Apocalipsa memoriilor

Fragmente din volumul al II-lea al romanului în curs de apariţie la Editura Curtea Veche

Autor: Péter Nádas | Categoria: Actualitate | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Apocalipsa memoriilor (Emlékiratok könyve), publicată în 1986, după un deceniu de travaliu scriitoricesc şi aşteptate şicanări ale cenzurii, este opera maestră a lui Péter Nádas – şi unul dintre marile romane ale Europei Centrale contemporane („cel mai mare al vremurilor noastre“, îl numea Susan Sontag) şi ale realismului său magic. Comparat cu Joyce ori cu Marcel Proust, Nádas construieşte în Apocalipsa… o naraţiune pluristratificată, povestea autobiografică, spusă, la persoana întîi, pe trei voci distincte – cea a unui scriitor maghiar locuind pentru moment în Germania de Est (şi implicat într-o pasionantă relaţie homosexuală), unde lucrează la o proză istorică despre un romancier german, cea a unui personaj al acestuia, extrem de estetizant, şi, într-un final, vocea unui prieten din copilărie al scriitorului, schimbînd rolul de personaj cu cel de narator al ultimelor zile din viaţa amicului său.

Fragmentul pe care-l reproducem în continuare (parte din volumul al II-lea, ce va fi lansat după Bookfest) este descrierea experienţei directe a naratorului principal, viitorul scriitor budapestan, în primele zile ale revoluţiei din 1956 – experienţa mulţimii şi cea a unei morţi dintre cele mai banale. (I.P.)

În acele ore timpurii ale serii, mulţimea încă nu mă devorase, nu mă făcuse dispărut în măruntaiele ei, nu mă călcase în picioare, ca de atîtea ori mai tîrziu, nu-mi furase personalitatea, ci, cu îngăduinţa-i multidirecţională, îmi oferi tocmai posibilitatea ca în condiţia elementară a vieţii trupului meu, în mişcare, să simt ceea ce avem în comun cu toţii, să simt că sîntem părţile unui ansamblu şi că, dincolo sau dincoace de tot şi de toate, fiecare este identic cu fiecare, motiv pentru care nu numai că nu-i lipsea chipul, cum se cuvine să se spună despre mulţime, ci primeam de la ea un chip, în aceeaşi măsură în care şi eu îi împrumutam chipul meu.

Nu eram nici prost, nici neinformat, ştiam foarte bine unde am picat, bănuiam şi ce se întîmplă aici, ştiam într-o măsură atît de mare, încît în secundele următoare, drept urmare a unei noi dinamici, deosebite, a întîmplătorului, mişcarea şi entuziasmul mulţimii au ajuns în mine de-a dreptul în vecinătatea intimă a căldurii familiare, mergeam cu toţii, încă rîdeam, mergeam, cînd, apropiindu-se din direcţia străzii Bajcsy-Zsilinszky, cu scîrţîitul şi zăngănitor şenilelor, cu bubuitul motorului ce pufăia adînc, apăru turela, cu trapa deschisă, a unui tanc, în prima clipă am avut impresia că ţeava din oţel ce se holbă spre noi ar înota deasupra oamenilor, apoi trupurile au deschis în faţa lui o breşă largă, paşii au încetinit sau au devenit mai grăbiţi, se făcu linişte, liniştea ambiguă a aşteptării precaute, iar din felul în care se apropie, am văzut-o, realmente, asemenea apropierii unui val uriaş, care trece îndată peste noi, era însoţit de urletele triumfătoare ale mulţimii, căci pe marginea turelei tancului ce avansa greoi, prin norul de un albastru-cafeniu al benzinei arse, erau soldaţi neînarmaţi, ne făceau cu mîna, aducîndu-ne la cunoştinţă intenţiile lor paşnice, în timp ce spumele valurilor de urlete, care se loveau de noi, dar trecînd deja peste capetele noastre, împroşcau diferite cuvinte, propoziţii întregi, poticnite unele într-altele, se putea auzi: „fraţilor“, „băieţi“, „armata e cu noi!“, „ungurilor“, iar Szentes prinse cuvintele din zbor şi urlă împreună cu ei, dar cu o aşa putere, de parcă ar fi reuşit pentru prima dată să smulgă din el furia, cu rădăcină cu tot, şi ar fi simţit cît de incomod şi sîcîitor îi fusese pînă acum, devenise inocent şi liber, „nu trageţi!“, îi vedeam de la cîţiva paşi pe soldaţii care rînjeau, eu nu strigam, aveam motive întemeiate, dar le rînjeam şi eu, bărbaţii tineri, cu părul ud, din jurul nostru, răspunzînd cu rînjete aidoma, urlau, în cor, către soldaţi: „cine-i ungur e cu noi, cine-i ungur ţine cu noi!“, iar de undeva, mai de departe, dintr-un grup de capete invizibile, o replică cît se poate de potrivită: „Poporul lui Kossuth şi Petöfi, cu noi împreună, mînă în mînă!“.

Pe vremea aceea, Piaţa Marx era pavată cu un macadam puţin bombat, cu un luciu negricios, şi îndată ce tancul schimbă, cu greu, dar graţios, direcţia, făcînd o rotaţie de 45 de grade, ţintind breşa căscată între tramvaiele ce staţionau în mijlocul pieţei, piatra de sub dinţii şenilelor scoase scîntei însoţite de un scîrţîit îngrozitor, se făcu iar linişte, acum, însă, o linişte senină, pregătită de sărbătoare, semănînd cu cea de dinaintea momentului cînd un centru-înaintaş, drag tuturor, marchează un gol dintr-o poziţie de atac nu tocmai clară, respiraţia reţinută a emoţiilor, căci părea problematic dacă breşa căscată între două tramvaie va fi suficient de largă sau nu, involuntar, ochiul măsura-cîntărea soluţia, sufletul, pe de o parte, era îngrijorat de ciocnirea celor două mase greoaie din metal, pe de altă parte, dorea, prevăzînd, parcă, ce va urma în seara asta, inevitabilul, apoi din liniştea asta izbucni o explozie de bucurie ce însoţea finalizarea, încă favorabilă în momentul acela, a meciului, ba, mai mult, un şuvoi de urlete triumfale, degajate, care aproape rîdeau, un torent al rîsului, dezlănţuirea în comun a unei bucurii naive şi primare, în cazul acesta, nici eu n-aveam motive să nu urlu, tancul se îndepărtă, zăngănind, spre drumul Váci.

Mergeam, dar după cîţiva paşi, ajungînd subit în vîrtejul unei mulţimi compacte, coloana se blocă, înaintă doar tîrîş-grăpiş; pentru că-n faţa vitrinei salonului foto, numit Albumul Zîmbetului, pe trotuarul ce făcea o curbă largă, se înghesuia un grup imens, neclintit, iar pe partea cealaltă, tramvaiele ce staţionau pe mijlocul carosabilului barau accesul, dar aceste impedimente nu stîrneau în nimeni nerăbdare.

În faţa vitrinei iluminate, o femeie fragilă, îmbrăcată într-un balonzaid, se urcase pe un soi de ladă, mai degrabă doar silueta unei femei, lada era înaltă, capetele celor care se înghesuiau în jurul ei s-o asculte îi acopereau doar picioarele, trupul încremenit îi era încordat de supărare, îşi avîntă capul cu însufleţire, şi-l mişcă, şi-l roti, împungea cu el aerul, ca şi cum fiecare gest şi l-ar smulge din piept, din stomac, şuviţele părului lung fluturau, se zbăteau, se prăbuşeau, pluteau, aveam impresia că nu-şi iau zborul de acolo, este numai pentru că forţa încăpăţînată ce se revărsa din ea îi ţintuieşte tălpile de ladă; Szentes îmi făcu semn, împungîndu-mi coapsa cu colţul planşetei de desen pe care-o ţinea subsuoară, ia, uită-te!, el era mai înalt decît mine, o observase mai repede, iar Stark tocmai ne citea o foaie volantă, pescuită de pe caldarîm, de sub picioarele mulţimii: 5. Jos cu obstrucţionismul!, 6. Jos cu economia stalinistă!, 7. Trăiască sora noastră, Polonia!, 8. Consilii muncitoreşti în uzine!, 9. Redresarea agriculturii – asocieri voluntare!, 10. Program naţional de dezvoltare!, vocea femeii abia se auzea, în schimb, Stark, parcă ar fi făcut cel mai firesc lucru din lume, îşi întrerupse lectura şi spuse, totuşi, împreună cu ea, că „dispar ca-n iad în larguri, cu frîntele catarguri şi pînze sfîşiate“, iar la urma urmei, nu m-a surprins, ci îmi îngădui să mă inunde valul fierbinte al satisfacţiei că poezia asta, care ne era cunoscută tuturor, o recită aici verişoara mea, femeia care se urcase pe ladă era fosta soţie a verişorului Albert, locuia la Györ, şi la ea voiam să fug în urmă cu un an şi jumătate, prosteşte şi cu o încredere nejustificată, din faţa părinţilor mei.

[...]

Claritatea şi precizia cu care mi-am amintit aceste două cuvinte alăturate, orientîndu-mă numaidecît printre deosebirile şi identificările sentimentale simţite pînă atunci drept un haos îngrozitor, sufocant şi lipsit de orice speranţă, două cuvinte, al căror rost, greutate, semnificaţie circumscrisă politic avusesem ocazia să le cunosc de timpuriu tocmai din conversaţiile şi controversele lor, dar subliniez: în clipa aceea, şi pentru mine asta a fost revoluţia, m-au ajutat să nu-mi amintesc de ele, să nu le împrumut din vocabularul lor drept o pereche noţională aflată în antiteză, care dispune de contururi politice, nu, nu aşa mi le-am amintit, ci ca două cuvinte care se referă în modul cel mai personal la mine, parcă unul dintre cuvinte ar fi trupul lui, iar celălalt, al meu, parcă am sta, fiecare cu propriile cuvinte, pe părţile antitetice ale unui singur sentiment comun al trupului, asta-i revoluţie, repetam în sinea mea, parcă lui i-aş spune, şi i-aş spune cu satisfacţie, copleşit de o răzbunare obscură, voiam să-mi iau revanşa pentru tot şi pentru toate, nu ştiu pentru ce, la care, în sinea mea, el n-ar putea să-mi răspundă decît cu propriul cuvînt antitetic, încît nu numai că nu-l puteam simţi ca fiind departe, dimpotrivă, trupul lui, complet frînt după moartea mamei, trupul lui răscolit, gîrbovit, vrednic de milă, simpla lui apariţie stîrnind teamă, teama pustiitoare a situaţiilor fără ieşire, trupul lui sleit, care, începînd din luna iunie a aceluiaşi an, cînd, avîndu-se în vedere rolul lamentabil jucat în diferite procese, fusese suspendat din funcţie, a găsit, totuşi, în sine, scrîşnind din dinţi, o energie spasmodică şi, împreună cu nişte persoane suspecte, necunoscute pînă atunci, aşa-zişi prieteni, a început să se organizeze, a ajuns într-o apropiere antitetică atît de concretă, pe care ultima dată putusem s-o simt cînd, copil fiind, atrăgîndu-i în capcană visele, m-am cuibărit cu trupul despuiat peste superbul lui trup despuiat şi, mînat de dorinţa satisfacerii curiozităţii, de necesitatea elementară a perceperii noastre, mi-am vîrît mîna între coapsele lui, numai că acum, treaz fiind, chiar dacă simt această apropiere şi, implicit, sentimentul de identitate corporală, deosebirile tot deosebiri rămîn, mergeam cu ei, mergeam alături de unii pe care abia-i cunoşteam şi, totuşi, simţeam acest sentiment de fraternitate, pentru că, oarecum, însemnau pentru mine acelaşi lucru pe care-l însemnase odinioară Krisztián, al cărui tată căzuse-n război, Hédi, al cărui tată fusese deportat, Lívia, care fusese nevoită să mănînce resturile de la cantina şcolii, Prém, al cărui tată fusese un beţiv ordinar din Partidul Crucilor cu Săgeţi, Kálmán, care din cauza tatălui său fusese considerat duşman de clasă, Maja, cu care, scotocind printre hîrtiile lor, căutam urmele unei trădări, ca, derutaţi de inocenţa şi credulitatea noastră, să ne scufundăm în monstruozităţile epocii, în ceva ce nu putea fi uitat, de care trebuia să scap, mergeam împreună cu ei şi-mi era teamă în locul lor, i se poate spune îngrijorare sau temere, şi nu fără temei, căci de pe chipul prietenilor care se adunau la tata puteam să ştiu cu cine au de-a face, dar la fel de îngrijorat trebuia să fiu şi pentru trupul frînt al tatălui meu, pentru trupul lui încremenit în crispare, sălbăticit pînă la febrilitate, să am temeri de o revărsare care, în acelaşi timp, este a mea, iar eu nu mai doream, şi nici nu mai puteam, să-mi înfrînez pornirile, să nu mă abandonez lor.

Înghiontiţi, presaţi din toate părţile, am ieşit cumva din grupul compact, apoi ne-am dus cu ceilalţi, pînă pe bulevard.

[...]

Dacă aş fi putut vorbi, chiar dacă nu lui, dar cel puţin dacă mie mi-aş fi putut vorbi despre asta, atunci ar fi trebuit să spun că după ce am ieşit cumva din grupul compact de oameni din piaţa Marx şi, alergînd, i-am ajuns din urmă, alăturîndu-ne celor care înaintau în faţa noastră, devenise ireversibil, sau, cel puţin, în mine devenise ireversibil, pur şi simplu am uitat că înainte cu puţin timp aş fi vrut să merg acasă, iar despre asta s-a îngrijit oraşul limitat de pietre devenite case, de case devenite străzi, de străzi devenite direcţii determinate şi posibilităţi stabilite.

Începînd din clipa aceea, totul funcţiona potrivit legităţilor naturii; izvorul ţîşnit din sol se revarsă într-un mic pîrîiaş, se întrupează în pîrîu, se revarsă în rîu, rîul se îndreaptă spre mare, e atît de poetic şi de simplu!, trupurile umane, ieşite din gălăgioasele străzi laterale ce clocoteau de veselie, supunîndu-se atracţiei maselor mai mari, şi-au făcut loc printre trupurile ce înaintau pe bulevard, fără îndoială că Verocska îşi încheie improvizaţia teatrală cu exclamaţia: „De n-aţi ştiut vreodată, acum vi se arată poporul cum petrece“, fiindcă grupul compact ce baricada piaţa se desprinse asemenea unui dop viu, oamenii, cu zgomotul tropăitului din picioare în alergare, au năvălit şi s-au îngrămădit în spatele nostru, inclusiv ghiontul acesta împingînd totul în acea unică direcţie, înainte, spre podul Margit, ceea ce, desigur, încă tot nu însemna că forţele necontenitelor vîlvătăi ale intenţiilor personale, aflate la diferite grade de temperatură, ce scăpărau şi se frecau unele de altele, s-ar fi încins într-un acord definitiv în lipsa unor scîntei corespunzătoare şi a unui material incendiar pe măsură, şi totuşi, schimbarea s-a produs, toată lumea a trebuit să simtă asta, pentru că au încetat strigătele, n-au mai fost rîsete, recitări, discursuri, fîlfîit de steaguri, parcă toată lumea, îngrămădindu-se în această singură direcţie posibilă, s-ar fi retras la cel mai mic numitor comun, în zgomotul propriilor paşi.

În schimb, valurile regulate de ritm al rezonanţei volumului şi densităţii paşilor ce umplea profunzimile bulevardului Szent István s-au dovedit suficiente nu să diminueze, ci dimpotrivă, să intensifice sentimentul comuniunii, senzaţie accentuată şi de faptul că oamenii se îmbulzeau la ferestrele deschise de la etajele clădirilor, ne făceau cu mîna, erau cu toţii şi totuşi, separat, în timp ce noi, jos, în stradă, eram împreună şi totuşi, cu ei, toate astea determinînd ca o anume seriozitate, ale cărei greutate şi forţă erau perceptibile, devenind totul, de la pas la pas, mai încet şi mai anevoios, să preia fraza conducătoare.

Din capătul străzii Pannónia, azi strada Lászó Rajk, arcul larg al bulevardului Szent István începe să urce domol, pentru ca în dreptul drumului Pozsonyi, printr-o boltă lină, să se încline peste podul Margit, în zilele paşnice, acest urcuş, această boltă şi înclinare discrete nu prea sînt remarcate, iar dacă în seara aceea nu m-aş fi dus în mulţimea asta, atunci cu siguranţă că nici eu nu i-aş atribui o importanţă deosebită; omul îşi foloseşte, doar, oraşul, fără să fie conştient de particularităţile străzilor şi ale pieţelor.

La piciorul podului, pe arcuirea asta s-au întîlnit două şuvoaie de oameni ce se revărsau din două direcţii diferite, cu stări de spirit complet diferite, ceea ce explică îndată motivul încetinirii paşilor noştri, de ce a trebuit să devină coloana noastră atît de densă, de serioasă şi tăcută, noi urcam pe pod, în schimb, cei care veneau din direcţia cealaltă coborau de pe pod, iar mulţimea care păşea pe arcuirea pantei era mai puternică nu numai din cauza elanului situaţiei, dar şi pentru că era mai bine organizată, mai coerentă, oamenii mai veseli, mai tineri şi mai energici, parcă ar fi lăsat deja în urmă o anume victorie izvorîtă din unitatea şi puterea lor, veneau încolonaţi, braţ la braţ, cîntînd, scandînd sloganuri în ritmul paşilor şi, fără ca rîndurile care umpleau toată lăţimea podului să se fi rupt, îşi însuşeau nişte arcuri mari din spaţiul intersecţiei aflat în faţa capului de pod, au cotit-o, rînd după rînd, pe strada Balassi Bálint, rînd peste rînd; iar mulţimea noastră îndesată, dar mai neorganizată, care se străduia să urce, închegată mult mai degrabă din pasiuni individuale şi intenţii personale, a trebuit să se strecoare printre rîndurile care se deschideau asemenea paletelor infinite ale unui evantai, să se izbească în valuri haotice, să se înghesuie dezordonată în fisurile sub formă de raze provenite în urma permanentelor deschideri şi închideri; să se năpustească.

Există ceasuri cînd omul, din pricina sentimentului de fraternitate, uită de toate necazurile şi necesităţile propriei corporalităţi, nu-i obosit, nu iubeşte pe cineva, nu-i e foame, nu-i e frig, nu-i e sete, nu-i e cald şi nu trebuie să urineze; acesta era ceasul.

Alergam, iar în timp ce Szentes părea să ştie că ăştia sînt studenţii, vin din piaţa Bem, rîndul se închise peste noi, ne-a primit şi, cu toate că le-am stricat rîndurile şi unitatea, din seninătatea şi conştiinţa lor se revărsă ceva şi asupra noastră, în acelaşi timp, toată lumea începu să vorbească tare, căci oamenii care soseau din diferite direcţii îşi schimbau nu numai dispoziţiile, dar şi cele văzute şi auzite, toată lumea, intens, cunoscîndu-se şi cei care nu se cunoşteau, ascultînd şi ţipînd; am aflat ce discurs s-a ţinut acolo, cine a vorbit, ce părere are, ce revendică, la rîndul nostru, i-am informat că am văzut un tanc cu soldaţi, că vin muncitorii de pe drumul Váci, şi că armata e cu noi, de la amestecul acesta impetuos, de la schimbul ăsta rapid de informaţii, oamenii, întrucîtva istoviţi, pe lîngă faptul că au devenit mai iritaţi, în sinea lor au găsit şi noi resurse pentru înteţirea seninătăţii.

Astfel mergeam spre Parlament.

Iar Szentes, ca şi cum ar fi presupus că am altă părere privind evenimentele care s-au precipitat, dar n-ar dori, totuşi, să-mi fie divulgată poziţia, eventual alta decît a celorlalţi, se apropie foarte tare de mine, să n-audă nici măcar Stark, în emoţiile comune ne-am aplecat unul spre celălalt, ni s-au atins feţele, acu’ pot să văd şi eu clar, îmi spuse, pot să văd cu propriii ochi că s-a terminat cu regimul ăsta.

Cum să nu văd, sigur că văd, i-am răspuns, apoi mi-am smucit capul, numai că nu ştiu ce-o să iasă din toată povestea asta.

Cupola întunecată a Parlamentului, în vîrf, steaua roşie, voluminoasă, ce lumina, pe care abia de cîteva săptămîni o montaseră acolo, ajunse pe axa drumului nostru.

Cu siguranţă că arătam amuzant, cu planşeta de desen, cu servieta burduşită, cu înfăţişarea serioasă, plină de responsabilitate, încercînd să pun de comun acord evenimentele deosebite ale serii cu experienţa specifică din familie, căci îndoielile mele privind viitorul îl surprinseră atît de mult, încît începu să rîdă; dar în secunda în care aş fi putut afla motivul real al rîsului, cineva mă îmbrăţişă din spate, iar o palmă îmi închise, cu putere, moale şi cald, ochii.

Iar îşi spune concluziile, iar îşi spune concluziile, strigă Kálmán, legănîndu-şi, de bucurie, braţele lungi în aer, iar cei trei liceeni stăteau fîstîciţi printre ucenicii brutari; dar nu puteam să stăm într-un loc, trebuia să mergem.

De altfel, planşeta de desen am pierdut-o lîngă soclul statuii lui Kossuth, Kálmán se urcă pe el, m-am urcat şi eu, voiam să vedem mulţimea oamenilor ce umpleau piaţa, cum urlă în cor de se cutremură pînă şi cerul, cum revendică să stingă steaua, să stingă steaua, iar atunci, parcă şi-ar închide ochii, se sting toate becurile din piaţă, luminînd doar steaua în vîrful cupolei, izbucnesc bubuiturile nemulţumirii, explodează într-un concert de fluierături, de huiduieli, apoi, brusc, se face linişte, iar în liniştea asta oamenii aprind ziare şi manifeste, pe care le flutură, asemenea unor făclii, deasupra capetelor şi, parcă ar sufla un vînt viscolitor, învolburat, peste un cîmp infinit, focul, ce învăluia întreaga piaţă într-un şuvoi de lumină, ţîşni cu vîlvătăi, trecu în valuri, vîlvătăi tot mai plate, apoi tot mai mocnite, se stinse deasupra capetelor din piaţa enormă, şi iar se aprinse, izbucni, şi iar se răspîndi, pete de străfulgerare, iar se revărsă peste tot, pîrjolul alb se roti-învîrti, valuri gălbui, izbite, apoi, pîlpîind roşiatic se prăbuşi la picioare; iar peste cîteva ore, servieta burduşită rămase pe asfaltul gol, la încrucişarea străzilor Puşkin şi Bródy Sándor, acolo unde Kálmán, în timpul alergării, muşcînd încă din pîinea cu gem de prune, se trînti pe caldarîm, din faţa unei rafale împroşcate de pe un acoperiş, iar eu am crezut, ce abil este, am crezut că doar îşi murdărise faţa cu magiun.

Dacă mai tîrziu, cînd Hédi venise să-şi ia la revedere, aştepta de la mine, cu o privire interogativă şi imploratoare, aştepta de la martorul ocular să-i confirm incredibilul, şi dacă, pur şi simplu, aş fi putut să vorbesc despre aşa ceva sau dacă ei însăşi nu i-ar fi fost clar că fiecare vorbă rostită este, din start, zadarnică şi exagerată, atunci ar fi trebuit să-i vorbesc mai degrabă despre palma lui caldă, puternică şi moale, despre palma prietenului, şi nicidecum despre faptul, la urma urmei, gol, că a murit şi a fost gata şi a murit şi l-am cărat sub poarta de vizavi, apoi într-o locuinţă, deşi fusese inutil să-l mai cărăm, murise între timp sau poate deja acolo, a murit pe loc, dar noi, eu şi bărbatul acela necunoscut, am crezut că de la căratul ăsta fără rost ar mai putea trăi puţin sau ar putea fi readus la viaţă, avea trupul plin de găuri, iar noi trebuia să facem ceva, şi-n timp ce-i duceam trupul mort, curgea, picura în urma noastră sîngele, a curs şi pe mîinile noastre, din cauza asta aluneca, pentru că sîngele lui a mai trăit şi după, nu mai era, a murit, avea ochii deschişi, şi gura o avea deschisă pe faţa zdrobită, murdară cu magiun de la sînge, a murit, iar eu nu mai aveam altceva de făcut decît s-o anunţ pe mama lui, încă din noapte aceea, la spitalul János, şi după cîteva zile, cu două luni înainte de a se sinucide, ţinînd între mîini costumul de vară al lui János Hamar, să-l numesc criminal pe tatăl meu întors pe furiş acasă, iar ce aveam de făcut am şi făcut, aşa cum trebuie.

Nu despre moartea prietenului meu şi nu despre morţi, nu despre înmormîntări, nu despre cimitirele învăluite în flăcările lumînărilor şi nu despre lumînările acestei toamne şi ierni ar fi trebuit să-i vorbesc, ci despre această ultimă atingere a trupului său, despre faptul că eu am fost ultimul pe care l-a atins, şi nenorocita aia de felie de pîine cu gem de prune, pe care o ţinea în mînă, pe care o primise de la o femeie, care în colţul străzii Puşkin, într-o fereastră de la parter, tăia felii de pîini şi, dintr-un borcan mare, le ungea cu gem de prune, pentru fiecare, despre asta şi despre senzaţia şi mirosul inconfundabile ale palmei lui ar fi trebuit să-i vorbesc, despre acea unicitate a muşchilor, a pielii, a proporţiilor şi a temperaturii după care recunoaştem pe cineva, despre întunericul moale şi cald, cum ne determină să uităm brusc toate evenimentele istorice, conducîndu-ne, cu un singur gest moale, din necunoscut în cunoscut, într-un cunoscut plin cu acele atingeri, mirosuri şi sentimente, în care îi pot recunoaşte apoi mîna unică.

Şi ca să poată înţelege, în sfîrşit, ceva din mine, în clipa aceea poate că ar fi trebuit să-i vorbesc şi lui Melchior despre ultima, dar chiar că ultima, mică pauză, scurtă şi fericită, a istoriei mele, în piaţa asta berlineză, iluminată rece, din faţa clădirii teatrului, poate ar fi trebuit să-i vorbesc despre acel întuneric închis definitiv peste ochii mei, în care încă mai recunosc, păi, asta-i mîna lui Kálmán!, sau poate e a lui Krisztián?, nu, e a lui Kálmán, a lui Kálmán!, ar fi trebuit să-i vorbesc despre această ultimă mică frîntură a bucuriei copilăreşti, cînd, pentru că n-am nici o mînă liberă, într-una e planşeta de desen, în cealaltă, servieta burduşită, pe astea, nu-i aşa?, am să le pierd mai tîrziu, trebuie să-mi smulg, în chiotele bucuriei, capul din mîinile lui, căci faptul că e şi el aici este atît de neaşteptat şi de incredibil, ca atunci cînd cineva caută acul în căpiţa cu fîn şi-l găseşte.

Melchior îmi privi tăcerea, avea şi pe asta ce să vadă.

Iar în după-amiaza aceea de decembrie nu eu, ci Hédi fusese cea care s-a mişcat prima, îşi plecă încet capul.

Nu mai voia nici această negare comună, acest nu comun, mă rugă s-o conduc pînă la poartă.

Nici în poartă nu ne-am uitat unul la celălalt, eu m-am uitat de-a lungul străzii peste care se lăsa întunericul, ea scotocea într-unul dintre buzunare.

Am crezut că vrea să dea mîna cu mine, ceea ce ar fi fost cam bizar, dar scoase din buzunar un ursuleţ din pluş, cafeniu, destul de uzat, îl cunoşteam, fusese mascota lor comună, îl trecu dintr-o mînă-n cealaltă, de mai multe ori, îmi spuse să i-l dau, totuşi, Líviei.

Cînd l-am luat, iar mîna i se atinse întîmplător de degetele mele, am avut senzaţia că tot ceea ce rămîne din ea aici parcă ar vrea să ni-l încredinţeze amîndurora.

A plecat, eu m-am întors în casă.

Bunica tocmai ieşea, probabil că voia să se refugieze la mine din faţa flecărelilor cu scop de consolare cu care o trata tanti Klára; eram singurul cu care mai putea vorbi.

Mă întrebă cine era.

I-am spus că Hédi.

Evreica aia blondă? mă întrebă.

Stătea în faţa mea, îmbrăcată în negru din cap pînă-n picioare, nemişcată, cu o privire inexpresivă, în antreul opac, în faţa uşii albe, închise.

Mă întrebă dacă-i murise cineva.

Pleacă, i-am spus.

Mă întrebă: unde?

Nu ştiu, i-am spus.

[...]

Despre Lívia ştiam că învăţase meseria de polizor, iar într-o zi, cred că peste doi ani, mergeam pe strada Práter, m-am uitat printr-o fereastră deschisă, proptită înclinat, de la subsol, am văzut că acolo, jos, lucrează femei, stăteau lîngă discul polizoarelor ce se învîrteau cu viteza vîntului, ţipînd, era acolo, într-un halat alb, în dreptul pieptului descheiat frumos, neglijent, rotea cu îndemînare pe disc un pahar cu picior, era gravidă.

Tot în vara aceea, am primit o scrisoare de la János Hamar, era o scrisoare amabilă, o expediase din Montevideo, scria că oricînd aş avea nevoie de el, în orice problemă, să-l anunţ, să-i scriu, ba, ar îndrăzni să-mi spună şi mai mult, că m-ar găzdui cu tot dragul, oricînd, ca oaspete, m-ar găzdui chiar şi definitiv, că lucrează în diplomaţie, duce o viaţă tihnită şi plăcută, mai are încă doi ani, apoi chiar ar face cu mare plăcere o călătorie mai lungă, împreună cu mine, să-i răspund îndată, pentru că şi el a rămas complet singur şi deja nici nu mai vrea pe nimeni; în schimb, scrisoarea asta a sosit foarte tîrziu.

Am crezut, totuşi, că acum deja se vor întoarce, aşa, prudent, încet, pe tăcute, toţi cei rămaşi în viaţă, apoi nu m-am întîlnit niciodată, cu nimeni.

Traducere din limba maghiară de Anamaria POP

Recomanda articolul prin: