OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ne aflam, asadar, la ceas de aniversara. Suita de manifestari culturale dedicate poetului, inceputa odata cu debutul acestui – totusi – ultim an al mileniului a ocupat pina acum mai toate mediile culturale importante, in proportii variabile si in formele cele mai diverse, incepind cu inevitabilele reeditari (interesante fiind, in acest caz, mai ales cele care cuprind selectii din publicistica eminesciana, marcate fie de omisiuni – relevante! –, fie de absenta cvasi-completa a unui aparat critic coerent, comprehensiv si lipsit de ambiguitati ideologice), pentru a sfirsi cu productii intelectualiste onorabile in intentie, realizate insa intr-un mod care de prea multe ori frizeaza kitsch-ul interpretativ (ca de pilda emisiunea Proezia, tentativa meritorie dar riscanta de adaptare a liricii lui Eminescu la contextul actual).

Era firesc ca acestei serii de reconsiderari/reevaluari sa i se asocieze si perspectiva externa, datorata celor, vai!, atit de putini romanisti din afara tarii. Chiar saptamina trecuta, miercuri 10 mai, sub auspiciile Ambasadei Austriei la Bucuresti, a avut loc, in Sala Ronda a Muzeului Literaturii Romane din Bucuresti, conferinta domnului Peter Storfa, profesor la Universitatea din Viena, cu tema Ideile despre stat si societate ale lui Eminescu. Trebuie spus, inainte de a trece la substanta propriu-zisa a prelegerii dlui Storfa, ca acest tip de expunere beneficiaza din start de o prezumtie (care urmeaza, fireste, a fi si probata) de calitate si onestitate profesionala, datorata in principal – dar nu exclusiv – insusi contextului sau de elaborare. Eliberata de presiunile normativ-ideologice care introduc adesea in discursurile similare autohtone modulatii derutante si subtilitati infinit interpretabile, o privire din exterior are astfel mai multe sanse de a fi credibila.
Intr-adevar. Dl Storfa, un excelent vorbitor de romana, s-a achitat impecabil, din acest punct de vedere, de sarcina pe care si-a asumat-o. Fara a prilejui revelatii remarcabile, cel putin pentru cei cit de cit familiarizati cu subiectul, domnia-sa a urmarit sursele austriece (si, intr-un sens mai larg, germane) ale reflectiei social-politice a lui Eminescu.

Fireste, contextul general al interpretarii a fost distinctia, centrala in modernitate, dintre cele doua conceptualizari majore ale ideii de stat: cea liberala (contractualista) si cea conservatoare (organicista). Sa spunem, pentru a ne pastra corectitudinea, ca, in forma prezentata de dl Storfa, dihotomia in cauza e destul de reductiva, si asta din doua motive. Mai intii, pentru ca ignora punctele de contact dintre aceste doctrine politice, vizibile in special daca examinam versiunea engleza (nu si cea franceza) a liberalismului. In al doilea rind, ea pare a fi fost elaborata urmind o cale oarecum deviata, prin prisma unei conceptii asupra natiunii, ceea ce nu e chiar acelasi lucru. Evident, plasarea in epoca, atunci cind proiectul major era constructia statului national, reduce discrepanta, insa pretul platit rigorii metodologice ramine. Optiunile deschise intelectualilor din Principate in secolul trecut si pastrate ca atare, macar teoretic, de-a lungul a decenii intregi, de fiecare data cind miza era (auto)reprezentarea natiunii, erau tot doua: o definitie franceza (de ordin civic; esti francez pentru ca esti cetatean al Patriei) si una germana (metafizica si etnicista; ca german, apartii unei culturi si unei traditii esential germanice). Un paradox propriu poate culturii politice romane face ca liberalii pasoptisti sa fie si aceia care au inventat vulgata etnica a romanitatii; nu e oare Alecsandri cel care a dat la iveala Miorita?

Ca poet romantic, cu studii la Viena, dar si la Berlin, Eminescu, a sustinut pe buna dreptate dl Storfa, a fost cu siguranta influentat de optica post-herderiana legata de stat si natiune, asa cum apare ea in opera unui Adam Müller, ale carui Elemente der Staatkunst (1808) se pare ca le-ar fi cunoscut.
Plecind de la stiutele articole eminesciene – Influenta austriaca asupra Romanilor din Principate, precum si seria de cinci texte intitulate Romania si Austro-Ungaria, publicate in 1876 in Convorbiri literare, respectiv in Curierul de Iasi –, dl Storfa a vorbit asadar despre conservatorismul ideologic al poetului. In ceea ce priveste perspectiva asupra economiei, Eminescu era indiscutabil un admirator al doctrinei fiziocrate, chiar daca nu unul afiliat ortodoxiei curentului (fapt remarcat de Sorin Antohi in Civitas imaginalis), dovada frecventele sale referiri metaforice la o imagine a societatii vazuta ca un stup de albine, elogiul schimbului in natura si al muncii in comun, refuzul subsecvent al comertului in sensul sau modern s.a.m.d.

Desigur, corespondentul socio-politic al fiziocratismului economic e organicismul, ingredient conceptual esential pentru conservatorism. Opozitia de principiu fata de ideea progresului istoric prin salturi transpare in imaginarea societatii ca organism simili-biologic autoreglat, o metafora corporala pe fundalul careia rupturile de ritm in evolutia sociala puteau fi interpretate (cum au si fost) ca dereglari patologice, de unde si relatia tensionata cu progresismul liberalilor. Aparator al monarhiei luminate, legitimist deci, si al unui sistem social de tip oligarhic, Eminescu nu era totusi un negator radical. Admitea totusi posibilitatea reformelor, cu conditia gradualitatii si a inscrierii lor intr-o logica a evolutiei naturale. Cu alte cuvinte, stabilitatea era preferata atita timp cit ea nu insemna si inertie.
Poate ca cea mai interesanta asertiune din expunerea dlui Storfa s-a referit la tipul de utopie regresiva ilustrat cu exemplaritate de textele publicisticii eminesciene, si in particular la raportul angajat de ele cu istoria locala.

Citindu-l pe Karl Mannheim, cu a sa Ideologie und Utopie (1929), dl profesor a introdus in discutie o tema proprie filozofiei istoriei. Asumarea trecutului (intotdeauna eroic), in versiunile utopic-retrospective ale naratiunilor istorice (care implica, desigur, comparatia intotdeauna defavorabila cu prezentul corupt), se realizeaza printr-o grila etnicista, care „spatializeaza“ temporalitatea, transformind diacronia intr-un continuum sincronic. In virtutea relatiei privilegiate cu traditia proprie, membrii unui grup etnic (in cazul de fata, romanii) sint „con-spatiali“, fara a fi neaparat si contemporani. Cu alte cuvinte, noi, romanii, avem un destin comun si inevitabil, care ne elibereaza de contingente. Putem trai astfel intr-o simpla contemporaneitate cu alte etnii, dar sintem, noi si stramosii nostri, legati prin fire nevazute si durabile.

O speculatie, poate, nu tocmai nelalocul ei: plecind de la o sugestie a lui Derrida, cel din Spectrele lui Marx, Sorin Alexandrescu vorbea la un moment dat de o anumita logica de functionare a fantomelor care bintuie imaginarele colective etnice; o relatie prost gerata cu figuri istorice marcante – si problematice! – le da nastere si le pastreaza in viata pina la restabilirea unui echilibru – cel al normalitatii... Sa fie, acesta, si cazul lui Eminescu? Raspunsul e probabil afirmativ. In chiar paginile acestei reviste, Paul Cernat folosea sintagma de „psihodrama colectiva“, vorbind de faimosul de acum „scandal Dilema“, produs de incendiarele texte aparute acum doi ani in mai virstnica publicatie. Schimbind cele ce se cer schimbate, ar trebui sa recunoastem ca avea multa dreptate; la urma urmei, gestionarea unei exceptionale mosteniri intelectuale nu numai ca obliga, dar si apasa...

Am amintit de cazul Dilemei si dintr-un alt motiv: la „dezbaterea“ care a urmat prelegerii, generata de o afirmatie transanta a dlui Storfa in legatura cu antisemitismul poetului a luat parte si Cezar Paul-Badescu, „redactorul fara nume“ aflat la originea intregii povesti. Nu va nelinistiti, a scapat cu viata (la 1,86m si 95 kg, daca isi scoate ochelarii, pare un fel de Conan Barbarul mai rubicond...)! Cred, sincer, ca a mai vorbi de nivelul discutiilor ar fi pur si simplu pierdere de vreme; intre prezenta discreta a dlui profesor Mircea Flonta, de la Facultatea de Filozofie a Universitatii din Bucuresti, radicalismul salubru al lui Cezar Paul-Badescu, moderatia Simonei Cioculescu, de la Muzeul Literaturii Romane, figura dezorientata a distinsului ambasador austriac si acreala dlui Alexandru Melian, conferentiar la Facultatea de Litere, onctuozitatea repugnanta a lui Tiberiu Cristian Popescu (consilier la Ministerul Culturii...), la care mai putem adauga galagia neavenitilor de tot felul, ce sa mai alegi?!
Incet, incet, „Anul Eminescu“ se scurge...