OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Fizicianul Stephen Hawkins spunea, jumătate în glumă, jumătate în serios: „S-ar putea să producem nişte mici găuri negre. Ele s-ar dizolva imediat în incinta reactorului. E un fenomen care se întîmplă în fiecare zi în atmosferă. Asta mi-ar aduce Nobel, cu siguranţă. Însă nu cred că se va întîmpla“. Afirmaţia fizicianului Stephen Hawkins apărea cu o zi înainte de punerea în funcţiune a superreactorului de la Geneva, construit la iniţiativa CERN (Centrul European pentru Energie Nucleară). Tot Hawkins a pariat 100 de dolari, fiind convins că scopul final al experimentului – descoperirea şi izolarea particulei Higgs – NU va fi atins. Deocamdată, se pare că va cîştiga pariul. Însă rezultatele secundare ale experimentului sînt greu de prevăzut.

Tocmai aceste rezultate şi teama de efectele secundare negative au creat o nouă agitaţie în jurul ideii de sfîrşit al lumii. Mulţi actori sociali, de la fizicieni cunoscuţi pînă la politicieni fără capital electoral, au emis teorii ale distrugerii planetei în urma acestui experiment. Disputele sînt departe de a fi stinse după cele cîteva zile de funcţionare a reactorului.

De la materie la energie

Un astfel de experiment a fost iniţiat de Statele Unite în anii ’80. Construcţia tunelului unde urma să fie amplasat reactorul – mult mai mare decît cel actual – a fost întreruptă în 1993, cînd fondurile guvernamentale au fost tăiate şi redirecţionate. Se săpaseră deja 20 de kilometri din cei 80 prevăzuţi pentru tunel şi se cheltuiseră 2 miliarde de dolari. De atunci, comunitatea internaţională a fizicienilor şi-a îndreptat atenţia asupra Elveţiei. Construit într-un tunel de la periferia Genevei, reactorul CERN este o investiţie de aproximativ 5 miliarde de euro, iar echipa de tehnicieni şi de specialişti cuprinde 8.000 de oameni de ştiinţă din 85 de ţări, dintre care peste 100 din România. Aceştia sînt fie prezenti la „locul faptei“, fie legaţi printr-o reţea de computere aflate la centrele de cercetare din propria ţară. Ei ar trebui să proceseze cantitatea enormă de date generată de experiment: numai un an de funcţionare ar produce 3 milioane de CD-uri (dacă datele ar fi stocate în acest mod).

Experimentul constă în trimiterea unor raze de protoni – particule care formează nucleul atomilor – prin tunelul reactorului. Protonii, prin ciocnire, la o viteză apropiată de cea a luminii, ar trebui să genereze (printre altele) şi particula Higgs, particulă ce există teoretic şi care este generatoarea de masă a tuturor celorlalte particule. Cu alte cuvinte, experimentul ar trebui să ofere condiţiile primordiale ale Big Bang-ului, cînd se presupune că energia s-a transformat în materie. Iar particula Higgs este exact acea punte de trecere între energie şi materie. De fapt, acest experiment încearcă drumul invers al genezei universului, adică de la materie la energie.

Evident, au apărut temerile legate de o turnură apocaliptică pe care acest experiment ar putea să o ia. Vom fi inghiţiţi de acele mici găuri negre, polaritatea pămîntului se va schimba brusc în urma acestui experiment – cu alte cuvinte, lumea se va sfîrşi. Diverse grupuri de interese s-au format imediat pentru a cere oprirea acestui experiment. Un expert în radiaţii, pensionat în Hawaii, a încercat să obţină un ordin de oprire a experimentului, apelînd la un tribunal al Statelor Unite. A eşuat. Acelaşi rezultat l-a avut şi iniţiativa unui grup care a apelat la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

„Sfîrşitul lumii“ în termeni pozitivi

În ciuda eşecului legal al acestor grupuri, teama şi fascinaţia publicului larg s-a \ndreptat mai mult asupra lor. A luat naştere un fenomen social şi mediatic, în România şi aiurea, în care accentul s-a pus mai mult pe sfîrşitul lumii decît pe posibilul început al unei noi ere ştiinţifice. De ce oare?

Orice cultură umană a generat – şi continuă să genereze – poveşti ale sfîrşitului lumii. De la calendarul Maya – reinterpretat şi considerat de unii că a stabilit data sfîrşitului lumii pe 21 decembrie 2012 (cînd Romania va celebra 23 de ani de la Revoluţie) – la armageddonul religiilor iudeo-creştino-musulmane, de la cosmogoniile Indiei politeiste la interpretările maniheiste ale primului monoteism istoric înregistrat al vechilor perşi, toate explicaţiile religioase ale lumii conţin în ele un posibil sfîrşit. Cu o excepţie. Egiptul antic credea explicit într-o continuitate a lumii, iar mitologia sa conţine numai povestea unei încercări de a distruge omenirea. Zeiţa Hathor a fost trimisă să distrugă oamenii răi, dar, îmbătată de sînge, nu s-a mai putut opri. Pentru a evita dezastrul, Ra a trimis un şuvoi de bere colorată în roşu, iar Hathor a băut-o, crezînd că este sînge. Astfel, sfîrşitul iminent a fost evitat. Important este însă că toate religiile vorbesc despre „sfîrşit“ în termeni pozitivi; \ntotdeauna este vorba ori despre sfîrşitul unui ciclu, ori despre finalizarea luptei dintre bine şi rău, soldată cu victoria binelui.

Explicaţia uman-antropologică a acestor cosmogonii, cred eu, se află tocmai în modul în care mintea umană este structurată în categorii binare; orice tip de explicaţie a lumii – iar religiile sînt sisteme explicative ale realităţii – se bazează pe observaţii empirice asupra mediului. Oamenii au perceput timpul în două moduri aparent contradictorii: unul al finitudinii, rezultat al traseului destinelor individual-umane, bazat pe naştere, creştere şi moarte, celalalt al ciclicităţii observate la o scară mai largă – trecerea anotimpurilor, fazele lunii sau destinele umane privite la nivel colectiv, morţii urmîndu-i o altă naştere, şi aşa mai departe…

Extrapolarea acestor observaţii despre univers la nivel general explicativ a dus la modele ale evoluţiei universale exprimate în religii şi, mai nou, în ştiinţă. Pentru că ştiinţa este tot un produs cultural; nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi de aparenţe sau nume. În societatea de astăzi, modelul acceptat al explicaţiei universului este cel oferit de observaţia bazată pe reguli ştiinţifice – cu discreditarea inerentă a precedentelor modele religioase. Însă, la nivelul explicaţiei ultime, ele se aseamănă – izbitor, ar spune unii.     

Fizica de astăzi vorbeşte de ciclicitatea universului generat de Big Bang, care este în expansiune şi care se va contracta apoi, transformîndu-se din nou în energie. Dezbrăcată de forma specific culturală – adică de podoabele naraţiunii, fie că este vorba despre îngeri sau despre protoni – această poveste este universală. Modul în care ea este spusă, nu structura explicaţiei în sine, este acceptată sau respinsă în funcţie de perioada istorică şi de cultura care o generează. Povestea în sine nu este niciodată pusă la îndoială.

Astăzi, vorbim despre protoni şi particulele Higgs, care ne-ar ajuta să înţelegem cum s-a format universul şi care este puntea de trecere de la energie la materie – moment al formării universului. Poveştile diferitelor geneze narează acelaşi lucru, în alţi termeni. De exemplu, zoroastrismul vorbeşte despre separarea trupului de suflet ca moment al genezei şi al „apariţiei Răului în univers“ – lucru surprins, de altfel, şi de Oscar Wilde, care spunea că „oricine separă trupul de suflet nu-l are nici pe unul, nici pe celălalt“.

Lupta dintre bine şi rău este caracteristica lumii noastre. Aceasta se dă în trei etape, iar finalul este, evident, victoria binelui şi reunificarea sufletului cu trupul, a materiei cu energia. Dacă experimentul CERN reuşeşte, poate că vom fi mai aproape de acest sfîrşit, al erei materiei… Însă nu este vorba, în nici un caz, despre sfîrşitul lumii.

România şi modelul „le ştim noi bine dinainte“

Pe de altă parte, stările conflictuale care derivă din aceste modele explicative sînt normale în orice societate. În România, din păcate, s-a pus foarte mult accent pe partea senzaţionalistă a lucrurilor, informarea clară asupra a ceea ce se întîmplă, de fapt, fiind lăsată la o parte. De exemplu, la întrebarea „de ce sub pămînt?“ se caută un răspuns de senzaţie: „pentru că pericolul este clar“. Există însă şi un răspuns la fel de simplu şi de pragmatic, pe care managerul de proiect, Lyn Evans, l-ar da oricui ar \ntreba: „E mai ieftin“. Pămîntul la suprafaţă este mult mai scump în Europa, fiind folosit pentru dezvoltarea imobiliară.

Exemple de denaturare ar putea fi foarte multe, dar sînt de aceeaşi natură. Gîndirea speculativă predomină peisajul autohton. Acest lucru izvorăşte dintr-o aplecare culturală specifică, mai pronunţată, spre metafizică şi mistic, mai mult decît spre lumea fizică. Discreditarea practicii în favoarea teoriei (de cele mai multe ori, o teorie proastă, fără susţinere empirică) este un model cultural acceptat şi chiar încurajat în Romania. Nu este vorba neapărat despre modul speculativ de a aborda problemele ştiinţifice, ci despre modelul cultural al negării realităţii sau al desconsiderării acesteia ca fiind irelevantă, dacă nu corespunde lucrurilor pe care „le ştim noi bine dinainte“. Este o atitudine de tip conservator, care preferă ancorarea în prejudecăţi, \n defavoarea verificărilor empirice a acestora. Curiozitatea pentru lumea înconjurătoare este descurajată (prin educaţie) şi înlocuită de speculaţia searbădă, generată de comentarii asupra prejudecăţilor.

Mulţi vorbesc despre inutilitatea acestui proiect. Poate că acceleratorul construit de CERN la Geneva nu va izola particula Higgs. Însă toată construcţia acestui complex a adus deja cu sine noi evoluţii tehnologice. Soluţiile găsite pentru comunicarea în reţeaua de calculatoare ce cuprinde toţi actorii implicaţi au dus la avansarea tehnologiilor de reţea care vor fi folosite de industria civilă – de la cea farmaceutică la cea a transporturilor. Nu trebuie să uităm că www a fost rezultatul unor soluţii de comunicare dezvoltate tot în cadrul cercetării CERN. Deşi, de multe ori, lucrurile create cu cea mai bună credinţă pot avea rezultate dezastruoase, acestea nu produc, cu siguranţă, sfîrşitul lumii, – ci numai mici sfîrşituri ale unor perioade, pentru a începe altele. De exemplu, cînd aţi scris ultima scrisoare pe hîrtie?

––––––––––––

Alexandru Bălăşescueste antropolog, cu un doctorat la Universitatea Irvine din Califonia şi un masterat în etnologie la Universitatea din Lyon. La Bookfest 2008, şi-a lansat cartea Paris elegant, Teheran incitant. Corpuri estetice, subiecte politice, apărută la Editura Curtea Veche, în colecţia „Urban“.