OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In dupa-amiaza zilei de 17 decembrie 2006, a avut loc evenimentul cel mai important care s-a petrecut in Romania dupa revolutia din decembrie 1989. A fost in mod sigur un eveniment mai revelator si mai… limpede decit acela, in sensul ca n-a mai ingaduit iluzii sau masti. Momentul condamnarii de catre Presedintele Romaniei a regimului comunist, ca regim ilegitim si criminal, omagiul pe care, de la tribuna Parlamentului, l-a adus celor care i s-au opus, opozantilor, disidentilor, luptatorilor din rezistenta, i-a facut cred pe multi dintre noi sa doarma mai linistiti, nu numai pe dl Traian Basescu. Chiar asa, transformat de o mina de huligani in stadion, Parlamentul Romaniei este totusi un parlament, asa cum Piata Palatului, in care se adunasera, in 8 noiembrie 1944, zeci de mii de tineri in jurul Regelui lor, nu devenise mai putin Piata Palatului doar fiindca o haita de derbedei cu bite a incercat sa transforme in rafuiala un act de admirabila mobilizare civica si politica.

Nu impartasesc dezamagirea, umilinta si rusinea de a fi roman a celor care nu aud discursul prezidential, clar, concis, substantial, impecabil, trebuie sa spunem, ci doar neverosimil de huliganicii termeni cu care s-a incercat intimidarea lui; care nu au simtit formidabila tarie de caracter si vointa presedintelui Basescu de a fi la inaltimea momentului, ci doar eficienta tentativei de a cobori momentul si persoana sefului statului, in derizoriu; care nu au jubilat ca Vasile Paraschiv, Marcel Petrisor, Doina Cornea si Majestatea sa, Regele Mihai, au putut sa traiasca acest moment, ci s-au ingrozit de cele 54 de procente ale romanilor care cred ca atitudinea huliganica a presedintelui PRM a fost fireasca si acceptabila.

Totusi, citeva motive de ingrijorare cred ca ne-a procurat momentul de ieri. Primul este acela ca un jurnalist a putut improviza un sondaj de opinie punind o asemenea intrebare. Faptul ca doamna Gabriela Vranceanu Firea, cotata ca unul dintre cei zece jurnalisti eminenti ai Romaniei, s-a putut gindi sa intrebe „daca sa strigi in parlament boule sau limbricule este o atitudine justificata sau nu“ e de natura sa te lase perplex. Faptul ca, dupa cele intimplate, un alt jurnalist, de top si acesta, e vorba de Robert Turcescu, l-a putut invita la dialog pe presedintele PRM, care i-a tratat la fel pe interlocutorii din studio, e iarasi de natura sa te puna pe ginduri. Ca un parlamentar tinar, Victor Ponta, nelegat prin cine stie ce trecut tulbure de regimul comunist, poate minti cu seninatate ca schimbul de replici dintre dl Patapievici si presedintele PRM era perfect compatibil ca ton si exprimare. Ca un parlamentar civilizat ca Adrian Cioroianu a realizat chiar performanta de a dialoga cu fostul poet de curte al Ceausestilor, mai declarindu-si pe deasupra, in pauze, stima pentru Nicolae Vacaroiu, este de-a dreptul alarmant. Iar asta si fiindca lucrurile nu se petrec pe Antena 3, unde e destul de previzibil ca 60 la suta din populatia care priveste postul sa regrete comunismul si doar 40 la suta sa admita ca a fost un regim criminal, ci pe Realitatea TV, unde se face de un timp o pedagogie sociala sustinuta, redactiile postului devenind adevarati vector de civism.

Nimeni dintre cei care au dezbatut pe toate posturile discursul lui Basescu, nici eternul domn Boda – ce l-o fi calificind sa analizeze atit de detasat comunismul pe toate antenele? –, nici dl Bogdan Chirieac, nici dl Cioroianu, nimeni in afara de noi, telespectatorii buimaciti, nu s-a intrebat daca nu exista nici o prevedere in regulamentul de functionare al Parlamentului care sa-l ajute pe dl Vacaroiu sa dea afara trupele de soc impreuna cu instigatorul lor. Am aflat ca exista o asemenea prevedere. Nu exista insa nici una care sa-l oblige pe Vacaroiu sa-i dea afara, si de aceea nici n-a facut-o. Asa cum nu exista nici una care sa-i oblige pe colegii de Parlament sa se delimiteze de actele huliganice ale unora dintre ei. Sau sa-i interzica lui Victor Ponta sa minta ca incidentele puteau fi privite cu detasare fiindca partile erau egal de agresive. Exista probabil, in Romania de azi, trezita la libertate, o placere a spectacolului grotesc, o complacere in deriziune si sordid, o obisnuinta cu trivialitatea care face imposibila zagazuirea ei, pina si in Parlament. Exista o profunda si dramatica alterare a stimei de sine si o capitulare in fata invaziei uritului sufocant. Altfel, dl Vacaroiu, cu taraganarea lui de Trahanache, nu s-ar fi multumit sa-i spuna „Domnule Presedinte“ si „Domnule Senator, ocupati-va, va rog, locul in sala“, in timp ce acela se adresa presedintelui Romaniei cu porcule, ci ar fi trimis paznicii sa-l evacueze. Iar dna Vranceanu Firea, dl Turcescu si dl Cioroianu ar sti ca, indiferent de procentul reprezentat de electoratul care l-a trimis in Parlament, cu un om ca Vadim Tudor nu se sta de vorba.

Cu toate aceste motive de amaraciune si cu toate nodurile in papura cautate si gasite Raportului Comisiei Tismaneanu, am avut ieri in Parlamentul Romaniei, fata in fata, aproape egal indreptatite (54 la suta pro-comunisti si 46 la suta contra, conform sondajului dnei Firea) motivele noastre de a dispera si de a ne rusina ca sintem romani, Vadim Tudor (cu propria noastra atitudine de ingaduinta si disponibilitate la dialog, in ce-l priveste) si motivul nostru de a spera si de a fi mindri ca sintem romani: hotarit si clar, abia tradindu-si tulburarea stapinita, presedintele tuturor romanilor, si al celor care-l injurau, si al celor care-l ascultau cu emotie – stimindu-ne pe noi si onorind institutia unde se afla, a rostit cel mai important discurs din cariera sa de pina acum. Si cred, din viata noastra de dupa 1989. Chiar daca apele abia acum incep sa se aleaga.