OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dan C. Mihailescu
Indreptari de stinga
Editura Humanitas, Bucuresti,
2005, 258 p.

In prefata la volumul sau Indreptari de stinga, Dan C. Mihailescu anunta lipsa sa de incredere in valabilitatea opozitiei doctrinare dreapta-stinga. In postistorie ne-am intilni doar cu „interactiune, interdependenta, multiculturalism, politropie s.a.m.d.“, intr-un cuvint (ce-i drept, nu prea bine ales) Realpolitik. (Totusi, Realpolitik nu inseamna, decit la o citire mult prea lesnicioasa, „cinism discretionar“ si „pragmatism oligarhic si clientelar“; departe de a fi un termen potrivit postistoriei, e un termen inscris in istorie, pe filiera Machiavelli-Richelieu-Bismarck, pe care doar lecturile superficiale il trimit instantaneu in peiorativ, opunindu-i de obicei o morala mult prea generoasa ca sa poata fi concretizata in vreun fel.)
Titlul, Indreptari de stinga, sugereaza unul si acelasi lucru: dihotomiile cu care opereaza politologia in mod constant nu mai sint functionale, dreapta si stinga se confunda, isi intersecteaza parcursurile, contrariile se insumeaza armonic ori dizarmonic, in functie de noul chip pe care si-l modeleaza.

- Fervorile culturale si politice ale unui literat
Dar, in cazul „scriitorincului“, „dreapta atirna mai greu“. Fascinatia pentru generatia ’27, „sacrul amor“ recunoscut si asumat pentru Cioran (ce se transforma pe alocuri in... „cioranita“) se oglindesc deja in aceasta declaratie prefatatoare, dar, trebuie spus, volumul lui Dan C. Mihailescu este departe de a putea fi citit propriu-zis in cheie politica. Este vorba de o serie de articole, eseuri, care reprezinta mai degraba fervorile cultural-politice ale unui literat; stilul, profund personal, aminteste deopotriva de morga pesimista si excesiv serioasa a lui Liiceanu, dar si de bonomia stilistica a lui Andrei Plesu.

Articolele care, puse laolalta, constituie volumul Indreptari de stinga sint inegale ca miza. Iar temele urmarite sint diverse: societatea autohtona postrevolutionara, Eminescu si Caragiale, generatia ’27.
Intre fond si forma, in cazul lui Dan C. Mihailescu forma devine adesea, involuntar poate, mai importanta, talentul scriitoricesc „luind fata“ ideii propriu-zise. Scrisul sau fascineaza in mod cert, il „prinde“ pe cititor, doar ca pe parcurs risti sa ramii doar cu gustul scriiturii, savuros ce-i drept, dar ceea ce incearca sa spuna practic autorul se pierde printre exprimari febril-baroce, nu o data sinuoase si piezise. Textele cele mai importante trebuie citite, recitite si, eventual, rascitite, pentru a putea trage linie intre idee si exprimare, intre miez si invelisul atragator, dar usor haotizant.

Sa luam drept exemplu primul text, 360 de grade est de Apelul catre lichele, raspuns la faimosul eseu al lui Gabriel Liiceanu, scris in decembrie 1989. Aceasta „utopie de un anacronism ingrozitor“ cum pare sa fie apelul lui Liiceanu la patru ani dupa revolutie (textul este scris in 1993) devine un pretext pentru o radiografiere a societatii romanesti la vremea respectiva, un prilej pentru a sublinia „medievalismul mentalitatilor“ existent in Romania si pentru a glosa tulburator-pesimist pe seama conditiei poporului roman, cu citate extensive din generatia interbelica, draga lui Dan C. Mihailescu. Familiaritatea cu tot soiul de forme mediocre ale apocalipsei, „euforia dezastrului“ (preluind expresia lui Andrei Plesu) si constatarea cum ca am ajuns sa traim in „vremea lichelismului coagulant“ sint punctele atinse de aceasta intoarcere pe loc a lui Dan C. Mihailescu.

Concluzia este „intunecacioasa“: „Comunismul nu a fost bun numai pentru fostii servitori ajunsi directori si pentru criminali, hoti si sadici. El a fost si este bun mai ales pentru plosnite. Numai ca, inca o data, in radiografierea lichelei, sa nu uitam ca plosnita a capatat demult constiinta ca ea este cea care munceste si ca, de fapt, adevaratul favorizat este... insusi organismul pe care-l paraziteaza!“.
Pentru a emite aceasta judecata, itinerariul nu e din principiu intortocheat, dar devine astfel pe masura ce trec paginile, umplute cu un joc de roluri in care autorul se ipostaziaza mai intii in intelectualul utopic proaspat iesit din Revolutie, apoi in licheaua atotacaparatoare. Nu trebuie uitata nici citarea integrala a unuia din cele mai dezbatute articole ale lui Eliade, in care acesta peroreaza cu gratie si teribilism despre democratie si dictatura, visind la o Romanie puternica in stilistica nationalist-abracadabranta si afirmind candid: „Mi-este complet indiferent daca Mussolini este sau nu un tiran. Ma intereseaza un singur lucru: ca acest om a transformat in cincisprezece ani Italia, facind-o dintr-un stat de mina a treia una din fortele lumii de azi.“

Trebuie precizat ca nu este vorba de un articol citat intru sprijinirea unor teze, ci de o citare care ar fi trebuit, la vremea respectiva, sa dea nastere unei dezbateri in legatura cu cit de mare este propensiunea societatii autohtone pentru o guvernare democratica ori pentru una despotica. Dezbatere binevenita, desigur, dar termenii folositi pe alocuri, „fond slav“, „codul nostru genetic“, risca sa arunce o astfel de controversa intr-o directie perimata, a carei zgindarire recurenta denota o anume raminere in urma.
Interbelicul, in cercetarea caruia Dan C. Mihailescu are un rol demn de toata lauda, pare a si-l apropria din cind in cind pe acesta. Fascinatia pentru Cioran, Vulcanescu si toti ceilalti devine pe alocuri acaparatoare. „Cioranita“ de care da dovada autorul Indreptarilor de stinga imi pare a merita totusi o cauza mai buna.
Desigur, Dan C. Mihailescu are un rol capital in ceea ce priveste dezvoltarea interesului acordat generatiei ’27. Problemele sint delicate, dar el cauta de fiecare data nuantele, recurge la circumstantializare. „Dupa cum atit bolsevizarea unei parti insemnate din intelighentia occidentala de pina in anii ’70, cit si hipnoza cvasigenerala generata de Hitler sint fenomene carora li s-au acordat demult legitimele circumstante atenuante, – si in cazul lui Cioran «ratacirea» trebuie sa sfirseasca a mai reprezenta absolutul unei culpe relative.“ Si nu este vorba doar de Cioran in aceasta situatie, ci si de Eliade, ori, in sens larg, de intreaga tinara generatie interbelica.

- Perioada interbelica, cu puseurile ei legionare
Intentia „scriitorincului“ este usor de inteles, bazindu-se pe presupozitia ca nu poti intelege manifestarile unei epoci atita timp cit adopti in chip totalitar valorile epocii tale. Astfel, perioada interbelica, cu puseurile ei legionare si legionaroide venite din partea celor mai de seama reprezentanti ai tinerei intelectualitati de atunci (cu exceptiile preacunoscute: Eugen Ionescu si Sebastian), nu poate fi inteleasa in sine decit daca ne apropiem de ea „cu acea buna precautie a pretuitorului de vase rare, care indeparteaza atent, fir cu fir, toata gramada de paie, talas si ambalaje ce justifica inscrisul «fragil». A scoate pripit, febril sticloasa capodopera din cutie, intr-o puberala fervoare amatoristica, e un risc dublu, pentru minuit si pentru minuitor deopotriva“. Doar ca intreaga aceasta punere in context poate eventual explica, dar nu neaparat scuza. Atunci cind vine vorba de Nae Ionescu, Dan C. Mihailescu pare a accepta acest lucru, dar in ceea ce-i priveste pe Eliade si Cioran, circumstantializarea conduce catre un anume tip de relativizare, din care nu se mai pricepe mare lucru.

Pentru ca e adevarat ca „nu Siegfriedul wagnerian si nu supraomul lui Nietzsche l-au sustinut electoral, diplomatic si militar pe Hitler“, dar comparatia subinteleasa intre Cioran si Eliade, pe de-o parte, si Nietzsche, pe de cealalta, e putin fortata. Intii de toate, primii doi au fost intr-o prea mare masura oamenii timpului lor, incapabili sa se ridice deasupra halucinatiilor aglutinante prezente in epoca, in timp ce Nietzsche si Wagner au fost folositi dupa moartea lor. Cioran, Eliade, Noica s-au pronuntat, la vremea lor, in favoarea legionarismului – acesta este un lucru care nu poate fi negat (nici Dan C. Mihailescu nu o face). Circumstantializarea este desigur posibila, dar in anumite limite, pe care autorul cartii de fata tinde sa le depaseasca dintr-o excesiva admiratie pentru generatia ’27.
Una peste alta, Indreptari de stinga e un volum care pune niste probleme, nu neaparat noi, dar care par a bintui intelectualitatea romana postrevolutionara. Dan C. Mihailescu face asta cu talent si incapatinare de scriitor, iar dincolo de acordul ori dezacordul cu el ramine respectul pentru una dintre cele mai importante voci din cultura romana de azi.