Autor: 
Categoria: 
L-aţi cunoscut pe Adrian Marino pe vremea cînd lucraţi la Europa Liberă. Cum era ca om? Îl credeaţi trimis în misiune, vă trăgea de limbă, vă deschideaţi faţă de el sau eraţi prudent?
Cum adică să ne tragă de limbă? Adrian Marino era un „domn“. Şi cum arăta, şi cum se purta, şi în tot ce făcea. Noi l-am tratat ca atare. Întîmplător, mi-a căzut în mînă instructajul unui trimis special al Securităţii la Europa Liberă, cu ce trebuia sa ne spună, să nu ne spună şi să afle. Adrian Marino nu corespundea acestui portret de vulgar provocator în misiune, după cum nu corespundea nici portretului tipic al agentului de influenţă „patriot“. Avea o atitudine foarte critică asupra stărilor de lucru din ţară, vorbea deschis despre ele, informaţiile pe care ni le dădea ne erau preţioase, veneau de la un om atent, lucid şi, uneori, pesimist. Misiunea mărturisită era să-şi scrie cărţile, spre asta îşi canaliza timpul, banii şi eforturile. Şi noi am intrat tacit în această convenţie.
A încercat să vă influenţeze negativ, pe dvs şi pe alţi redactori ai Europei Libere, în relaţia cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca?
În documente ale Securităţii din 1981 şi 1982, aflate în dosarul „Meliţa şi Eterul“, Adrian Marino figurează printre intelectualii agreaţi şi elogiaţi de Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, chiar suspectaţi de a fi „canale de comunicare“ între mediile culturale din ţară şi Europa Liberă. Relaţia s-a tensionat cînd cei de la Paris au ajuns la concluzia că Marino făcea eforturi speciale pentru aducerea lui Mircea Eliade la Bucureşti.
Empatia, cîtă va fi fost, s-a transformat în contrariul ei. Şi de o parte şi de alta. Dar, dacă cei de la Paris au încercat sa păstreze aparenţele, acest lucru nu i-a prea reuşit lui Adrian Marino. Spunea oricui vroia să-l asculte, şi unii l-au ascultat, că „monicii“ au un monopol cultural la Europa Liberă, pe care îl teleportează şi în România, şi că acest lucru trebuie, să zicem, contrabalansat. Şi a şi reuşit să sugereze, ba chiar să impună crearea unei emisiuni-pandant la Teze şi antiteze la Paris, pe care o realiza Monica Lovinescu. Emisiunea s-a numit Perspective europene şi, pînă la preluarea ei de către Gelu Ionescu, a fost un eşec. Recunoscut şi de Adrian Marino.
Eu l-am văzut pe Adrian Marino, în 1983, transfigurat de fericire. Şi de o importanţă pe care nu putea să şi-o reprime. Era primul şi unicul critic român cu două cărţi la Gallimard! În sfîrşit, era cunoscut şi recunoscut. Şi unde? La Paris, domnilor! Nimic altceva nu părea să aibă importanţă. Şi presupun că duşul rece a venit tot de la Paris. Monica şi Virgil nu puteau ignora cărţile. Dar sînt sigur că au pus accentul pe Eliade şi pe Étiemble. Şi asta va fi fost o lovitură grea pentru ego-ul supradilatat al autorului Marino. Avea o memorie de elefant, nu uita afronturile sau ceea ce socotea el că sînt afronturi.
Ca orice instituţie birocratică, Securitatea adora informările olografe. Cu ele îi avea la mînă pe informatori. Însă se mulţumea şi cu cele orale, iar în cazuri deosebite nici nu insistau, nici nu bruscau. Am văzut o informare, bătută la maşină, în care un critic analiza binevoitor poezia şi activitatea unui prieten. Nimic de reproşat. Însă apostila triumfătoare a unui securist mai şef dovedea că subiectul era mai degrabă informatorul, şi nu poetul: „fiind prima scrisă a sursei noastre D, apreciez că e utilă, mai ales că l-am determinat să scrie“. În destule cazuri ale unor oameni de cultură importanţi, Securitatea a acceptat colaborarea fără note scrise. Unii au refuzat categoric să scrie, dar au făcut toate jocurile Securităţii. Sper să nu se găsească nici o notă scrisă de Adrian Marino despre oamenii Europei Libere.
Însă, deocamdată, n-au apărut toate dosarele. Nici ale lui Marino, nici ale oamenilor de la Europa Liberă. SIE, serviciul unde directorii par adjuncţi, iar adjuncţii – directori, a comunicat la CNSAS că unii figurează ca „necunoscuţi“ în arhivele pe care continuă să le gestioneze şi să le distileze, nu înainte de a le hăcui pe patul lui Procust al „siguranţei naţionale“. Iar cele care au apărut, în special ale „morţilor“, nu sînt complete. Şi poate că Adrian Marino nici n-a scris, poate că n-a semnat nici un angajament. Sau poate că o parte din ce-a scris a şi fost publicată. Înainte de 1989, cînd noi credeam că pentru opera lui şi răspîndirea ei în lume, la întoarcerea în ţară, dădea cuvenitul raport, limitindu-se probabil la banalităţi convenţionale, într-o revistă, Transilvania din Sibiu, au apărut fragmente din „jurnalul“ lui european. Erau acolo portretele a trei emigranţi politici, nenumiţi, dar uşor de recunoscut. Pentru cine ştia, şi Securitatea ştia, aceştia lucrau la Europa Liberă! Exacte, aparent inocente, nimic negativ, dar cu detalii pe care băieţii de la DIE/CIE le adorau şi le îndosariau cu frenezie. Am tras o spaimă, atunci! Nu pentru noi, pentru el. Securitatea avea dovada că Marino are legături cu Europa Liberă. Putea s-o păţească! N-a păţit nimic. A mai venit, ne-a mai spus. Era ca şi cum ne-ar fi transmis indirect: „băieţi, eu spun despre voi, dar nu e nimic grav“. Cînd l-am intrebat cum de-a avut curajul, a zîmbit inocent. Dracul nu era chiar atît de negru. Oare?
E regretabil că editura şi unii jurnalişti, din necesităţi de publicitate, au făcut din lansarea cărţii un „eveniment“ care a împins receptarea ei pe un făgaş nefericit, cu incriminări şi recriminări, care au deturnat cartea de la substanţa ei. Şi autorul, şi cartea, importantă, aşa cum este, ar fi meritat mai multă consideraţie. Între altele ar fi meritat şi o corectura mai atentă, dar şi un indice de nume. În fine...
O carte chinuită, greoi scrisă, greu de citit, pe alocuri, insuportabilă. Autorul e ezitant, recunoaşte multe, fără să meargă pînă la capăt, ascunde ceva care îl torturează şi se torturează, promite sa revină, fără să o facă, se justifică, fără să mărturisească. E resentimentar, nemilos cu alţii, adeseori nedrept, nu se cruţă nici pe sine. Este necruţător cu păcatele noastre, ale românilor, amendate şi de alţii, de la complexele de inferioritate/ superioritate la vocaţia negaţiei, dar pe care le ilustrează cu asupra de măsură. Adrian Marino este român din cap pînă în picioare, ceea ce nu i-ar fi plăcut să audă!
Dezvăluirile ulterioare? Tabloidizarea informaţiei, citirea superficială a dosarului au agravat cazul. Un fapt trist, foarte trist rămîne. Nu oricine se întîlnea cu „rezidenţii“ din capitale străine, ceea ce pune într-o lumină şi mai tulbure mărturia făcută cu jumătate de gură in cazul Eliade, scrisă în Viaţa unui om singur.
În capitolul „Relaţiile cu regimul“, Adrian Marino notează: „Mircea Eliade devenise un adevărat «caz», «o problemă de stat». Iar eu o piesă, destul de importantă, implicată într-un joc murdar“.
O întrebare pe care mi-am pus-o şi mie, acum v-o adresez şi dumneavoastră. Trebuie să ne indignăm?
Să ne indignăm? Toţi? Şi cei care aveau cinci sau zece ani în 1989? De ce? Şi unde? În România? La ce foloseşte indignarea în România? Pînă vom afla, să ne uităm la ce s-a întîmplat la alţii, în principal în Franţa, ţară cu o solidă experienţă în materie de informatori şi de colaboraţionism. Imediat după război, Robert Brasillach a fost executat, deşi pentru el a intervenit o parte din floarea intelectuală a Franţei, Céline a luat calea exilului, dar s-a întors, Charles Maurras şi-a pierdut locul la Academie şi a murit în închisoare, Drieu La Rochelle s-a sinucis, Ezra Pound a fost închis într-un azil de nebuni, deşi nu-şi pierduse minţile. Însă cărţile lor au continuat să apară, sînt în librării şi în biblioteci, sînt citite şi studiate, despre autorii lor se scriu alte cărţi.
Ce s-a întîmplat la noi? La noi, slavă Domnului, n-a fost omorît nimeni, nici măcar în efigie, nimeni nu s-a sinucis, nimeni n-a fost trimis în închisoare, iar cărţile n-au fost arse, sînt la locul lor. În ordinea intrării pe scena dezvăluirilor, avem şase oameni de carte importanţi, Paleologu, Caraion, Noica, Doinaş, Marino, Balotă, mai sînt şi alţii, despre care am avut nefericirea să aflăm că au fost sub vremi. Şi sub opera lor. Toţi au fost deţinuţi politici. Constrînşi, au făcut pactul cu diavolul, mai mult sau mai puţin explicit. Unii au mărturisit, dar nu tot, alţii n-au mărturisit, unii încă mai tac, alţii au murit la vreme. Fiecare dintre cei şase este un caz unic şi fiecare va trebui abordat ca atare, sine ira et studio. Şi nu fără a ţine cont că, între alb şi negru, există o infinitate de griuri. Pe aceşti oameni, atît de diferiţi, îi leagă un singur lucru: au trăit în comunism şi au intrat în mecanismul infernal de zdrobit oase şi de sfărîmat conştiinţe al Securităţii. Au fost în infern, dar în cercuri diverse, unii mai la centru, alţii mai la margine. Va trebui să ni-i asumăm aşa cum sînt, odată cu opera lor, inclusiv cu cea scrisă sau doar spusă pentru sertarele Securităţii. Avem însă şi dreptul, şi datoria să ştim adevărul, tot, să ne asumăm istoria aşa cum a fost şi să ne interzicem ascunderea gunoiului sub preş. Trist este doar spectacolul jalnic al instrumentalizării acestor cazuri nefericite şi ierarhizarea vinovăţiei în scopuri politice – ale prezentului. La fel de trist şi la fel de periculos este interesul sau dezinteresul selectiv pentru adevăr, ca şi demonizarea sau bagatelizarea lui, ceea ce facem de vreo două decenii.
Ar trebui curmat acest joc al ielelor cu dosarele, care ne bîntuie zilele şi nopţile şi ne otrăveşte viaţa. Ar trebui cercetate aplicat şi cu calm, ca să ştim care e dimensiunea răului făcut de cei care s-au pus, cu sau fără voia lor, în slujba funcţionarilor răului. Nu înainte de a tria cu mănuşi gunoiul dezinformarilor şi al mistificărilor securiste. Şi va trebui, poate, să ne resemnăm şi cu faptul că, în anumite cazuri, istoria literaturii române va trebui să fie rescrisă şi în funcţie de literatura din sertarele Securităţii. Dar pentru asta ar trebui eliberate toate dosarele.
La două decenii de la căderea comunismului, n-ar mai trebui să fie dosare ţinute sub obroc sau distribuite în foi volante, în numele unei tot mai dubioase siguranţe naţionale. De care pînă acum a profitat doar Securitatea. Şi securiştii.
Etichete:
RSS Feed
Newsletters