OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Istoric al artelor şi al ideilor, clasicist, filozof, eseist şi publicist de prim-plan, dar, în fond, umanist şi moralist, Andrei Cornea cochetează cu proza într-un exerciţiu de captatio al unui public mai larg. Deschis printr-un celebru motto din Faust I ( „Faust: Bun, cine eşti, deci?/ Mefisto: O parte din acea putere/ Ce veşnic răul vrea şi veşnic binele produce./ Faust: Enigma asta ce să-nsemne oare?“), recent-apărutul său op de 200 de pagini, din care cîteva zeci – albe, cu texte scurte, între cîteva file şi cîteva rînduri, e la fel de greu situabil ca şi autorul lui. Găsim aici „apocrife“ de tot felul, apologuri, pilde, scenarii utopice, de anticipaţie sau cu tentă SF, fabule şi mituri reciclate, anecdote biblice şi chiar bancuri metafizice – o întreagă tradiţie iudeo-creştină şi umanist-clasică recondiţionată „impertinent“ pentru uzul lumii noastre postmoderne. Universalul e prelucrat individual cu vervă şi savoare. Cîteva parabole se inspiră din „cazuri“ ale istoriei recente (Melita ş.a.); altele au un caracter confesiv (Invidia, Doi fraţi), la loc de cinste fiind critica maliţioasă a postmodernităţii, a moravurilor politice şi a pragmatismului apter. Adam, Eva şi ceilalţi locuitori ai Paradisului (în frunte cu Atoatele), Noe, Iona, Fiul risipitor, Oedip şi Sfinxul, Narcis, corbul şi vulpea, motanul încălţat, Şeherezada, Don Quijote şi Peter Schlehmil, extratereştri, planete, raze, fire de praf şi figuri geometrice, toate acestea şi multe altele asemenea sînt provocate prin medierea ficţiunii la turniruri morale despre condiţia umană dintotdeauna.

 

În centrul acestor naraţiuni esenţializate se află trăsături etern-umane: iubirea, singurătatea, fericirea, nefericirea, invidia, înşelăciunea, conformismul, pacea, războiul, nostalgia, utopia, raţiunea, iraţionalul ş.cl., dar şi „inovaţii“ proprii actualei paradigme a istoriei omenirii (v. Facerea şi Contra-facerea, parabolă a lumii postmoderne „cu înlocuitori“, în care originalul tinde să fie înlocuit, în toate cele, de „contrafaceri“). Totul, începînd cu Dumnezeu, este antropomorfizat în registru cînd umoristic şi muşcător, uneori de-a dreptul ireverenţios, cînd reflexiv şi cu note de lirism melancolic. În această manieră „minimalistă“ şi populară, de o mare diversitate a subiectelor şi formulelor reformulate ludic (unele texte au şi variante!), Andrei Cornea îşi persuadează cititorii întru împăcarea cu lumea „aşa cum e“, imperfectă, dar vie. Inventivitatea prelucrărilor nu este concurată decît de inteligenţa problematizării. Ceva asemănător a făcut, cu materielele industriei publicitare, Bogdan Dumitrescu în SMS, iar ca precursor autohton îmi vine în minte doar numele lui Jacques G. Costin, cu Exerciţii pentru mîna dreaptă şi Don Quijotte (1931). Cu precizarea că, la discipolul posturmuzian al lui Jules Renard, exerciţiile fabulistice en marge des vieux livres aveau o fantezie inovativă care, deşi nu-i lipseşte lui Andrei Cornea, nu dă totuşi tonul cărticelei sale „de seară“, în a cărei introducere autorul Penumbrei evocă „poveştile asfinţitului“, despre „nemurirea sufletului“, spuse discipolilor în dialogul platonician Phaidon, de un Socrate condamnat pe nedrept la moarte de atenieni. Prin comparaţie cu aceste poveşti „pentru copilul din noi, căruia îi e frică de întuneric“, „poveştile nopţii“ din Republica sînt „mai curînd politice“, iar cele „ale amiezii“ din Banchetul au un caracter pur hedonist...

 

Inseparabile de autoritatea eruditului prelucrător, „apocrifele“ de faţă excelează stilistic prin meşteşugul povestirii sfătoase (cu andrisant la persoana a doua) şi prin oralitatea înscenată cu haz subversiv. Tiparul e clasic: naraţiune exemplară (sabotată şi/sau prelucrată fantezist), dezbatere/colocviu de idei şi nu numai de idei, cu răsturnări imprevizibile de situaţie şi finaluri cu morală cîteodată previzibilă. Se ciorovăiesc animalele de pe Arca lui Noe (Pacea universală), pantofii (Pantofii), planetele (Revoluţie în cer), figurile geometrice (În ţara figurilor), extratereştrii care plănuiesc să colonizeze pămîntul şi să-i subjuge pe (i)raţionalii săi locuitori (Schimbare de plan)... În general, naraţiunile sînt axate, „fabulistic“, pe un conflict, o „ceartă“ sau o dispută, procedeu euristic utilizat şi în volumele postdecembriste de eseuri ale lui Andrei Cornea, de la Penumbra la Noul, o veche poveste, trecînd prin Turnirul khazar. Rezolvările sînt, cîteodată, marcat subiective, lăsînd să transpară opţiuni şi angajamente ale autorului (ca în alegoria publicistică din Darurile, piesa finală a cărţii), în vreme ce altele dau senzaţia că vin „din polul plus“. Punctul cel mai de sus e atins în istorioarele care dau frîu liber fanteziei satirice, utopice sau distopice, fără happy end: Peştele şi Ramura, Istorie biblică contrafactuală (vezi Facerea 25-27), Rostul vieţii (prima variantă) sau Istorie paralelă (un paradoxal conflict resolution între Dumnezeu şi oraşele blestemate Sodoma şi Gomora). Iată un fragment din Peştele şi Ramura, o delicată parabolă a iluziei perspectivei:

 

„A existat totuşi o instituţie care nu a fost afectată aproape deloc, pînă spre sfîrşit: areteion-ul. Mult timp, după ce aproape orice activitate se oprise în Educaria şi după ce nu mai exista nici o instituţie, funcţiona încă aici marea universitate a virtuţii, numită Marele Areteion, unde se perfecţionau filozofic virtuţile şi se educau măruntele vicii supravieţuitoare, cum ar fi ironia, bîrfa sau infatuarea [...] După unele relatări ale unor călători străini, se pare că ultimii educarieni au fost vreo trei-patru profesori de virtute, care, slabi, nemîncaţi, bolnavi şi aproape goi, au murit fericiţi, în sala principală a Marelui Areteion. Cu ultima suflare, ei reuşiseră să educe ultimul rest de răutate din ei şi să-şi predice unul altuia capacitatea de a fi, în fine, oameni desăvîrşiţi!“.

 

Mai puţin convingătoare, cumva frustrante sînt textele în care moralismul are un caracter prea abrupt, tezist şi schematic, precum, de pildă, în Neascultare, unde, după Geneză, elementele, apoi mineralele şi animalele nesocotesc pe rînd porunca lui Dumnezeu, comiţînd ceea ce nu le fusese programat prin voinţă divină şi dispărînd astfel, pentru a se transforma în entităţi „superioare“. La rîndul său, Omul încalcă porunca prin care i se impunea „să nu înceteze niciodată a gîndi“, devenind astfel... „X, membru de partid, candidat“. Pe acelaşi palier se situează şi textele cu un final prea comic sau, dimpotrivă, „liric“, precum Răţuşca cea urîtă („Ce crezi că ar fi făcut părinţii-raţe dacă ar fi ştiut dinainte ce teribil lucru se va întîmpla cu bobocul de ne-raţă? L-ar fi «aranjat» genetic pe pui, şi l-ar fi condiţionat comportamental ca să fie o raţă-raţă în toată puterea cuvîntului, o raţă «verde», naţională, majoritară, cu simţ patriotic! Numai de-ar fi avut ele ştiinţa noastră, scannerele noastre [...]. Ar fi ieşit o raţă măcănitoare, bombănitoare, cu aplomb obraznic, o raţă mare-mare printre celelalte raţe mărunte – model de raţă în republica raţelor – poate chiar o raţă de performanţă, poate chiar o miss-raţă, o top-raţă! ...Şi nu ar mai fi existat pe lume lebăda cea albă, singuratică, cu graţia ei maiestuoasă şi calmă, răsfrîntă în oglinda de tăcere a apelor...“). Iar facilul banc biblic din Trei întrebări (cu un Adam senil care, în faţa strănepoţilor, nu şi-o mai aminteşte din Paradis decît pe Eva: „ ...Cum era Şarpele, bun sau rău?/ Vaaai... a uitat moşul, că e bătrîn tare... of, of.../ Dar mama Eva cum era?/ Uau!“) putea lejer să lipsească din sumar...

 

Ca „moralist“ rezervat faţă de postmodernitate, dar atent la manifestările ei, Andrei Cornea se înfăţişează ca o combinaţie aparte de scepticism „realist“ şi idealism visător, la care ataşamentul faţă de bucuriile „simple“ ale vieţii se asociază cu nostalgia platoniciană a valorilor absolute, de neatins. Ca prozator „de idei“, îl prefer mai ales acolo unde „fabulele“ sale se deschid, ceremonios-ironic, spre o morală a „penumbrei“ şi spre o perspectivă sapienţială asupra naturii umane, evitînd soluţiile „publicistice“ şi angajate – chiar dacă şi cele din urmă sînt, la o adică, simpatice.