Cei 12 (-2) care au speriat restul
răspund anchetei de sfîrşit de an a Observatorului cultural
1 Cum vi se pare că „s-a purtat“
(faţă cu propriile şanse) Noul Cinema Românesc în 2009
şi cum „i-a mers“ (cu sistemul în vigoare, cu publicul
spectator, cu cronicarii de premieră, cu juriile internaţionale)?
2 Credeţi că recordul celor mai multe
premiere româneşti într-un an, din 2000 încoace
(deşi nu atinge nici jumătate din volumul anual al cinematografiei
ungare, de pildă), extinde numărul palierelor calitative pe care se
situează cele 16 lungmetraje de ficţiune ale anului, semnate de
regizori români? Care ar fi aceste „paliere calitative“ şi
cum aţi repartiza cele 16 titluri?
Premierele anului 2009: Amintiri din
Epoca de Aur, 1; Amintiri Epoca de Aur, 2; Carol I; Călătoria lui
Gruber; Cealaltă Irina; Cea mai fericită fată din lume; Cele ce
plutesc; Concertul; Francesca; Ho, Ho, Ho; Întîlniri
încrucişate; Marilena; O secundă de viaţă; Pescuit sportiv;
Poliţist, adjectiv; Weekend cu mama.
Iulia BLAGA:
Un an foarte bun şi dezamăgitor
Cred că 2009 a fost un an foarte bun,
pentru că, din cele 16 filme în premieră, cîteva au
fost foarte bune şi mai multe bune. De fapt, am numărat cel puţin
10 care depăşesc un minim standard profesionist. Dacă anul trecut,
în cadrul aceluiaşi colocviu, ne plîngeam că
cinematografia română funcţionează pe extreme – filme
foarte bune, pe lîngă filme foarte slabe (a-cinematografice)
–, 2009 e primul an cînd filmele cu care nu ne e ruşine le
depăşesc pe cele ridicole. Nu ştiu, însă, cum va sta
situaţia la anul, fiindcă în 2009 n-a existat nici o sesiune
a concursului de finanţare. Pe de altă parte, 2009 a fost, deci,
dezamăgitor, pentru că încercarea lui Cristian Mungiu de a
determina reformarea modalităţii de desfăşurare a concursurilor
de finanţare s-a soldat cu un eşec, disponibilitatea ministrului de
a primi observaţiile neducînd decît la un proiect de
modificare a normativelor, care n-a fost finalizat un an întreg.
Palierele calitative la care se referă
întrebarea cred că sunt mai puţine decît credem. Anul
acesta n-a fost nici un Dincolo de America (pentru a avea măsura
ultimului palier), dar să nu ne pripim: dacă regulamentul de
funcţionare o va permite, e posibil ca astfel de filme să mai apară
în viitorul imediat.
Laurenţiu BRĂTAN:
Anul fără concursuri de scenarii
1. Mi se pare că 2009 a bifat încă
un paradox: cel mai mare număr de premiere şi, în acelaşi
timp, nici un concurs de scenarii. Rămîne ca imperativul
legiferat – cu două concursuri cinematografice anual – să se
realizeze. Şi mai rămîne ca această evoluţie să se menţină
şi în continuare, să nu fie un accident. Pentru că îmi
pun întrebarea: cîte premiere cinematografice vom avea
oare în 2010-2011-2012, cînd se vor vedea consecinţele
lui 2009 – anul fără concursuri de scenarii?
2. Da, categoric, un număr mai mare de
filme înseamnă şi un număr mai mare de paliere calitative,
adică o producţie mai diversă. Desigur, sîntem departe de
Ungaria şi cred România e departe de Ungaria în toate
privinţele dezvoltării! Din filmele româneşti pe care le-am
văzut din producţia de anul acesta, pe palierul cel mai de sus aş
plasa Amintiri din Epoca de Aur şi Poliţist, adjectiv. Apoi, foarte
aproape – Cea mai fericită fată din lume, Pescuit sportiv şi
Călătoria lui Grüber. Concertul îl consider foarte la
limită o producţie românească – e filmul unui regizor de
origine română, care trăieşte şi lucrează în Franţa.
Undeva, pe la mijlocul scării valorice, aş plasa Cealaltă Irina şi
Întîlniri încrucişate. Iar în partea de jos
Weekend cu mama, Cele ce plutesc şi Marilena.
Andrei CREŢULESCU:
N-am avut parte de nici o atrocitate
Din momentul în care am hotărît
să-mi dau cu părerea despre anul filmic românesc 2009 şi
pînă în clipa în care, iată, m-am urnit, s-au
petrecut chestiuni (moartea lui Dan O’Bannon, întoarcerea lui
James Cameron) ce m-au făcut să realizez (a cîta oară?) că
cinema-ul neaoş merită infinit mai puţină cerneală decît
sîntem dispuşi să vărsăm. Am un singur cuvînt,
totuşi, drept care mă conformez.
Anul 2009 o fi fost el cel mai plin,
cantitativ, dar asta nu înseamnă defel că a fost cel mai bun
– e drept că n-am avut parte de nici o atrocitate veritabilă (o
fi şi ăsta un motiv de bucurie), dar nici în postura de a
clama victoria unui cinema la care (încă) visăm n-am ajuns.
Un an care-ţi permite să extragi (din filme cretine, fără
îndoială) replici precum „Hei, Daniel, avem SIDA!“ sau „Mă
doare burta enorm!“ nu poate fi cu totul prost, fără discuţie –
fie şi măcar pentru că ne face să rîdem; dar, vă rog să
nu-mi spuneţi că datorită „adjectivului“ conceput de Porumboiu
(pe care m-am plictisit să-l laud drept cel mai bun film al anului –
e singurul film bun al anului) am atins noi culmi în materie de
discurs cinematografic. E minunat, într-un fel, că 2009 e
dominat de producţii medii – ani de zile am plîns după ele,
ar fi caraghios să le criticăm tocmai acum, cînd le avem. Dar
ele sunt ceea ce sînt şi nimic mai mult – iar în
momentul în care însăşi critica de film e o specie pe
cale de dispariţie, în momentul cînd Leo, de exemplu,
alege drept unul dintre motivele dezertării sale simbolice faptul că
orice nimeni şi-a „cîştigat“ dreptul de a lăuda/demola
un film după bunul plac, doar pentru că posedă abonament la
Internet, în momentul în care criticii încep să se
ocupe cu orice altceva, numai cu critica de film nu, în
momentul cînd devine evident că nici public, nici cineaşti nu
mai dau o ceapă degerată pe textele (opiniile?) celor cărora le
pasă cu adevărat de filme, în momentul ăsta, deci, nu vi se
pare că sîntem lejer ridicoli?
Mă urmăreşte senzaţia bizară că
exact la fiecare final de an scriu exact acelaşi text. A luta
continua?
Iulia DAVID:
În balans, bijuteriile şi balastul
Pot descrie „2009 cinematografic“
printr-o poveste pe care îmi doream demult s-o aud: într-o
seară de weekend, pe monitoarele de la casieria unui cinematograf de
mall, locurile la un film românesc se dădeau ca pîinea
caldă. Mi-am spus că, totusi, e weekend, că oamenii îşi
răzbună săptămîna fără prea mult discernămînt, dar
acelaşi lucru s-a întîmplat pînă la ultima
proiecţie: filmul „se vindea“ cot la cot cu blockbusterele, iar
în sală se rîdea ca la comediile cu Adam Sandler. Deci,
anul ăsta pot spune că am văzut întîrziaţi care au
suspinat pentru că nu au mai prins un loc la Amintiri din Epoca de
Aur (pentru că despre el era vorba).
Anul ăsta am mai văzut şi cum în
cinema-ul românesc se poate crea sau poate cocheta cu zona
comercială – curat (Amintiri...) sau pervers (Concertul), dar se
poate. Ambele reţete s-au dovedit a fi de succes. Am mai văzut trei
debuturi fericite şi extrem de fericite (alfabetic: Cea mai fericită
fată din lume, Francesca şi Pescuit sportiv). Vedem că stilistica
lui Cristi Puiu dă în continuare roade - nu numai
epigone. 2009 a confirmat un Autor, constant ca ritm şi consecvent
ca estetică, iar în faţa lui întreaga Europă (şi nu
numai) îşi scoate pălăria – Corneliu Porumboiu; dar şi
că, din păcate, în continuare, cîte un realizator de
comedie înţelege prea puţin diferenţa dintre comic şi
batjocură (Ho, Ho, Ho). Revenind la jumătatea plină a paharului,
Monica Bîrlădeanu ar putea să ajungă actriţa care se
visează, iar Vlad Ivanov e un actor perfect (actorul de film numărul
unu al momentului în România). În general, în
ciuda unei mari cantităţi de balast, există bijuterii care
contribuie, încet, dar sigur, la consolidarea unei
cinematografii sănătoase.
Alin Ludu DUMBRAVĂ:
O criză îndulcită
Anul 2009 a fost cel mai bun cu filmul
românesc, din ultimele două decenii. Dar asta nu înseamnă
laurii victoriei, ci doar o criză îndulcită. În sensul
că 2009 a întrunit mai mulţi spectatori, per total şi, în
speţă, la capitolul filme româneşti. Cele mai multe
producţii ajunse la premieră (fiindcă cu cele încă în
lucru e jale) au însemnat noi debuturi, noi premii, cîteva
coproducţii şi posibilităţi suplimentare de lucru. N-am mai văzut
subproduse precum cele obişnuite în anii trecuţi (deşi genul
„psihotronic“ s-a manifestat suficient prin O secundă de viaţă,
Cele ce plutesc şi Marilena). Au fost finalizate mai multe filme
(deşi nu pot considera coproducţiile Katalin Varga şi Concertul
drept filme româneşti), au avut loc cîteva tentative de
orientare spre genul comedie-comercial-bun pentru marele public.
Succint, adun: debutul lui Radu Jude (deşi nu a obţinut publicul
scontat); filmele-omnibus girate de Cristian Mungiu (mai ales prima
parte, în care debutează patru nume de regizori); premiile lui
Porumboiu de la Cannes; şi, din nou, la capitolul debuturilor,
filmele cvasi-independente Pescuit sportiv şi Francesca.
Mihai FULGER:
Un an normal, dar cu previziuni sumbre
Într-o viitoare istorie a
filmului românesc, 2009 va fi considerat anul lui Poliţist,
adjectiv. Sînt convins că al doilea lungmetraj al lui Corneliu
Porumboiu, care, pentru critici, şi-a eclipsat deja „concurenţii“
(conform unei anchete găzduite recent de Dilema veche), va rezista
cu brio probei timpului, ceea ce nu se poate spune despre alte filme
lansate anul acesta şi plasabile în palierul mediu (din
fericire, mult mai bine reprezentat decît pînă acum).
Din această categorie fac parte atît debuturile în
lungmetrajul de ficţiune ale regizorilor Bobby Păunescu
(surprinzător de matur pentru background-ul său), Anca Damian şi
Andrei Gruzsniczki (ambii cu intenţii bune, dar şi cu deficienţe
şi inconsecvenţe regretabile), cît şi noua incursiune în
istoria recentă a mai vîrstnicului confrate Radu Gabrea
(sprijinit acum de scenariştii meritorii Răzvan Rădulescu şi
Alexandru Baciu). Anul acesta au existat şi două debuturi
remarcabile, semnate de doi cineaşti care au fost colegi de
facultate (nu la UNATC, ci la Universitatea Media!) şi care au mari
şanse de a se statornici pe palierul calitativ superior: Radu Jude
şi Adrian Sitaru. Cu două părţi aflate la mare distanţă una de
cealaltă, omnibusul realizat de Cristian Mungiu&Co. nu reuşeşte
să rivalizeze cu cele două debuturi menţionate anterior.
Pentru mine, 2009 a fost un an normal,
care a reflectat cu destulă acurateţe starea cinematografiei
noastre. Atîta vreme cît am văzut pe ecrane şi
producţii execrabile, precum cele mai noi creaţii ale unor Mircea
Daneliuc (din nefericire, mai prolific ca niciodată) şi Ioan
Cărmăzan, mi se pare exagerat să vorbim despre cel mai bun an
postcomunist al filmului românesc. Dacă normalitatea lui 2009
şi aşteptările pentru 2010 sînt îmbucurătoare, mă
tem că în 2011 şi cinematografia românească va intra
în recesiune.
Andrei GORZO:
Absolvenţii „şcolii Cristi Puiu“ şi restul
Iată clasificarea mea pentru 2009. Pe
palierul cel mai înalt stă Poliţist, adjectiv al lui Corneliu
Porumboiu. Pe palierul următor vin trei debuturi: Cea mai fericită
fată din lume (al lui Radu Jude), Cealaltă Irina (al lui Andrei
Gruzsniczki) şi Francesca (al lui Bobby Păunescu). Păunescu e (în
propriile lui cuvinte) un absolvent al „şcolii de film Cristi
Puiu“ şi acelaşi lucru se poate spune şi despre Jude (care a
fost regizor secund la Moartea domnului Lăzărescu). Şcoala Cristi
Puiu e cea mai importantă şcoală de film pe care a avut-o vreodată
România, şi asta pentru că Puiu n-a adus în cinema-ul
românesc doar o „reţetă“, o „formulă cîştigătoare“,
ci şi o teorie despre cinema. Această teorie nu e nouă (ea vine de
la André Bazin) şi nu e nici singura, dar e viabilă:
înţeleasă în profunzime şi interiorizată riguros, cu
toate implicaţiile ei, ea va continua să dea rezultate bune în
practică. Evident că nu toţi absolvenţii şcolii Puiu au cum să
devină realişti/moralişti de anvergura lui: mi se pare că Jude
are o sensibilitate particulară la felurile multe şi mărunte (atît
de mărunte, încît trec neobservate) în care
oamenii îşi fac rău unii altora zi de zi, dar anvergură nu
ştiu încă dacă are; cît despre filmul lui Păunescu,
s-ar putea să fie un pic academic – filmul unui elev inteligent,
care „chiar a înţeles“, dar căruia eu unul nu-i pot
detecta un motiv cu adevărat presant, cu adevărat stringent, de a
face acest film, altul decît dorinţa de a arăta că „a
înţeles“. Numai cu absolvenţi inteligenţi, care „chiar
înţeleg“, Noul Cinema Românesc va ajunge repede să
bată pasul pe loc; pe un loc onorabil, dar, în fine, să bată
pasul. De aici importanţa filmului lui Porumboiu: acesta nu s-a
mulţumit să asimileze reflecţiile despre cinema ale lui Puiu, ci
le-a continuat, şi acum e pe cont propriu, undeva foarte sus.
Dar, revenind pe palierul doi, am mai
pus acolo şi Cealaltă Irina. Acesta mi se pare un exemplu de
comercializare a esteticii lui Puiu (unul dintre cele două exemple
pe care le-am găsit în filmele de anul acesta), dar un exemplu
de comercializare superioară.
Celălalt exemplu l-am găsit la
Cristian Mungiu, în două dintre episoadele mai ambiţioase
(le-a regizat el însuşi) din seria Amintiri din Epoca de Aur
(e vorba despre episoadele intitulate Legenda vînzătorilor de
aer şi Legenda şoferului de găini). Am plasat Amintirile pe
palierul trei. Văd în ele un Mungiu care (în pofida
loviturii date cu 4, 3, 2) încă nu s-a definit pe sine, încă
nu ştie ce fel de cineast ar vrea să fie, încă nu e un autor
în toată puterea cuvîntului. (Ce-i drept, proiectul
Amintiri e unul iniţiat înainte de 432.) Pe acelaşi palier aş
mai pune Pescuit sportiv (debutul lui Adrian Sitaru) şi Călătoria
lui Gruber (al lui Radu Gabrea).
În rest? Recunosc know-how-ul
comercial al lui Radu Mihăileanu din Concertul, dar nu pot să-l
respect deloc. Ho ho ho e încă o manifestare a ambiţiei
deşarte a lui Andrei Boncea de a face filme „ca la Hollywood“,
numai că româneşti. Tudor Giurgiu s-a implicat în două
producţii internaţionale, dintre care una, Cenuşă şi sînge,
a avut ca realizatoare (debutantă) o actriţă celebră (Fanny
Ardant), iar cealaltă, Katalin Varga, a avut chiar şi succes, dar
cu adevărat frumos ar fi să se mai implice din cînd în
cînd şi în producţia unui film bun. Mircea Daneliuc
rămîne un autor – un om care merge pînă în
pînzele albe cu viziunea lui –, deşi viziunea lui nu mai e
demult una validă estetic. Ioan Cărmăzan rămîne un
impostor. Iar Sergiu Nicolaescu a ajuns să se vadă ca un Carol I al
cinematografiei româneşti, deşi nu e îndeajuns de
important, nici măcar pentru a putea fi considerat un Ion Iliescu al
ei.
Magda MIHĂILESCU:
O strategie, din păcate, inexistentă
1. Cred că asistăm la un început
de normalitate (spun început, pentru că mai e de mers). Noul
Cinema Românesc nu şi-a ratat şansele, în măsura în
care depinde de el să le fructifice. Problema publicului spectator
nu este unidirecţională. A-l atrage în săli implică o
strategie, din păcate, aproape inexistentă, dacă excludem
iniţiativa privată a caravanelor cinematografice. Una e publicul
din Bucureşti, cel aflat sub ochii noştri, şi alta publicul din
Sighetul Marmaţiei. Cît despre „cronicarii de premieră“,
din păcate, instituţia tradiţională a cronicii de întîmpinare,
mai ales a celei din marile cotidiene, în primul rînd
naţionale, dar şi regionale, a dispărut. Ziarele nu mai publică
ceea ce numim cronică. Să nu ne amăgim cu cele cîteva
cronici ale marilor reviste de cultură, oricît de seducătoare,
analitice, prompte ar fi. Dar să nu cîrtim, binecuvîntate
fie revistele, bine că există.
2. Prefer să includ aici subîntrebarea
despre juriile internaţionale. Desigur, teoretic, legea numerelor
mari ar putea justifica realitatea terenului mai puţin accidentat al
anului cinematografic 2009. Nu am mai căzut din cer direct în
groapă. Rămîne de văzut dacă cifra 16 poate fi luată
drept un semn al intrării în acţiune a legii numerelor mari.
Deocamdată, constatăm că ne comportăm ca o cinematografie,
spuneam, ce dă semne de normalizare, de echilibrare a valorilor, de
aşezare a unei coloane de susţinere. Altfel spus, am avut un film
excepţional – Poliţist, adjectiv –, filme bune – Pescuit
sportiv, Amintiri din Epoca de Aur, Călătoria lui Gruber, Concertul
–, filme de bună valoare medie (atenţie, nu mediocre) – Cea mai
fericită fată din lume, Francesca, Cealaltă Irina, Întîlniri
încrucişate. Primele trei ale acestei din urmă subcategorii
au trecut cu bine de confruntarea cu juriile internaţionale şi nu
mi se pare lipsit de interes că 2009 a fost şi anul premiilor
criticii internaţionale. În afară de Poliţist, adjectiv,
„Fiprescizat“ la Cannes, Cea mai fericită fată..., Francesca,
Cealaltă Irina au fost distinse – printre altele – şi de
juriile criticilor. Probabil unii vor spune că festivalurile de la
Sofia, Gijon, Pecs nu contează. Ba da, contează, pentru că
profesionişti sînt şi colo, şi dincolo. Să nu aplicăm
standarde duble.
Angelo MITCHIEVICI:
Dificultăţile
unui cinema antisistem
1. Noul Cinema Românesc a pornit
ca un curent antisistem, şi înţeleg prin aceasta nu doar
dificultăţile de care s-a izbit, recte funcţionarii netalentaţi
şi oneroşi, ci şi implicaţiile schimbării de paradigmă
estetică, ce-i făcea pe cei mai buni indezirabili, în
favoarea foştilor regizori consacraţi, furnizori de rateuri în
lanţ. Publicul a început să empatizeze cu Noul Cinema, l-a
ajuns din urmă şi cred că a fost încetul cu încetul
educat de el. În ceea ce priveşte premiile, este, de asemenea,
un an bun, însă aş remarca faptul că nu premiile asigură
obligatoriu calitatea unei cinematografii, deşi o recomandă
prioritar. Poliţist, adjectiv al lui Corneliu Porumboiu – după
mine, filmul anului – a atras şi anul acesta atenţia la Cannes,
dincolo de premiile luate.
2. Ceea ce ar fi de remarcat aici ţine,
în limbaj mai degrabă economic, de diversificarea ofertei.
Filmul românesc nu trebuie să producă neapărat capodopere pe
bandă rulantă. Cinematograful de artă îşi are un loc al
său, însă celelalte pătrăţele medeleviene îşi au
rostul lor. Pentru prima oară, oferta multiplă ne arată că intrăm
în normalitate, că avem nuanţe şi avem chiar şi în
cadrul cinematografului de artă cîteva direcţii inedite care
se conturează la orizont, cu Pescuit sportiv al lui Sitaru şi cu
Amintiri din Epoca de Aur al lui Mungiu&Co. Mai remarc
conformismul reţetei executate corect la Francesca, observ calitatea
de film marca serial BBC în Călătoria lui Gruber, disting
încercarea de a ajunge din urmă „Noul Val“ în
hibridul Weekend cu mama sau nota fantastică din Pescuit sportiv,
sau burlescul ludic şi scheciul din Amintiri... Dar şi falimentul
total al unui regizor interesant, în Marilena şi Cele ce
plutesc. Între cele două planuri, semnalez faptul că, dacă
era mai scurt, era mai bun Cea mai fericită fată din lume. De
asemenea, un prea mare abuz de clişee amuzante în Concertul,
stilul eroic-pompier în Carol I (opriţi, vă rog,
reîncarnările cinematografice în eroii neamului ale lui
Nicolaescu!) şi multe altele. Observ un cinematograf viu şi asta-mi
place!
Valerian SAVA:
Două reconfirmări şi două debuturi
de vîrf
Cred că se impune, înainte de
toate, observaţia că 2009 a fost anul cu două reconfirmări
regizorale de mare relevanţă şi două debuturi de vîrf, cu
viitor cert. Să spun, înainte de a cita titlurile (apropo de
cum „i-a mers“ Noului Cinema), că mi se pare că numai una
dintre cele patru performanţe a găsit în cronicile de
premieră reprezentative (nu mă refer la ziaristica reportericească)
toată înţelegerea, întîmpinarea şi valorificarea
critică meritată: Poliţist, adjectiv – al doilea film al lui
Corneliu Porumboiu.
Mă consolează parţial, pentru
subclasarea explicită sau implicită a celorlalte trei reuşite
excepţionale, colocviul critic retrospectiv întreprins de
Marius Chivu în Dilema veche (nr. 305), colocviu la care
Laurenţiu Brătan şi Anca Grădinariu au situat Amintiri din Epoca
de Aur de Cristian Mungiu&Co. şi, respectiv, Pescuit sportiv al
debutantului underground Adrian Sitaru nu pe locurile 2 şi 3 din
topul anului – cum aş fi făcut eu –, ci de-a dreptul pe primul
loc, în unicitate. Nu-mi rămîne decît să adaug
titlul celei de a patra performanţe, nedreptăţite sau comentate
mai degrabă anost în cîte o cronică: lungmetrajul de
debut al lui Radu Jude, Cea mai fericită fată din lume.
2009 este apoi anul cînd Noul
Cinema îşi probează, în fine, concludent aptitudinea
diversităţii în propria paradigmă şi şansa unei largi
distribuiri pe ecranele lumii, dejucînd astfel veleităţile
unei alternative centrifugale, prin care, spre a se ajunge la
necesara diversitate tematică, de gen şi specie, ar fi obligatorie
întorcerea la filmul spectacular (neo)retoric (tip Restul e
tăcere) sau la experimente provincial-retardatare spre anul 1920
(tip Îngerul necesar), din anii trecuţi. Amintirilor din Epoca
de Aur – cu comicul realistic fantast din miniaturile cărora unii
daltonişti le-au pretins gravităţi abisal-romaneşti – i se
adaugă Concertul de Radu Mihăileanu. Indiferent cît e de
„românesc“, prin numele de pe genericul coproducţiei,
Concertul ne-a surprins şi el nu prea bine pregătiţi (ca să nu
spun opaci şi punitivi) în a gusta jocul convenţiei comice,
în speţă speculativ-grotescă. Joc salvat prin abile
distilări competitive, care explică alăturarea acestui film la cel
mai mare succes din toate timpurile, în distribuirea unor
(co)producţii româneşti pe mapamond.
Definitorie pentru 2009 e şi apariţia
unei categorii necunoscute, în istoria (neprotocronistă) de 98
de ani a cinematografului românesc: filmul epigonic. Nu în
sensul diminuant sau reprobabil al sintagmei, ci ca o confirmare a
vitalităţii iradiante a unui flux de filme de vîrf,
realistic-minimalist-intimiste, flux rarefiat de sistemul
instituţional în vigoare, dar – iată! – irepresibil şi
contaminant. E meritul filmelor inegale şi, în parte, ratate,
Francesca de Bobby Păunescu şi Cealaltă Irina de Andrei
Gruzsincski. Nu pariez pe aceşti doi debutanţi, cu convingerea
rezervată lui Adrian Sitaru şi Radu Jude, dar le doresc tot binele
progresiv, în perspectiva viitorului deceniu, cînd vom
vedea care pariuri se vor adeveri şi care nu, cum şi în ce
măsură (oricum, e bine că avem pe ce paria diversificat).
Restul e (pentru lista cu 16 titluri,
în lipsă de spaţiu suplimentar, o binemeritată) tăcere.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters