti atent la idolii adolescentilor cocotati pe papuci cu senile, cu haine mereu prea lungi, cu pantaloni ce ascund picioare cind de gum, cind rabatabile si cu fruntea-n ceafa, care se agita, se strofoaca trei-patru la un loc de parca ar fi locuiti de un mesaj pe care o singura persoana nu-l poate purta. Nu ma voi apuca sa citez din versurile care istovesc „noua sensibilitate“. Ele sint atit de talimbe, de lipsite de interioritate, incit ar putea face obiectul unei antologii de poezii pentru oligofreni.

Am mai regasit adieri ale „paradigmei Eminescu“, in timpul intimplatoarelor mele treceri prin circiumi, in cintecele „de inima albastra“, cintece si sensibilitate tiganite si turcite. Dar razbate din ele o anume tandrete primara, o gingasie oropsita. Din loc in loc rasar printre oftaturi si lalalieli metafore si comparatii fermecatoare. Toate acestea le-am mai scris, si le-am discutat de nenumarate ori. Domnul Mircea Martin imi spunea cu tristete: „Tinerii fug de interioritate, iar atunci cind o cauta, o gasesc turcita“. Adevarul, cel putin asa mi se pare mie, este ca, la sfirsit de mileniu, pendulam intre o „inima albastra turcita“ si un stop cardiac romanesc.
In fond, nu are rost sa fiu prapastios. Miturile si poetii nu se impun si nu se apara cu pusca. Iar statuile lor, cele adevarate, le purtam in noi, ca si cum am fi gravizi cu ele. Apoi, in ultima instanta, se intimpla uneori ca poetii sa se retraga, gloriosi, in istorie.

(Text prezentat in cadrul Simpozionului Eminescu si noi organizat de Inspectoratul pentru Cultura Bistrita-Nasaud)