În 1955, François Truffaut
afirma polemic, într-un articol (devenit celebru) din revista Cahiers du cinéma, că un film ratat al unui autor va fi
întotdeauna mai interesant decît un film, aparent reuşit,
al unui simplu regizor. Cred că nici un cinefil nu poate contesta
calitatea de autor a unuia dintre cei mai cunoscuţi regizori
europeni contemporani, Lars von Trier. Ştefan Bălan, Mihai Chirilov
şi Alex. Leo Şerban, care i-au dedicat o carte cineastului danez,
susţineau, încă din 2004, că „Lars von Trier este – fără
îndoială – autorul uneia dintre operele cele mai incitante &
mai provocatoare din clipa de faţă; singura, dacă e să fim
cinstiţi, care nu lasă pe nimeni indiferent...“. Între
timp, regizorul-scenarist a mai realizat patru lungmetraje de cinema
(nu mai menţionez colaborările şi scurtmetrajele) şi, cu fiecare
nou film, şi-a onorat statutul – şi statura – de autor major.
Nu s-a mulţumit să se cantoneze în vreo formulă însuşită,
care i-ar fi putut asigura succesul pe termen lung, ci s-a
încăpăţînat să sondeze în continuare limitele
limbajului cinematografic şi să fie mereu incomod, chiar cu riscul
de a mai da şi rateuri. La urma urmei, Truffaut avea dreptate: un
eşec al unui autor autentic (adică al unui explorator) este mai
demn de atenţie, cel puţin pentru iubitorii celei de-a şaptea
arte, decît o reuşită croită după un calapod brevetat.
Două surori
Melancholia, cel mai recent film al lui
Lars von Trier, se deschide, la fel ca şi lungmetrajul anterior al
regizorului (Antichrist, 2009), cu un prolog poetic. Însă,
dacă acolo prologul oferea şocul iniţial al unei naraţiuni
ordonate cronologic, aici el pe de o parte anticipează evenimentele
ulterioare, pe de altă parte ne introduce în viziunile
protagonistei. Înlănţuirea secvenţelor în ralanti
(avînd la bază elemente ale lumii reale, dar şi referinţe
culturale) compune – din nou – o splendidă uvertură
cinematografică (nu întîmplător, imaginile sînt
acompaniate de preludiul operei wagneriene Tristan şi Isolda, care
l-a extaziat pe Nietzsche – unul dintre idolii lui Lars von Trier).
Încă de la Abisul sufletului
(Breaking the Waves, 1996), regizorul şi-a împărţit filmele
în capitole purtînd titluri sugestive. Atunci,
segmentarea în şapte capitole (plus epilog), fiecare introdus
vizual-muzical (cu panorame digitalizate şi hituri rock), trimitea
la modelul romantic revizitat de autorul postmodern. Acum, deşi Melancholia este mai romantic (prin prisma abordării subiectului) –
ceea ce îl şi nemulţumeşte pe Lars von Trier (după cum lasă
de înţeles declaraţiile sale din interviuri) –, el îşi
divide filmul în doar două părţi, purtînd numele celor
două personaje principale feminine (tot începînd cu Abisul sufletului, autorul şi-a concentrat atenţia cu predilecţie
asupra eroinelor, astfel încît Alex. Leo Şerban remarca
pe bună dreptate, chiar cu opt ani înainte de Antichrist, că
Lars von Trier „vede în Femeie victima ideală“).
Prima parte, luată separat, poate
părea o tragicomedie (mai mult sau mai puţin) independentă
americană, avînd în centru un clasic personaj inadaptat
şi inadaptabil. Justine (interpretată de Kirsten Dunst, pe deplin
meritat premiată la Cannes pentru acest rol), iremediabil
melancolică, se căsătoreşte cu Michael (Alexander Skarsgård),
iremediabil îndrăgostit de ea. Sora ei Claire (Charlotte
Gainsbourg, „victima“ din Antichrist – rol pentru care a fost,
la rîndul ei, distinsă la Cannes) şi soţul acesteia,
bogătaşul John (Kiefer Sutherland), le oferă însurăţeilor
o recepţie fastuoasă pe epatanta lor moşie (avînd şi un
teren de golf prevăzut cu 18 găuri) şi în magnificul lor
castel. Toate bune şi frumoase, numai că mireasa, oricît s-ar
strădui să-i amăgească pe ceilalţi şi să se amăgească pe
sine însăşi că poate „intra în rîndul lumii“,
se dovedeşte incapabilă de a fi fericită (un cuvînt-cheie în
film), astfel încît nunta se încheie dezastruos –
Justine îşi pierde atît soţul, cît şi proaspăt
dobînditul post important în cadrul agenţiei sale de
publicitate. În această primă parte, personajele secundare
sînt oarecum şarjate, încadrabile în tipologii
cunoscute: mama cinică şi iresponsabilă (Charlotte Rampling),
tatăl petrecăreţ şi, de asemenea, iresponsabil (John Hurt), şeful
oportunist şi tiranic (Stellan Skarsgård) ş.a.m.d.
Din fericire, personajele principale
(Justine, Claire şi John) capătă profunzime în a doua parte,
ce urmează după o elipsă (o perioadă neidentificată, însă,
putem presupune, scurtă). Şi, tot din fericire, în această
parte secundă Lars von Trier izbuteşte să se elibereze din
chingile convenţiilor, fără a face concesii comercialului. Acum,
autorul se ocupă mai mult de Claire (însă, cred, nu suficient
de mult pentru a justifica segmentarea), iar Melancholia se
metamorfozează (destul de surprinzător, în pofida elementelor
anticipatoare) într-un adevărat disaster movie. Totuşi, pe
Lars von Trier nu îl interesează superproducţiile cu
impresionante desfăşurări de forţe şi spectaculoase efecte
speciale. El realizează un disaster movie „minimalist“ şi
intimist, deoarece catastrofa iminentă este percepută aici numai
din perspectiva celor trei eroi (cărora li se adaugă, cu un rol mai
puţin important, copilul cuplului Claire-John), complet izolaţi de
restul lumii. Atunci cînd planeta botezată popular
„Melancholia“, ascunsă pînă atunci după Soare, se
îndreaptă ameninţător către Pămînt, această
întorsătură de situaţie îi oferă autorului
posibilitatea de a analiza mai amănunţit psihologia personajelor
sale. În timp ce cei doi soţi, în aparenţă foarte
raţionali (altfel spus, „normali“), au reacţii imprevizibile şi
complet diferite, Justine se simte, paradoxal, în elementul ei,
scapă miraculos de atacurile de panică sau de problemele
(psiho)locomotorii şi întîmpină cu seninătate
potenţiala apocalipsă.
Terapeutic şi reconfortant
Lars von Trier mărturiseşte că se
identifică mult cu Justine, deoarece a construit personajul pornind
de la propriile experienţe, şi că Melancholia s-a născut din
depresia care îl macină de cîţiva ani. Nu ştiu dacă
filmul a avut asupra sa efectul terapeutic scontat, însă cred
că, pentru autorul Lars von Trier, Melancholia marchează nu doar
revenirea după un experiment eşuat, ci şi începutul unui
proces de recăpătare a încrederii în sine şi în
umanitate.
Filmul poate atrage un public mai larg
decît Antichrist, fiindcă este mult mai puţin şocant (de
pildă, aici singura scenă de sex veritabilă este filmată de la
distanţă, nicidecum la fel de explicit ca acolo) şi, într-un
mod neaşteptat (pentru un film despre o calamitate), reconfortant
(fără, însă, a fi relaxant). De asemenea, din prima parte nu
lipsesc momentele comice, începînd chiar cu debutul (în
care limuzina albă a mirilor rămîne blocată pe un şerpuitor
drum de ţară): în culmea furiei, John aruncă în faţa
casei bagajele soacrei îndărătnice, pentru ca, imediat,
majordomul să le readucă înăuntru; organizatorul de nunţi
(Udo Kier, unul dintre actorii-fetiş ai lui Lars von Trier) este
atît de revoltat de comportamentul miresei, încît
îşi acoperă privirea de fiecare dată cînd trece pe
lîngă ea; patronul aceleiaşi Justine, după ce ea îl
umileşte în public, îşi aruncă, mînios, farfuria
de supă, apoi îşi revine pe moment, o ridică, pentru ca,
într-un nou acces de furie, s-o facă ţăndări etc.
Ca un autentic film de autor, Melancholia este şi stimulant pentru spectatori, pe care îi
provoacă să se întrebe cum ar reacţiona ei într-o
situaţie-limită similară. În plus, din film nu lipsesc
enigmele, cum ar fi: de ce, dacă terenul de golf are 18 găuri, pe
ecran apare un steguleţ cu numărul 19? Nu în ultimul rînd,
consider că aici sînt valabile principiile personale prin
care, într-un interviu mai vechi, regizorul danez încerca
să-şi definească semnătura auctorială: „fiecare imagine
conţine o idee“ şi „fiecare cadru este gîndit, nu se află
acolo din întîmplare“.
Şi acum?
Lars von Trier declara recent că, după
ce a văzut Melancholia, confratele şi prietenul său Thomas
Vinterberg (alături de care semnase celebrul manifest Dogma ’95)
i-ar fi adresat o întrebare logică: „Cum poţi să mai faci
un film după asta?“. Într-adevăr, ce poate urma după
sfîrşitul lumii?
Pentru autorul Lars von Trier, ar putea
urma, după cum sugeram mai sus, o renaştere şi un nou drum. Fie că
după Melancholia va veni un nou experiment radical (în care
regizorul va încerca, de exemplu, să introducă mai multe
elemente literare în limbajul cinematografic, după intensele
sale lecturi din Dostoievski şi Thomas Mann) sau un film porno (după
cum anunţă – mai în glumă, mai în serios – de ceva
vreme, propunînd titluri precum Nimfomana şi chiar
documentîndu-se asupra subiectului), sînt convins că
Lars von Trier merită urmărit în continuare.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters