OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Într-un articol din România literară, Tudorel Urian recomanda cartea Adrianei Babeţi, Prozac. 101 pastile pentru bucurie, ca pe o agreabilă lectură de vacanţă. Şi asta la capătul unui îndelung ocol prin care cronicarul se zbătea să arate că tabletele publicate săptămînal de un scriitor, fie şi talentat, într-o revistă culturală, n-ar fi, din principiu, asimilabile unui gen de proză care să merite cu adevărat atenţie: la urma urmei – deduc din articolul cu pricina –, sînt texte scrise la comandă, inevitabil convenţionale; de voie, de nevoie, autorul căruia i s-a arvunit o rubrică permanentă se face luntre şi punte ca să-şi scrie cele trei-patru mii de semne obligatorii, chiar dacă nu întotdeauna ar avea ceva de spus...

Adriana BABEŢI, Prozac. 101 pastile pentru bucurie, Editura Polirom, Colecţia „Ego-grafii“, Iaşi, 2009, 304 p.

Mi s-a părut că astfel de consideraţii se refereau şi la textele Adrianei Babeţi publicate în Suplimentul de cultură (şi, iată, reluate într-un volum de „Ego-grafii“ alături de alte cîteva texte – mai lungi – apărute în ultimii ani în diferite reviste sau volume colective), deşi autorul articolului se fereşte să se exprime tranşant, preferînd aluzia, ambiguitatea, insinuarea. E, fără îndoială, dreptul său; dar mărturisesc că, de n-aş fi fost cît de cît avizată în privinţa a ceea ce scrie şi a modului în care scrie (proză, şi nu numai) Adriana Babeţi, consideraţiile cu pricina m-ar fi aruncat în plină confuzie. Aş fi înţeles că Prozac e o mică jucărea amuzantă, atît.

Atenţie! Sens invers...

În orice caz, Prozac nu e ceea ce pare: o cărticică distractivă, făcută din fragmente adunate de ici şi de colo. Că, pînă la urmă, funcţionează şi ca remediu „antidepresiv“, cum spune, în glumă, autoarea, îndulcind „surpările din suflet, mohoreala, tristeţea leşinată“ – e adevărat. Greşit ar fi să ne închipuim că e doar atît. Şi autoarea însăşi ne ademeneşte, nu fără un ascuns zîmbet ironic, să credem asta, pretinzînd că textele din acest volum ar semăna cu nişte „nasturi desperecheaţi, mosoare, resturi de panglici“, mărunţişuri, prin urmare, din care nu s-ar putea scoate (ca să prelungim metafora „textilă“) o haină pe care să o poţi îmbrăca. Şi de ce nu? Căci în sertarele şi sertăraşele Prozacului nu sînt păstrate doar panglici şi nasturi, ci şi suficiente gheme şi/sau bucăţi de stofă de culori asortate şi dimensiuni potrivite. Prozacul Adrianei Babeţi este, în fond, (şi) o carte în care vedem cum se ţese, pas cu pas, naraţiunea. Doar că, foarte grijulie, scriitoarea nu şi-a lăsat firele la vedere, cum neglijent procedează alţi autori de proză autoreferenţială, dînd impresia că textul curge de la sine, fără întortocheri „tehnice“.

Deşi asamblat din fragmente, volumul nu are doar o unitate convenţională, exterioară, dată pur şi simplu de adiţionarea unor texte „la temă“ – tema generală fiind, în prozele din prima secţiune (intitulată „Maculator“), dar şi în tabletele din Suplimentul de cultură, relaţia dintre „istoria personală“ şi Istoria propriu-zisă sau dintre literatură şi spectacolul cotidianului (fie comunist, fie postdecembrist). Textele din „Maculator“, chiar dacă publicate cu varii ocazii în Dilemateca, în Secolul 20, în Cartea cu bunici, în Tovarăşe de drum sau în Cum era? Cam aşa... , sînt ordonate în aşa fel încît să construiască un microroman autoficţional – coerent şi urmărind cu consecvenţă un principiu al gradaţiei epice şi al impecabilei simetrii.

Dacă am face abstracţie de provenienţa diferită a textelor, am citi fără probleme „Maculator“ ca pe o naraţiune romanescă, unde fragmentarismul e, evident, o tehnică. E o sofisticată construcţie de oglinzi în care se reflectă, în alternanţe năucitoare, atent calculate, chipul naratoarei la felurite vîrste, scene dintr-un Banat fabulos, strămoşi cu biografii demne de un „roman“, instantanee ale vieţii în comunism sau postcomunism, toate unificate de obsesia unei Cărţi care se cere neapărat scrisă, de tema literaturii ca strategie de regăsire a timpului risipit. În toate cele şase proze din „Maculator“, regăsim un truc ce se dovedeşte de efect, un truc al pretinsei amînări. Naratoarea se confesează la tot pasul în privinţa dificultăţii de a scrie un roman despre lumea prin care a trecut (sau prin care tocmai trece), explică de ce nu va putea scrie niciodată aşa ceva: „Atît de multe sînt simetriile şi coincidenţele, că tot romanul pe care l-aş scrie ar părea cusut cu aţă albă“. „Aş vrea să compun un fel de roman balzacian, o frescă, să urmăresc povestea casei. Fac chiar o schiţă. M-aş apuca instantaneu. N-am talent, n-am forţă epică, n-am imaginaţie“. Dar în tot acest timp, cît personajul feminin narator (alterego al autoarei) se plînge de neputinţa de a construi o ficţiune amplă şi coerentă, detaliile se tot acumulează, observaţiile se desfăşoară tacticos, foarte percutante, decorurile prind contur, personajele capătă din ce în ce mai mult relief şi încep efectiv „să trăiască“. Ne trezim că, de fapt, Cartea „amînată“ e deja scrisă. „Anestezie-terapie intensivă (Jurnal de campanie 1)“ se prezintă, într-un fel, ca o punere în abis a acestei strategii generale (a amînării) ce structurează naraţiunea autoreferenţială a „Maculatorului“: citim aici un jurnal de spital ţinut de naratoare în perioada alegerilor din 1996; autoarea acestui jurnal – care musteşte de amănunţite observaţii de viaţă – „povesteşte“, între altele, cum se documentează/pregăteşte pentru un articol amplu despre boală şi politică pe care trebuie să-l trimită revistei Secolul 20, asta pentru ca, la finalul textului, să băgăm de seamă că e tocmai „articolul“ pe care naratoarea-autoare se temea că nu va reuşi să-l scrie...

Un secret tel quel

Subliniez: textele publicate de Adriana Babeţi la rubrica sa „telenovelistică“ din Suplimentul de cultură se cer citite, odată strînse în volum, ca un continuum narativ, aşa cum, de fapt, au şi fost concepute. Unitatea lor se observă mai bine aici decît în paginile revistei, unde răgazul de o săptămînă sau chiar două între lectura unei „tablete“ şi lectura următoareia făcea mai greu de perceput coerenţa proiectului.

O autoficţiune reconstituită din cioburi

„Secretul Adrianei“ este, ca şi Secretul lui Sollers, o naraţiune cu straturi multiple. În primul rînd, la suprafaţă, o „poveste“ delectabilă şi, totodată, o farsă textuală jucată cititorului credul. La Adriana Babeţi, „povestea“ e a scriitoarei care consemnează tot soiul de evenimente din realitatea (i)mediată, de la spectacole şi lansări de carte la călătorii sau mici incidente cotidiene, consemnarea avînd ca pretext şi ca temă atotcuprinzătoare o neobosită căutare a unor motive de bucurie într-o lume de-a dreptul nevrozantă; la modul parodic, autoarea plasează scenariul acestei căutări „iniţiatice“ în contextul unui serial optimist, în care întîmplările se termină întotdeauna cu bine. La Sollers, pretextul epic e acela al unui roman poliţist; tot despre o căutare este vorba, dar una (aparent) ceva mai puţin abstractă: elucidarea unei crime...

În al doilea rînd, şi într-un caz, şi în altul, avem de-a face cu o autoficţiune reconstitută din cioburi presărate de-a lungul întregului text. Asemănările merg uneori pînă la detaliu, dar ar putea fi vorba, pur şi simplu, şi de anumite coincidenţe. Un exemplu: figura maternă situată, şi la Sollers, şi la Adriana Babeţi, în proximitatea centrului narativ, ca imagine ce contribuie la organizarea/structurarea biografemelor. În al treilea rînd, e de identificat aici o naraţiune autoreferenţială, ţesută cu meşteşug; şi, repet, fără fire lăsate la vedere. De la prima pînă la ultima tabletă, tema scrisului e o obsesie neîmblînzită. „Ecrire pour écrire“? – zice şi Clément, per-sonajul lui Sollers...

Apoi, pe un alt palier, citim o excepţională proză eseistică al cărei personaj este Timpul. Şi Adriana Babeţi, şi Ph. Sollers (între)ţes în naraţiunea lor o pînză fină de reflecţii nostalgice; pentru ambii, În căutarea timpului pierdut pare a fi, mai mult decît o referinţă explicită, o obsesie. În „Secretul Adrianei“, sînt marcate/desenate cu obstinaţie vîrste, epoci, cronologii, sînt arhivate amintiri personale sau istorii de demult ale altora; orice fapt e contextualizat cu precizie şi cu o anumită fervoare de a călători, înapoi, în timp. Nu întîmplător, autoarea îşi inaugurează „foiletonul“ prin consemnarea (condimentată cu umor) a unei stranii descoperiri: o groapă cu schelete, sub o linie de tramvai, în Timişoara zilelor noastre. Nu întîmplător, pe la mijlocul „serialului“, putem urmări două episoade derulate în decorul unei vechi ceasornicării timişorene cu nume sugestiv, „Ora exactă“! Citez un mic pasaj, pe cît de simplu, pe atît de răvăşitor: „Partea proastă, însă, e că ceasornicăria moare şi că în oraş au rămas foarte puţini meseriaşi. Din aproape o sută, cîţi erau prin anii ’80, dacă mai sînt zece. Şi după ei nu mai vine nimeni“ – observaţie pe care o leg de o altă constantă a falsului bavardaj din „Secretul Adrianei“: obsesia ştafetei care trebuie, cu generozitate, predată, în pofida angoasei că între generaţii s-ar putea să se fi produs deja o greu remediabilă ruptură...

Iată, deci, cum se prezintă „mărunţişurile“ pe care le-a depozitat Adriana Babeţi în sertarele Prozacului său. Sînt „mărunţişurile“ unei proze de o sofisticată simplitate şi ale unei prozatoare de clasă.