OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul National „Vasile Alecsandri“,
Iasi
Sfirsitul lumii se amina
de Stefan Mitroi
Regia: Irina Popescu Boieru
Decoruri: Marfa Axenti
Costume: Tania Gonzales Contreras
Axenti
Cu: Calin Chirila, Nicolae Ionescu,
Constantin Avadanei, Bogdan Matei, Haruna Condurache, Doru Aftanasiu, Antonela Cornici, Livia Iorga, Liviu Manoliu, Bogdan Cantauz

In 1996, in agenda artistica a Teatrului National „Vasile Alecsandri“ din Iasi debuta un proiect care se anunta promitator ca titulatura: Dramaturgi romani de azi pe scena Nationalului iesean. Locatia care-i fusese consacrata era sala Studio „Teofil Valcu“, desi ulterior nu i-a fost refuzata nici sala mare, iar sub acest generos generic urmau sa-si gaseasca intrupare spectaculara texte in premiera absoluta, semnate fie de tineri aspiranti la statutul de dramaturg, fie de scriitori consacrati, si lucrari ale unor autori uitati sau ignorati pe nedrept.

- Variatia ca lipsa de criterii
A promova, a restitui, a recupera deveneau, cel putin ca manifest teoretic, directiile pe care era asezat enuntatul proiect. Care se anunta astfel a fi unul mai mult decit binevenit intr-o perioada in care criza textului autohton de teatru ingrijora, iar lipsa de interes institutional pentru scrierile noastre era o alta realitate. La zece ani de la lansarea la rampa a acestui program, inventarul numeric al montarilor arata bine: 22 de piese. Analiza retrospectiva a realizarilor configureaza insa o situatie eteroclita, cu putine alegeri inspirate si cu si mai putine succese de public.

Selectati cam de-a valma, uneori, ai impresia, chiar aleatoriu, autorii ale caror texte s-au intilnit cu publicul au fost Dumitru Solomon, George Astalos, Ecaterina Oproiu, Anca Visdei, Olga Delia Mateescu, Andreea Valean, Constantin Popa, Aurel Baranga, Viorel Savin, Cristina Tamas, Adrian Lustig, Catalin Mihuleac, Paul Miron, Eugen Ionescu, Pascu Balaci, Aurel Andrei, Cornel George Popa. Daca varietatea a fost singurul ori cel mai important obiectiv urmarit de selectioneri, atunci lucrurile stau bine. Nici ca se putea o variatie mai intensa decit aceasta: toate generatiile, toate stilurile, toate altitudinile valorice. Numai ca, in fond, nu e o simpla variatie, ci e mai degraba o lipsa de criterii, un amestec ale carui puncte de convergenta sint greu detectabile. Cu exceptia faptului ca toti autorii sint, la origine, romani. De aceea, programul lasa senzatia ca a stat mai mult sub semnul intimplarii decit al unor coordonate estetice urmarite cu... program. Asa cum arata afisul acestui segment repertorial, nu poti sa nu observi ca sub palaria lui s-a asezat cam tot ce s-a nimerit.

Altfel nu s-ar explica alaturarea lui Jacques sau supunerea de Eugen Ionescu, Cine ajunge sus la fix de Dumitru Solomon, Fii cuminte, Cristofor de Aurel Baranga, cu Banii n-au miros de Pascu Balaci, Trecutul zilei de miine de Aurel Andrei, Funia de Viorel Savin, Omul din cerc de Cristina Tamas ori Alarma de Olga Delia Mateescu. De-a lungul decadei, am degustat toate aceste propuneri: pe unele le-am inghitit si digerat, altele ne-au dat indigestie intelectuala. Per total, numarul celor digerabile a fost mai mic.
De neinteles este lipsa de deschidere spre textele autorilor tineri. A celor cu talent, fireste, care abordeaza cu indrazneala noi zone tematice, noi forme de scriitura. Cu exceptia lui Catalin Mihuleac, Hai, Vasile, sa-l caram la crematoriu pe nenorocitul asta, care a ajuns la premiera datorita unui scandal mediatic, si a lui Cornel George Popa, Viata mea sexuala, Dramaturgi romani de azi pe scena Nationalului iesean a fost inchis tinerilor condeieri. Explicatia trebuie cautata undeva mai adinc, in profilul actual al institutiei iesene; e, de fapt, o teama (nejustificata) de nou, de innoire, de parca ar fi un virus de care trebuie sa te feresti.

- Ultimul sfirsit al lumii romanesti
Cu putine zile inaintea Saptaminii Patimilor, am raspuns unei noi invitatii la Dramaturgi romani de azi. Stefan Mitroi a fost inscris in lista cu Sfirsitul lumii se amina, o piesa-parabola pusa in scena de regizoarea Irina Popescu Boieru. Piesa este o poveste, destul de statica, despre zonele cenusii ale Romaniei de azi: prostituate, pesti, poeti alienati, trecuti din puscarie, popi raspopiti, hoti, politisti corupti. Un peisaj expresionist, pe care autorul l-a creionat ca atare si pe ai carui locuitori ii conduce la pieire, simbolic, prin intermediul farsei. Pe canavaua unor existente ticalosite, intr-un univers decazut moral, unde nu mai este loc de bine si de frumos, un Noe nevazut construieste o arca. Vine potopul, grupul pacatosilor prinde loc pe ambarcatiunea salvatoare prin mijloace ilicite, navigheaza spre potentiala scapare, cind, in cabina ipoteticului personaj biblic, gasesc un bilet care-i informeaza cinic: „Sfirsitul lumii se amina“.

Textul lui Mitroi nu iese prin nimic in evidenta, e unul oarecare. Personal, nu mai sint fascinata de alegorii, acum cind iti poti striga naduful in gura mare, in piata publica. in plus, lumea underground nu mai e nici ea de mult un teritoriu neexplorat. Ca scriitura, Sfirsitul lumii... se incadreaza in aceleasi limite ale lui „nici prea-prea, nici foarte-foarte“: discursiv, mai mult povestit decit intimplat. O teatralitate modica. in privinta personajelor, n-ar fi stricat ca ele sa aiba si profunzime. Sint mai degraba tipare, siluete scenice, decit personaje cu anatomie dramatica. Regizoarea Irina Popescu Boieru a coafat putin textul, sperind sa-l faca mai potrivit viziunii ei. Numai ca in cautarea noului look a mai uitat pe ici, pe colo cite un bigudiu. Schimbind citeva pasaje, eliminind altele, a uitat sa faca modificarile cuvenite in alte momente ale piesei. A transformat Piticul care tragea clopotele intr-un cocosat. Dar a omis ca scena in care acesta povesteste cum s-a folosit de nurii unei enoriase pentru a ajunge la sfoara se baza tocmai pe aceasta diformitate fizica. Ajustind si finalul – in versiunea originala, arca cu pacatosii se scufunda pe acordurile de nunta ale unui lautar –, Acordeonistul devine un personaj inutil, care nu-si mai justifica existenta in economia dramatica a lucrarii.

Echipa artistica n-a crezut in acest proiect, l-a tratat ca pe o sarcina de serviciu. S-a comportat in consecinta, fiecare in patratelul lui. A lipsit starea aceea de bucurie a creatiei, care erupe in seara premierei. Actorii au jucat dupa priceperea, forta si cheful de moment. Unii s-au bilbiit, au mai incurcat replicile, altii au exagerat crezind ca fac bine, altii au tipat, considerind ca daca racnesc, vor convinge. Nu-i nominalizez, se recunosc ei. Poate au si ei dreptate, istoviti de proiecte lipsite de anvergura in care investesc energie si sperante, care, apoi, le sint spulberate dupa prima intilnire cu publicul. Dar cum ramine cu cei din sala? Trupei ii lipseste un proiect motivant, un catalizator care s-o scoata din amorteala in care se afla. E o trupa buna, care merita punerea in valoare. Privindu-i la premiera, am realizat ca nu e nimic mai trist decit un actor care tinjeste sa arda pe scena, dar caruia nu i se ofera ocazia.