Apocalipsa raţiunii

Will SELF - Cartea lui Dave. O revelaţie a trecutului apropiat şi a viitorului îndepărtat

Autor: Silvia DUMITRACHE | Categoria: Literatură | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

În literatură, ca şi în cinematografie, proiecţia viitorului apare, cel mai adesea, sub imaginea unei lumi hipertehnologizate, în care omul a ajuns să stăpînească anumite cunoştinţe ce, acum, par de domeniul fantasticului (spre exemplu, călătoria pe alte planete, controlul asupra îmbătrînirii, crearea inteligenţei artificiale etc.). Mai degrabă distopii decît utopii, aceste lumi fantastice exclud foarte rar din schema lor rolul decisiv pe care, în viitor, l-ar juca tehnologia. Scriitorul britanic Will Self construieşte însă un tip special de distopie, una proiectată pe fundalul unei societăţi care, după calcule aproximative, se dezvoltă prin anul 4000, dar pare a se afla la începuturile timpului, ca şi cum linia timpului s-ar fi buclat, iar viitorul se întîlneşte cu trecutul îndepărtat.

Will SELF , Cartea lui Dave. O revelaţie a trecutului apropiat şi a viitorului îndepărtat, Traducere de Daniela Rogobete, Editura Polirom, Iaşi, 2010, 508 p.

Scrisă în 2006 şi publicată la noi anul acesta la Editura Polirom, Cartea lui Dave (The Book of Dave), purtînd subtitlul O revelaţie a trecutului apropiat şi a viitorului îndepărtat, imaginează o nouă lume postdiluviană, după ce pămîntul, aşa cum îl ştim acum, şi-a schimbat aproape în totalitate aspectul, din pricina unor revărsări de ape ce au înghiţit uscaturi întregi. Anul 4000 nu caracterizează o epocă avansată, ci, dimpotrivă, una care pare a fi uitat în întregime sute de ani de civilizaţie: Londra anului 4000 aminteşte pregnant de o Londră ce pare a fi îngropată pentru totdeauna, cea a Evului Mediu, în care sistemul legislativ se baza, în mult prea multe cazuri, pe superstiţii şi arbitrar, iar cel social, pe nenumărate convenţii şi reguli comportamentale stricte. În eventualitatea unei catastrofe naturale, pare a sugera Self, omenirea ar putea regresa rapid, incapabilă să menţină vie moştenirea culturală şi tehnologică. Amnezia ar fi atît de mare, încît oamenii ar trebui să redescopere ceea ce s-a descoperit cu mult înainte. Viziunea lui Wil Self este mai înfricoşătoare decît orice altă perspectivă a viitorului în care, eventual, oamenii scapă de sub control tehnologia şi ajung sclavii propriilor maşinării. În Cartea lui Dave, oamenii sînt sclavii preconcepţiilor şi ai fanatismelor, ai violenţei şi ai unui totalitarism de tip tribal.

Distopia viitorului: reîntoarcerea totalitarismului religios

Will Self îşi împarte ingenios cartea în două planuri narative: unul al prezentului (anii 2000) şi unul al viitorului (anii 500 A.D. – „after Dave“, numărătoare făcută din momentul în care se descoperise Cartea lui Dave), îmbinîndu-le armonios, trecerea de la un capitol la altul însemnînd trecerea între aceste două planuri. În prezent, Dave, personajul lui Will Self, este un antierou, un taximetrist frustrat, violent şi depresiv, pe cînd, în viitor, imaginea lui este învăluită într-o aură divină: oamenii de atunci îl văd ca pe un Profet, rugîndu-se lui şi recitînd cu sfinţenie din Cartea scrisă de el în 2000 şi descoperită după sute de ani. În Ham, ţinutul aflat pe fosta zonă Hampstead, singura din Londra care a nu a fost înghiţită de ape, locuitorii trăiesc alături de nişte creaturi stranii, motoii – mamifere uriaşe, omnivore, blînde şi care vorbesc şi gîndesc asemenea unor copii de doi ani –, departe de tot ceea ce a însemnat cîndva civilizaţie, sub imperiul fricii faţă de Taximetrist, vigilent în a detecta orice urmă de erezie. Omul viitorului nu este, nici pe departe, un fel de robot, imagine livrată frecvent în scenariile SF, ci un fel de caveman, care nu a învăţat nimic din greşelile strămoşilor.

Povestea Cărţii care îl transformă pe taximetristul banal într-o divinitate este cea mai subtilă şi mai acidă ironie la adresa fanatismelor religioase şi la incapacitatea omului de a trăi fără sprijinul oferit de gîndul că o fiinţă superioară îl priveşte permanent şi că îi va oferi nemurirea dacă îndeplineşte o sumă de condiţii. Spaima omului în faţa unei perspective care presupune asumarea, hic et nunc, a existenţei, fără speranţa nemuririi este atît de mare, încît raţiunea şi bunul-simţ sînt adesea reduse la tăcere. Oamenii viitorului, în viziunea romancierului, vorbitori ai dialectului cockney, sînt reduşi la o condiţie jalnică, incapabili de a crea sau măcar de a gîndi liber, sub povara Cărţii. Vorbele delirante ale unui om din trecut ajung să fie recitate precum sînt, astăzi, recitate versete din „cărţile sfinte“. Mulţimea, ca întotdeauna, nu înţelege mai nimic, dar asta nu o împiedică să repete, mecanic, fără a problematiza o clipă sensul cuvintelor, „rugăciuni“ precum „ia-o la stînga pă Marryleebo, la stînga pă beikăstrit, înainte în pormanskueăr…“.

Viaţa eşuată a taximetristului Dave, care, în anii 2000, după ce îşi ratase căsnicia şi pierduse dreptul de a-şi vedea fiul, îl aruncă pe acesta într-o depresie, care, combinată cu medicamente, îl impinge să scrie o carte către fiul său, pentru ca acesta să ştie, cînd va creşte, cum trebuie să se poarte şi pentru a afla „ce s-a întîmplat cu adevărat între mama lui, TÎRFA, şi SĂRMANUL LUI TATĂ“. Îngropată, pe ascuns, în grădina casei unde acesta locuia cu mama lui, Michelle, este descoperită însă într-un viitor îndepărtat şi devine baza construirii unei societăţi patriarhale, misogine şi violente. Căci Cartea nu conţine îndemnuri către buna înţelegere între oameni, iertare sau milă, ci este înveninată de cuvintele pline de ură ale unui bărbat care dă vina pe Michelle, pe femei, în general, pe societate, pentru că i se refuză dreptul de a-şi vedea fiul, Carl (despre care descoperă oricum, după mulţi ani, că nu era fiul său). În delirul său, Dave aşterne pe hîrtie rînduri care ţin loc, în viitor, de legi: societatea trebuie să fie despărţită între „tătici“ şi „mămici“ (iată, comunicarea dintre bărbaţi şi femei întîlneşte un singur punct de interes: creşterea copiilor), care nu au voie să stea împreună decît atunci cînd se află la vîrsta potrivită pentru a face copii. Aceştia sînt crescuţi cu schimbul, cînd de mamă, cînd de tată, pînă cînd băieţii, la adolescenţă, fac Schimbarea definitivă către tată. Formula de salut devine „Încotro, şefu’?“ şi toţi termenii, atît cei familiari, cît şi cei din legislaţie provin din sfera semantică a… taximetriei: şofer înseamnă preot, taximetrist se referă la administrator, retrovizorie înseamnă sfinţenie, ziua este împărţită în tarife, corespunzătoare turelor în care, pe vremuri, lucra Dave etc.

A gîndi înseamnă erezie

Este o lume în care oamenii nu mai sînt lăsaţi să cunoască alfabetul, căci astfel ar putea să citească toată Cartea şi, atunci, aşa cum au făcut-o cîţiva „zburători“ (eretici), pedepsiţi apoi crunt, ar putea să observe ridicolul „învăţăturii“. Din Carte, trebuie doar recitate, incantatoriu, pasaje fără legătură între ele. Atunci cînd un „zburător“, cuprins de revelaţii, vrea să le arate celorlalţi că s-a înţeles greşit Cartea, că „tăt C tre’ să faceţi îi să vă iubiţi unii pă alţii ş…ţ şi dac’ N iubim unii pă alţii, îi K şi cum l-am iubi pă L“, e arestat de cei de la PCO (Adunarea preoţilor) şi supus, aşa cum se întîmpla în Anglia, pe vremuri, cu trădătorii: traşi pe roată, iar limba le era smulsă.

Bărbatul care îşi pierde dreptul de a mai fi tată visează o lume orînduită după principiul paternităţii: scopul principal al unui bărbat este de a fi tată şi, cel mai important, el are influenţa decisivă asupra copilului. Pentru că discriminarea femeilor – care nu mai poartă păcatele Evei, ci ale Michellei – este nu doar permisă, ci şi poruncită în Carte („Odată ce-au fătat unu’, oricum nu mai merită să-ţi mai bagi scula în ele… Mai bine te duci cu dădaca, dacă ai una… sau cu orice altă curvă… Cîn’ îs mămici, nu mai au pic dă minte… Cîn’ îmbătrînesc, îi şi mai rău… Hîrcile dracului!“), situaţia lor este deplorabilă: folosite pentru muncă şi îngrijirea copiilor – de care sînt, oricum, despărţite la un moment dat –, ele nu pot scăpa, orice ar face, de sub stigmatizarea „michelle“, vinovate pentru tot răul ce are loc şi pentru orice eşec al bărbaţilor. Aluzia este clară la modul în care femeile au fost privite, timp de secole, în perioada în care Biserica era cea care conducea, de fapt, un stat. Critica fină a lui Self nu vizează numai asuprirea pe care femeile, în numele unei vini imaginare, au suferit-o în trecut din pricina religiei, ci şi situaţiile de acest gen care se întîlnesc încă în prezent: cei mai „dävini“ dintre taţi nu sînt de acord nici măcar cu contactul vizual între femei şi bărbaţi şi, „dacă fanaticii aceştia ar fi fost majoritari, le-ar fi înfăşurat pe mămici din cap pînă-n picioare în căpenegele lor“ – aluzie destul de evidentă la situaţia din multe zone islamice. Alte indicii care arată către Islam: dansul şi cîntecul sînt interzise, bărbaţii sînt chemaţi la recitări zilnice etc.

Ironia face ca cel care a scris Cartea să se îndoiască apoi de propriile „învăţături“ şi să îi pară rău că a putut să înşire atîtea inepţii. Cel care va deveni un mare Profet ajunge să spună, dezgustat, că „religia… orice blestemată de religie… nu-i de mine…“ şi că ceea ce scrisese era „o grămadă de bazaconii nenorocite“.

Menţinînd excelent un ritm tensionat pe parcursul romanului, prin alternarea planurilor narative, Will Self creează o distopie tulburătoare, cu atît mai mult cu cît nu cade în capcana tezismului: ironia este conţinută doar de povestea în sine, prin evoluţia personajelor şi prin descrierea lumii viitorului. Obiectivitatea este o reuşită a lui Will Self, care îşi coordonează naraţiunea de 500 de pagini după o logică aproape matematică: personajele din prezent corespund celor din viitor, iar legătura dintre ele este anunţată de contrapuncturi inserate inspirat de către romancier: fraze identice rostite de personaje din cele două planuri, scene în care se comportă la fel etc.

Tristeţea e că nu contează numele profetului şi nici măcar învăţăturile sale, pentru că, dacă nu s-ar fi descoperit Cartea lui Dave, oamenii ar fi pus altceva în locul ei, pentru a umple teama de vid şi de libertate: „dacă n-ar fi fost Dave care să năpăstuiască lumea, ar fi existat vreun alt zeu – Iizus sau Jovi sau Ali – cu poruncile lui cumplite“, reflectă Carl, cel din viitor, „zburătorul“ pedepsit pentru că a îndrăznit să gîndească. Cred că cititorul-ţintă al cărţii lui Will Self nu este ateul sau agnosticul, ci omul religios, invitat nu atît să-şi pună imaginaţia la încercare şi să îşi închipuie cum ar arăta lumea după un nou potop, cît să arunce o privire în trecut, înspre atrocităţile comise în numele religiei, şi să îl facă, măcar pentru o clipă, să se întrebe: ce se ascunde, de fapt, în spatele scrierii cărţilor noastre „sfinte“ şi cît de mult ridicol şi arbitrar conţin ele, de fapt?

Recomanda articolul prin: