Apropieri?

Ion VIANU - Apropieri

Autor: Daniel CRISTEA-ENACHE | Categoria: | 2 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

După succesul fulminant şi, probabil, nescontat de autor, cu Amor intellectualis, Ion Vianu revine, în Apropieri, la o formulă aparent „cuminte“ şi „moale“ de construcţie a unui volum.

Amor intellectualis era o autobiografie moral-intelectuală ce desena, din aproape în aproape, profilul interior al autorului-personaj, în contextul terifiant al primilor ani de comunism românesc, dar şi în lumina atemporală a tinereţii fără fundal. Accentele erau puse acolo, în modul cel mai firesc, pe eu, iar centrul de greutate al cărţii se plasa la intersecţia eului cu experienţele formative. În Apropieri, autorul nu se mai ipostaziază ca personaj. El e un analist pur de opere, literare şi ştiinţifice, de filme „de artă“ (spaţiu tot mai restrîns şi, prin urmare, tot mai uşor de acoperit), de fragmente biblice, de extrase ale gîndirii unor Nietzsche şi Dostoievski, Freud şi Jung, Soljeniţîn şi Lena Constante, într-o diversificare uimitoare a subiectelor de reflecţie.

Volumul, cu un titlu bine găsit, se articulează din contribuţii anterioare, publicistice şi eseistice, de format variabil. Prima şi a doua secţiune grupează texte de mai mare întindere, organizate în jurul cîte unei teme şi redactate cu scrupulul notei de subsol. În secţiunea a doua, „Psihanalitice“, Ion Vianu se află la el acasă, în interiorul propriei specializări, astfel că efortul său este de a traduce jargonul în limbajul comun, de a-şi apropia cititorul, stîrnindu-i curiozitatea, dar oferindu-i şi codul de acces. Într-o paralelă Jung-Guénon, dezvoltată cu răbdare şi minuţie de specialist, autorul simte nevoia să introducă un fragment de o revelatoare expresivitate. După ce se serveşte de forţa exemplului, Ion Vianu îşi continuă şi îşi punctează sintetic paralela analitică: „Ca şi alţi gînditori, Jung consideră că traversăm o epocă gnostică, cu reînvierea «Bisericii gnostice» (tocmai acea «Biserică gnostică a Franţei» în care Guénon fusese învestit episcop) – Teozofia (calificată, fără complezenţă, drept o «imitaţie barbară» a Orientului) şi «sora ei continentală, Antropozofia». Ceea ce remarcă Jung este că şi aceste curente îşi extrag materialul din producţiile inconştientului, se psihologizează. (...) Chiar şi spiritualismul a devenit experimentalist, observă Jung.

Jung povesteşte întîlnirea sa cu un şef de trib pueblo. «Nu-i înţelegem pe albi», spune acesta. «Ei mereu doresc ceva, mereu sînt nerăbdători, mereu caută. Dar ce? Nu ştim. Nu-i putem pricepe. Au nasurile atît de tăioase, buzele atît de crude, asemenea cute pe faţă! Noi credem că sînt nebuni.» Este ceea ce denunţa şi Guénon în Criza lumii moderne, cînd menţiona graba, dispersia în multiplicitate şi, mai general, dezagregarea activităţii umane, imposibilitatea concentrării“ (pp. 150-151).

Cînd autorul vine, aşadar, dinspre domeniul lui de specializare înspre cititorul „obişnuit“, apropierea are un sens. Lectura este mai dificilă, mai tehnică, şi apropierile se fac mai ales prin exemplificări. Cînd însă Ion Vianu abordează subiecte din sfera artisticului, apropierea e pusă la plural şi are alt sens. Răbdarea specialistului de a explica va fi înlocuită prin răbdarea lectorului, a privitorului, a spectatorului de a înţelege. Această a doua postură pe care o asumă Ion Vianu nu este prea frecventată pe teren cultural autohton. Culturalul român este fie adeptul fanatic al monospecializării, fie expertul în toate şi-n nimic. Curiozitatea sa intelectuală e ori limitată şi retrasă în jargon, ori expandată la modul publicistic-retoric, cu o fantasmală acoperire a teritoriilor „străbătute“. Mulţi pretinşi specialişti vorbesc, pe piaţa românească a ideilor, despre lucruri pe care nu le cunosc, despre cărţi pe care nu le-au citit, despre tratate pe care nu le-au conspectat, fără frica de specialistul veritabil care i-ar putea (sur)prinde.

La antipod, profilul lui Ion Vianu se conturează ca unul al savantului fără savantlîc şi al expertului multidisciplinar care vrea să ştie cît mai multe şi mai variate lucruri. Ceva din lăcomia de cunoaştere a lui Tudor Vianu, din proiecţia de totalitate renascentistă a acestei cunoaşteri s-a transmis fiului, ca un element ereditar, iar nu printr-o reduplicare mimetică. Cînd nu este avizat asupra unui subiect, eseistul nostru o spune din primul alineat, cu o francheţe rar întîlnită în discursurile, scriptice şi orale, ale specialiştilor improvizaţi: „Biografia lui Drăghicescu nu îmi este foarte bine cunoscută. Sînt cunoscute totuşi marile etape ale existenţei sale“ (p. 120). Interesant: dacă marginile erudiţiei sînt recunoscute şi personalizate, cunoaşterea, fie şi relativă, lacunară, e pusă cu modestie la pasiv. Eu, Ion Vianu, nu cunosc prea bine cutare lucru; însă coordonatele subiectului respectiv „sînt cunoscute totuşi” – într-o formulare de impersonalizare cu un umor latent. Accentuînd altfel, aş spune că eseistul se bazează prea puţin pe cunoştinţele proprii (solide, fundamentate, dobîndite şi asimilate în timp, făcînd toate o construcţie temeinică), şi prea mult pe ale altora...

Chiar şi aşa însă, apropierile (în cele două sensuri) devin posibile. Cititorul secund îl poate urmări şi urma pe cititorul prim, pe traseul generos al unei rare curiozităţi intelectuale. Dostoievski şi Nabokov, Mateiu Caragiale şi Grigore Gafencu, priveghiul Nastasiei Filipovna şi Antichrist-ul lui Lars von Trier, suferinţa familiei Pillat şi relaţia platonică dintre Sanda Stolojan şi Noica, Cioran în tinereţea lui extremistă şi Cioran la maturitatea sceptică, Thomas Mann şi Canetti, Heidegger şi Hannah Arendt, vechile repere iudeo-creştine şi „soluţiile noi pentru o lume nouă“, diferenţele subliniate dintre Occident şi Orient şi tiparele socio-culturale marcate în „capitolele“ „Spania şi Movida“, „Revoluţia franceză permanentă“, „Germania, o societate a căinţei“ şi „Europa de Est, congelată“, splendidele pagini despre bătrîneţe, pandant la reconstrucţia tinereţii din cartea anterioară: toate textele din volumul de faţă, şi cele mai scurte, au acoperirea culturii înalte şi greutatea reflecţiei anterioare pe marginea unor teme importante.

Stilul e ceremonios, distins, puţin pedant, devitalizat, aici, în raport cu cel din Amor intellectualis, unde observam un scenariu narativ şi o superioară epicitate. Din Apropieri, este exclusă, cu obstinaţie, orice referinţă mai consistentă la sine. De pildă, în mai multe rînduri, Ion Vianu se referă critic, în cuvinte aspre şi drepte, la cele două calamităţi ale secolului trecut, nazismul şi comunismul. Dar niciodată nu aduce în pagină experienţele personale din lagărul socialist. Nu înregistrăm nici cea mai uşoară, timidă aluzie la avatarurile autorului concret. Ion Vianu nu vorbeşte despre disidenţa lui, reală, despre curajul său din anii ’70, neîmpărtăşit, despre traumele subiectului uman care este. Nu se pune în scenă şi nu se psihanalizează. Portretul lui Ion Vianu, unul de o rară distincţie şi nobleţe (căci există o nobleţe şi fără blazon: cea a culturii), este umbrit în mod voit, pus între paranteze, scos din discuţie, exclus programatic din apropierile plurisemantice ale cărţii.

De aceea m-am şi străduit să procedez invers decît autorul, neinsistînd pe sumedenia de subiecte supuse atenţiei cititorului şi procesate meticulos. Am preferat să-i aproximez portretul complex şi ascuns, tatonînd anvergura discretă a unei personalităţi atît de bogate.