OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dan STANCA
Domnul clipei
Prefata: Dan Gradinaru, Editura ALLFA, Colectia „Romanul romanesc contemporan“, Bucuresti, 2000, 232 p., f.p.


Am observat ca Dan Stanca nu prea e comentat de condeiele fine ale revistelor literare romanesti. Si nu e o ignorare din cauza lipsei de valoare – exista autori mult mai putin importanti care sint recenzati cu regularitate. Cred ca acest autor stirneste nemultumirea tocmai pentru ca are o reteta sigura (simpla sau simplista, ramine de discutat) de produs literatura. Un alt motiv pentru care este ocolit ar fi o anume prejudecata despre literatura care persista in cercurile inalte: experiment=rafinament=calitate; accesibil=facil=superficial. Lucrurile nu sint asa de simple.

Dan Stanca este unul dintre cei mai prolifici romancieri de dupa ’90 (daca nu cel mai prolific). Din 1992 pina acum a publicat zece romane, trei carti de eseuri si un volum de proza scurta. Iata un autor care tine sa-si asigure iesirea din anonimat prin cantitate, in primul rind (ceea ce nu e automat un lucru rau). Dupa o asemenea bibliografie intr-un timp atit de scurt (noua ani) portretul robot se apropie de profilul unui autor comercial, unui bestsellerist. Si n-ar fi departe de adevar. Dupa nouazeci au fost redescoperiti un Eliade si, mai ales, un Culianu; ei au fost printre ultimii eroi (alaturi de Cioran, citeva carti de memorialistica etc.) care au beneficiat de tiraje mari si de niste receptori insetati de libertate in lectura in acei primi ani. Dan Stanca utilizeaza o materie prima extrasa din opera celor doi autori (teme din Culianu, stilul fantastic din literatura lui Eliade). Majoritatea romanelor sale contin o trama usor identificabila: situatii politice contemporane amestecate cu intrigi fantastice. Acest melanj nu este unul de tip sud-american cum s-ar parea. Amestecul este mai degraba unul dintre tinarul Eliade (cel din Huliganii, unde se incerca, printre altele, si o fresca a epocii interbelice) si acel Eliade din Noaptea de Sinziene.

Noul roman al lui Dan Stanca, Domnul clipei, respecta intocmai schema pe care am redat-o mai sus. Ceva nou intervine totusi: autorul arata un surplus de constiinta in ce priveste propria-i scriitura. El isi valorifica reteta intr-un mod diferit fata de celelalte romane (ma refer in special la Apocalips aminat, premiat de Uniunea Scriitorilor), utilizind-o intr-o alta directie decit cea a mesajului propriu-zis. De obicei Dan Stanca pleda prin fictiunea sa pentru o anumita orientare intelectuala si chiar politica (acuza mineriadele etc.). Se pare ca a trecut de aceasta etapa naiva, reteta sa devenind o unealta de imbunatatire a propriei literaturi. O schema simpla care devine autoreflexiva, care se cristalizeaza in perimetrul literaturii, iata un argument pentru care acest romancier merita luat in seama.

Mai intii sa precizez cadrul in care a intervenit aceasta schimbare. Dan Stanca a ignorat (si ignora inca) achizitiile noii literaturi (din tara si din strainatate). El scrie „ca si cum nimic nu s-ar fi intimplat“ de la Preda sau de la Eliade incoace. Mimesis-ul sau rudimentar se amesteca cu aceasta tehnica obsedanta de introducere intempestiva a fantasticului, a negarii fruste a realului. In romanele lui Stanca exista intotdeauna o secta (sau mai multe) care regizeaza realitatea „reala“, cea pe care o cunoastem cu totii. Multe dintre romanele sale par un soi de Pendulul lui Foucault din care ironia esentiala a fost exclusa. Apare asadar o tendinta de fictionalizare a istoriei (binevenita si profund postmoderna) insotita de un discurs romanesc nu prea evoluat, de o naivitate suparatoare in conceptie. Dan Stanca imi intimpina o asteptare a mea in calitate de cititor al anilor ’90. Si anume: se produce un liant, inca fragil, intre literatura experimentalista (cea care a rupt-o complet cu cititorul de rind) si literatura de consum (care nu prea exista in varianta autohtona; apelam la o literatura de consum straina).

In Domnul clipei, spuneam, se face trecerea inspre o constientizare a retetei. Este romanul care contine cele mai „puternice“ imagini, in conditiile in care Dan Stanca mizeaza pe expresivitatea „imaginii literare“. Autorul isi supraliciteaza intentionat schema ajungind la niste rezultate importante. E momentul sa fac un rezumat scurt al acestor episoade puternice: un personaj isi taie degetele intr-un moment de nebunie si observa ca nu simte durerea; apoi este atras intr-o secta condusa de un mare intelectual, secta formata din oameni care suferisera traume fizice sau psihice asemanatoare – toti sint uniti de un singur lucru, nu mai simt durerea. Suna a gaselnita facila si cam patetica? Poate, dar un cititor fara prejudecati prea mari poate cadea in capcana si poate urmari aceasta poveste fara probleme de adecvare. Mai ales ca intervin pe drum si alte surprize: in locul degetelor taiate cresc niste plante ciudate; unui om fara ureche ii creste in loc o floare; un altul ingroapa carti in toiul noptii etc. Astfel de scene imprevizibile sint dublate de un background cultural instaurat de analize arhetipale, precum cele ale lui Ioan Petru Culianu. Asadar, acest autor narativizeaza diverse simboluri, imagini, care au incapsulate in ele extraordinare incarcaturi simbolice. Meritul din Domnul clipei este ca aceste simboluri nu mai „preocupa“, nu mai blocheaza firul narativ. Dan Stanca nu mai incearca cu incapatinare sa exploateze resursele simbolurilor prin intermediul discursului romanesc, opac la astfel de initiative. Obsesiile de alta data devin simple motoare de sustinere a tramei narative.
Acesta este motivul pentru care cred ca Domnul clipei marcheaza un inceput in literatura lui Dan Stanca. In plus, el aduce o provocare in literatura actuala. Este un indemn la tranzitivizarea limbajului literar, o intoarcere la discursul romanesc traditional. Pacatul lui Dan Stanca este ca se intoarce la modelul romanesc traditional neimbogatit in nici un fel de noile achizitii ale literaturii, inventivitatea sa ramine blocata la nivelul tematic; inovatia tehnica (in plan narativ, jocul de perspective etc.) este aproape inexistenta.

In planul limbajului, se observa iarasi o evolutie: discursul este curatat de pasajele patetice, eseistice, aforistice care il parazitau pina la Domnul clipei. Asadar, o provocare incompleta care ramine insa o provocare. Dan Stanca a insistat pe aceasta formula prozastica si cred ca, la al zecelea roman, nu mai poate fi ignorata. Insa o astfel de provocare pasiva nu poate fi sesizata decit daca observam literatura cu un ochi mai liber, mai putin preocupat de directia contemporana a romanului, a poeziei etc. Complexul inceputului de drum, tipic maiorescian, incepe sa devina nociv, mi se pare. Principalul adversar al romanelor lui Dan Stanca este (cred) literatura experimentala (underground si nu prea, deoarece a beneficiat de o mare atentie in ultimul timp). Complexul „literaturii complexe“, livresti etc., iata alta piedica in receptarea „curata“ a cartilor contemporane. Dan Stanca ar putea fi un test important pentru tolerarea multiplelor fete ale literaturii. Cum spune insusi autorul, „in fond un scribalau mai mult pe lume nu face rau nimanui“. Nu face rau, cu atit mai mult cu cit avem de-a face cu un roman bun, cu o oferta valabila de literatura, cu un scriitor adevarat, altfel spus.