OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Din noianul de evenimente care au populat spaţiul public în anul care tocmai s-a încheiat, s-a detaşat un moment unic în România postdecembristă. A fost anul în care Regele Mihai a sărbătorit 90 de ani de viaţă. Dar, înainte de toate, pentru că Regele s-a întors în Parlamentul Romåniei după 64 de ani (dintre care 50 de ani petrecuţi în exil, între 1947 şi 1997) şi, invitat fiind, la iniţiativa a doi lideri liberali (Călin Popescu Tăriceanu şi Puiu Haşoti), cu toată opoziţia unei bune părţi a Partidului Democrat, s-a adresat naţiunii. Sigur, există momente „regale“ de după 1989 pe care nu le putem neglija sau trece cu vederea: vizita din 1992, reîntoarcerea în ţară sau desemnarea Principesei Margareta ca moştenitor al drepturilor dinastice (1997), turneele pro-NATO (1997 şi 2002), întîlnirea cu Ion Iliescu (2001) etc. Probabil că niciodată nu s-a vorbit însă atît de mult în istoria noastră postcomunistă despre Casa Regală ca în 2011. O Casă Re-gală nedomnitoare, dar care a întreprins în anul care s-a încheiat nu mai puţin de 13 vizite externe şi sute de angajamente publice pentru susţinerea intereselor României, fără vreun sprijin financiar din bani publici.

Discursul din 25 octombrie 2011 a fost, peste toate, o lecţie de tact, de stil, de comportament public. Despre speech s-a vorbit mult şi cu patimă, şi de o parte, şi de alta. Totodată, au existat, şi era anormal să nu fie, şi indivizi care au întors spatele acestui eveniment. Dar nu poţi să nu observi că un asemenea moment (alături de alte evenimente organizate admirabil de Casa Regală pe tot parcursul anului 2011, care au culminat cu şedinţa solemnă de la Palatul Parlamentului şi, în aceeaşi zi, un spectacol la Opera Naţională la care au participat membri ai familiilor regale europene şi reprezentanţi ai elitei romåneşti) a dat peste cap percepţia publică despre leadershipul politic. Un sondaj IMAS realizat recent l-a plasat pe Regele Mihai printre figurile politice în care românii au cea mai mare încredere. Surprinde mai ales categoria cea mai consistentă a celor care văd în Rege un model: tinerii între 18 şi 29 de ani, locuitorii din oraşele mijlocii şi, ca grup regional, transilvănenii.

Discursul din Parlament

Peste flecăreala surdă care străbate deseori legislativul românesc în sesiunile parlamentare a trecut o efigie care cu greu va putea fi egalată. Statura celui care a citit cele 835 de cuvinte, ca şi termenii aleşi cu grijă au schimbat puţin peisajul imund în care se zbate politica românească de două decenii. Am auzit cuvinte care nu traversează discursurile oamenilor noştri politici nici măcar în modestele (ca desfăşurare de forţe, putere de seducţie, vibraţie) şi lipsitele de imaginaţie zile naţionale. Regele a făcut apel la memorie, a cerut solidaritate, responsabilitate, generozitate, ne-a îndemnat să avem încredere în democraţie, să fim uniţi, toleranţi şi mai ales consistenţi în acţiuni şi în vorbe. Cuvinte ca demnitate şi identitate nu au mai sunat sterp, ca de atîtea ori din gura politicienilor români, pentru că cine le rostea le îngloba pe amîndouă. A vorbit despre trecutul nostru, dar şi despre prezentul încercat şi viitorul nesigur. Ne-a cerut să respectăm legea şi instituţiile. Nu a uitat nici şcoala, nici economia, dar mai ales nu i-a uitat pe oamenii din această ţară, atîţia cîţi sînt, pentru care credinţa, munca şi morala nu sînt doar cuvinte mari. „Coroana regală nu este un simbol al trecutului“, a subliniat Mihai I, reiterînd jurămîntul pe care l-a făcut în 1940. S-a adresat inclusiv românilor de peste graniţe, dar şi celor vitregiţi de soartă.

Cele 11 minute de discurs au stîrnit ropote lungi de aplauze. Nu s-au foşnit ziare, iPad-urile au rămas închise în mapele de piele, telefoanele mobile au intrat cuminţi în moduri silenţioase, de mult uitate în meniu-urile gadgeturilor scumpe. Un consens tacit al sutelor de oameni din sală, care au urmărit un spectacol al suveranităţii regăsite: un om de stat demn şi alţi oameni care se înnobilează ascultîndu-l.

Chiar dacă are 90 de ani, face şi astăzi clasa politică românească să tremure, titra cotidianul Le monde în săptămîna cînd Regele Mihai a devenit nonagenar. Ca să nu participe la eveniment, unii au fugit din ţară, alţii din Bucureşti (în aprilie 1992, de Paşti, Ion Iliescu plecase şi el din Capitală...). Marii absenţi au reprezentat de fapt FSN-ul de altă- dată: toţi membrii principalului partid de guvernămînt plus patriarhul (care răspundea, chiar dacă era altul, şi în anii ’90 tot astfel la gesturile puterii politice). Domnul Iliescu, care îl numea în ’90 pe Rege „un element de care n-avem nevoie“ şi o „stafie a trecutului“, a predat ştacheta – peste ani – domnului Băsescu.

„Cu cît sînt mai mărunte insultele, cu atît se crede mai mare“

Cine va scrie istoria postcomunismului românesc va sesiza că, pentru un moment, ne-am întors în anii ’90, dar în sens invers. Regele a vorbit de la tribuna Parlamentului şi nu prin geamul întredeschis al maşinii înconjurate de miliţienii care ştiau doar că Mihai de Hohenzollern fugise cu tablourile ţării. Iar Ion Iliescu aplauda furtunos, în timp ce miniştrii întîiului partid „de dreapta“ al naţiunii boicotau in corpore evenimentul. Preşedintele „care a condamnat comunismul“ îşi programase o vizită la Bruxelles chiar în acea zi, după ce îl „gratulase“ pe Rege, încă din vară, într-o tiradă ignobilă, cu apelativele de „slugă la ruşi“ şi „trădător“. Aşa a reuşit să fie domnul Băsescu – chiar şi în absenţă – parte a jubileului regal.

Un preşedinte crescut în spirit cazon, fără urmele, fie şi modeste, ale unei culturi generale, fără nici un fel de respect pentru înaintaşi. Lacrima la ridicarea tricolorului a fost asezonată de preşedinte, pe 22 iunie 2011, cu manualul de istorie transformat în hîrtie igienică. Cu o perfidă luciditate, domnul Băsescu l-a atacat pe Rege în al doilea mandat, pus la adăpost de spectrul sancţionării de către electoratul „de dreapta“ (fostul nucleu dur al Convenţiei Democratice). Printr-un joc contrafactual, dacă declaraţia ar fi fost făcută cu doi ani mai devreme, în precampania electorală prezidenţială din 2009, cu siguranţă sufixul „-escu“ al corului de preşedinţi postdecembrişti s-ar fi încheiat atunci.

Anul 2011 a fost Anul Regelui. Mihai I a cuprins, în 11 minute, 64 de ani de tăcere şi 50 de ani de pribegie. Întors acasă din lungul surghiun, Regele ne-a predat cea mai frumoasă lecţie de demnitate în acest nou mileniu. Cîte vor mai urma oare?