OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

 

Încerc în cele ce urmează un lucru dificil. Să vă conving să citiţi o carte din 1585. O carte plină de ciobăniţe, oiţe şi păstori sensibili, de care se săturaseră şi personajele lui Negruzzi în secolul al XIX-lea: „E! Dă-mi pace cu păstoriţele şi cu berbecii cu cordele verzi!“, îi spune personajul lui Negruzzi valetului său care îi citea o versiune rusească din Galateea lui Miguel de Cervantes, pe atunci încă netradusă în româneşte. A mai avut ceva vreme de aşteptat cartea lui Cervantes, mai bine zis pînă în zilele noastre, cînd, în 2008, Editura Paralela 45 şi un traducător cu totul ieşit din comun, Sorin Mărculescu, s-au hotărît s-o ofere publicului român.

 

Cunoscătorii, hispaniştii, pasionaţii de Cervantes îşi dau bine seama ce reprezintă acest gest, deopotrivă editorial şi cultural. Nu vreau să insist, pentru că aceste rînduri nu sînt scrise de un hispanist şi nici nu sînt adresate neapărat hispaniştilor, ci cititorilor obişnuiţi. Dar cîteva lucruri trebuie spuse. Numai cine ştie cît de greu e să convingi o editură să publice o carte contemporană, vreun roman actual cu potenţial comercial, îşi poate da seama ce curaj manifestă Editura Paralela 45 acceptînd să publice, în condiţii foarte bune, cu mare grijă pentru redactare (redactorul Galateei este Mugurel Butuza), un roman pastoral de debut, publicat prima dată în anul 1585. Fie el chiar şi aparţinînd marelui Cervantes. Mai mult decît atît, Paralela 45 începe cu această carte o serie dedicată operelor complete narative ale lui Cervantes, cu alte cuvinte va republica cele două volume masive din Don Quijote, Nuvelele exemplare şi Muncile lui Persile şi ale Sigismundei. Cred că veţi fi de acord cu mine că publicarea, cu atît mai mult într-o serie dedicată, a unor astfel de cărţi reprezintă un gest editorial ţintit în zona prestigiului intelectual, şi nicidecum al cîştigului material. Dar pentru ca aceste cărţi să fie publicate, a fost nevoie ca un traducător să-şi asume această uriaşă muncă.

 

 

Da, este vorba despre un singur traducător, pentru că Sorin Mărculescu s-a înhămat la traducerea întregii opere narative a lui Cervantes, proiect pe care l-a încheiat de curînd. Şi cu această întreprindere ne aflăm, cum s-ar spune, pe altă lume. Se cere răbdare, dedicaţie, perseverenţă, asta dincolo de o stăpînire lingvistică superioară a ambelor limbi, a spaniolei şi mai ales a românei. Sorin Mărculescu le-a dovedit pe toate, atenţie!, rămînînd constant un om al timpului său. Participă la absolut toate evenimentele de calitate din zona hispanisticii, s-a implicat şi se implică, de multe ori, cu un curaj şi cu o libertate de spirit rară printre intelectualii generaţiei sale, în problemele cele mai acute ale zilei, dacă n-ar fi să amintesc decît declaraţiile sale cu privire la situaţia financiară şi morală a traducătorului din România de azi. Nu ştiu cît e de important omagiul meu sincer, dar nu mă feresc să i-l aduc. Sorin Mărculescu, pe care l-am cunoscut tîrziu şi cu care am avut mici controverse, în care eu am intrat cu inconştienţa şi chiar cu brutalitatea specifice tinereţii (face parte din specia rară a marilor intelectuali care pot fi contrazişi fără să-ţi poarte duşmănii veşnice), este un model. O raritate. În alte ţări, mai civilizate cultural, ar fi omagiat nu într-un articol, ci în cele mai înalte instituţii. (Consultaţi în acest sens lista membrilor Academiei Române, din care Sorin Mărculescu nu face parte, şi o să înţelegeţi perfect ce vreau să spun.)

 

Dar să lăsăm aceste treburi prea lumeşti şi să ne întoarcem la păstoriţele şi la berbecii cu cordele verzi. De ce? Tocmai pentru că este cea mai bună şi mai sigură evadare din lumea sîcîitoare din jur. Şi dacă ar trebui să vă dau cel mai solid argument pentru care să deschideţi cartea veche de 424 de ani, acesta este: evadarea. Nimic mai depărtat de lumea noastră cu becali şi dolăneşti decît romanul de debut al lui Cervantes şi nimic mai apropiat de tot ceea ce este esenţial şi rezistent în structura noastră umană. Pentru că dincolo de imageria pastorală, de toate amănuntele exotice şi înduioşătoare de epocă, cartea lui Cervantes este una despre dragoste. Despre trădare, violenţă, despre fenomenul misterios al îndrăgostirii, despre natură şi cultură, despre destin, noroc şi nenoroc, despre moarte şi suferinţă. Despre fericire. Sînt o mulţime de poveşti, de poveşti în poveşti, avalanşe narative copleşitoare cam ca în 1001 de nopţi, unele dintre ele la fel de contrariante şi de captivante ca un roman poliţist: amintesc doar scena asasinatului la care Elicio şi Erastro asistă ca la un film proiectat pe un ecran de cinematograf sau ca trecătorii nevinovaţi la un schimb de focuri în Bronx. De ce-l omoară Lisandro pe Carino într-o manieră atît de brutală? Întîmplător îi cheamă astfel? Traducătorul ne explică în note că nu. De ce a murit Leonida în floarea vîrstei şi de ce nu se sinucide Lisandro, iremediabil însingurat? Citim, citim şi aflăm, căci povestea merge mai departe, tot mai departe, pentru că nu doar în Elicio „sporeşte rîvna de a şti cine era“ nefericitul asasin, ci şi în cititor. Pentru că tînărul Cervantes ştie să povestească, în primul rînd, să „sporească rîvna“.

 

Dar mai ştie şi altceva, care trebuie să fi făcut deliciul cititorilor din epocă şi diferenţa majoră de abundentele producţii similare: inteligenţa analizei şi subtilitatea frazei care arată o extraordinară intuiţie a constantelor psihologice umane şi abilitatea de a transpune aceste intuiţii în discurs. Cu alte cuvinte, înţelege natura umană şi ştie să scrie despre ea. Nu pentru că e vorba despre marele Cervantes am citit Galateea, ci pentru că mi-a spus ceva despre mine, despre lumea mea din 2009. Puneţi în locul păstoriţelor care vorbesc despre dragoste nişte fe-mei de azi, în locul decorului bucolic, metropola contemporană şi o să rămînă, în urma acestei operaţii de reducţie, esenţialul: femeia-carieră, femeia dedicată muncii, nepăsătoarea şi chiar ironica faţă de amor, Teolinda, faţă în faţă cu îndrăgostita patetică, în veşnică tulburare amoroasă, Lidia. Şi iată cuvintele pline de bun-simţ ale Teolindei: „Pe legea mea, Lidia, am crezut, după cum te plîngeai, că sufereai de-o altă rană, dar acum văd cît de ieşite din minţi sînteţi voi, cele ce vă lăudaţi că sînteţi îndrăgostite, dacă faceţi caz de asemenea copilării“.

 

Nu trec două pagini prin faţa ochilor cititorului şi cele două femei îşi vor schimba locul şi, implicit, perspectiva. Nimic nu e gratuit, nici chiar retorica alambicată şi plină de ceremonialuri dintr-o scrisoare. Dincolo de complicaţia aparentă, urmăriţi logica şi intuiţia extraordinară care suprapune dragostea şi trîndăveala, curtenia şi timpul liber necesar ei: „Dacă aş înţelege, Lisandro, că marea ta îndrăzneală s-a născut din puţina ta cinste, mi-aş da chiar mie însămi pedeapsa meritată de vina ta; dar pentru că tot ce ştiu despre mine mă linişteşte în această privinţă, îmi dau seama că temeritatea ta a izvorît din gînduri mai degrabă trîndave decît îndrăgostite“.

 

 

Despre traducerea lui Sorin Mărculescu s-ar putea organiza lungi şi folositoare discuţii. Nu se poate intra aici în amănunte. Vreau doar să spun că, atît aici, în cazul Galateei, unde nu avem termen de comparaţie, pentru că e prima traducere în româneşte, cît şi în cazul lui Don Quijote, unde există pentru comparaţie mai vechea şi îndrăgita traducere a lui Ion Frunzetti şi Edgar Papu, Sorin Mărculescu face nu doar un exerciţiu de traducere corectă şi amplă, ci o adevărată revoluţie, cu filozofia aferentă. Încerc s-o rezum, aşa cum am perceput-o ca cititor, şi nu ca hispanist. Traducătorul îndrăzneşte enorm, mizînd pe o limbă română modernă, actuală, al cărei avantaj enorm este că face accesibile aceste texte vechi. Foloseşte neologisme surprinzătoare, deşi, atenţie!, nu de dragul de a şoca, ci pentru că registrul personajului respectiv o permite. Există printre păstori, de pildă, adevăraţi filozofi deghizaţi, iar printre păstoriţe, ascunse femei sofisticate. Cred că ceea ce a încercat să transmită Sorin Mărculescu este că exotismul temporal al unor asemenea texte clasice nu se obţine neapărat prin arhaism, ci se recuperează prin note, explicaţii, comentarii, pe care le oferă din plin în introducerea amplă şi în subsolul paginilor. Este, dacă vreţi, o adevărată filozofie de punere în scenă, mult mai mult decît o simplă traducere. Aş apropia-o de gestul unor regizori de a aduce Romeo şi Julieta în Bronx. Costumele contează? Declamaţia cu lexic din Dosoftei? Sau transpunerea inteligenţei cervantine în limbaj modern, cu păstrarea exotismului în afara textului? Cred că Sorin Mărculescu a făcut această din urmă opţiune. Cu tot dragul pentru armoniile arhaizante ale lui Ion Frunzetti şi Edgar Papu, eu mă număr printre cititorii fascinaţi de exerciţiul complex şi mai ofertant pentru publicul contemporan al lui Sorin Mărculescu.

 

Iar dacă doriţi cîteva mostre de splendide transpuneri în aerul de sfîrşit de secol XVI, iată: un notar de curte stabileşte prin decret regal preţul cărţii tînărului Cervantes la trei maravedişi coala de tipar, licenţiatul Várez de Castro, corector în numele Maiestăţii Sale, constată corectitudinea tipăriturii şi recomandă corectarea unor greşeli de limbă, iar un alt funcţionar, autor al unui „tratat de bune comportări“, un fel de referent editorial din zilele noastre, declară că această carte „poate şi trebuie să fie tipărită, dat fiind că este o scriere plăcută şi plină de ingeniozitate, fără a dăuna nimănui“. Ba chiar aflăm şi cum era cu drepturile de autor. Miguel de Cervantes le cere pentru doisprezece ani, iar regele, după recomandarea specialiştilor, îi dă adeverinţă de vînzare „în toate regatele noastre“, dar pentru... zece ani. Şi înainte ca orice alt tiraj nou să fie pus în vînzare, cartea trebuia adusă în faţa consiliului de specialişti regali, împreună cu originalul, pentru a fi „văzută şi corectată de corectorul numit la porunca noastră“.