OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dupa cum cu totii cu nerabdare asteptam, decernarea Premiilor UNITER, cu lista sa de „alesi“ ai teatrului romanesc, a stirnit la fel de multe (si-nca mai virulente) reactii ca si nominalizarile de la-nceputul lunii martie, cu precadere (avind in vedere si „decesul“ Culturii, survenit intre timp) desfasurate in Dilema veche (Alice Georgescu si Mircea Morariu) si Adevarul literar si artistic (Cristina Modreanu si, la schimbarea echipei, Cristina Rusiecki). Subiectul – Gala UNITER – e, la momentul actual, cumva epuizat – insa doar in amanuntele lui de cancan, nu in substanta temelor pe care le-a activat, anul acesta mai mult ca oricind. (In termeni de anecdotica de grup inchis, a fost interesant de aflat, de la criticul oradean Mircea Morariu – in Dilema... de saptamina trecuta –, ca juriul de nominalizari nu e numit de UNITER in integralitatea celor trei membri ai lui, ci unuia dintre ei – Alice Georgescu – ii e rezervat dreptul de a-si alege colegii. De-aici incolo, ne putem juca de-a pluralitatea vocilor critice pina pe la sfintu’ asteapta...) Iar peste temele puse in circulatie de asta data – dintre cele „mari“, care marcheaza dinamica unui spatiu cultural, nu prea trebuie lasat sa se astearna praful.

In Dilema veche din 8 aprilie, Alice Georgescu (membru in primul juriu) deplinge, intr-un articol proustian intitulat La umbra scenelor de teatru, intoleranta etnica a mediului teatral romanesc, care a dus la foarte urite manifestari informale ale colegilor de critica ai domniei sale. Intre timp, in paralel, in Adevarul literar si artistic din 5 aprilie (ultimul la care a mai colaborat), Cristina Modreanu (facind parte din al doilea juriu) acuza o serie de „erori umane“ care „pot genera situatii de natura sa aduca atingere unor oameni, unor institutii“, mai pe sleau spus, calitatea indoielnica a optiunilor nominalizatorilor („Pentru ca unii au vrut «sa fie trendy» cu orice pret, exista categorii in acest an unde a fost greu de gasit un premiant“). Amindoua articolele sint de-a dreptul coplesite (uneori o si recunosc) de propria „dezamagire“ a autoarelor, acum mai mult ca niciodata victime ale unor atacuri de mizantropie care le face sa solidarizeze, inconstient si involuntar, pe atit de sigurul teren al clamarii imposibilitatii de comunicare.

O comunicare, de altfel, inchisa de Alice Georgescu printr-o constient aleasa lovitura sub centura: sa „dezvalui“ intregul mediu critic romanesc ca fiind lovit de orbire sovina e cea mai sigura cale de a face imposibila apararea (nu echivaleaza in asigurarea anti-riposta decit cu sa-nvinovatesti fumatorii pentru poluarea planetei si moartea prematura a colegilor de serviciu). Cum ai mai putea aspira intr-un asemenea context sa convingi pe cineva ca tema in disputa nu era preferinta juriului din care-a facut parte dna Georgescu pentru artisti de alta origine etnica decit cea romana, ci impingerea la extrem a unei singure optiuni estetice, coroborata cu urme interesante de conformism (portita asaltata apoi, intru scoaterea camasii, de „celalalt“ juriu)? Optiune estetica – sprijinirea teatrului maghiar – admisa, dupa luni de sustinere a „singurului criteriu – valoarea“, de Alice Georgescu („Eram cu totii de acord [...] sa atragem atentia asupra unei zone a teatrului in genere neglijata de «curentul principal» al reflectiei critice...“), ceea ce ar putea, in sfirsit, pune datele unei dezbateri.

Care dezbatere ar incepe cam asa:
De ani de zile (acum trei ani, cind am inceput eu sa ma duc la Mangalia, subiectul parea sa aiba deja o traditie bine instituita), la Gala Tinarului Actor se vorbeste despre lipsa vocii, lipsa dictiei, sovaielile de pronuntie, incorectitudinea gramaticala, proasta cunoastere a subtilitatilor de limba de care se fac vinovati proaspetii absolventi romani ai scolilor de teatru. Intr-o astfel de abordare, un anumit model de comportament lingvistic functioneaza, pentru comentatorii lui, ca un criteriu de teatralitate.
Criteriu care (imi asum, in deschiderea acestei cutii a Pandorei, riscul de a fi tratata drept sovina...) inceteaza a mai fi functional pentru actorii de limba maghiara – caci trebuie recunoscut faptul ca, exceptind rarisime si aproximative cazuri, nici un critic roman de teatru nu-ntelege boaba in maghiara. Si, pe deasupra, din ratiuni de familie lingvistica diferita, pentru un roman nevorbitor de maghiara nici defectele de dictie nu sint, de multe ori, perceptibile. Cu toate acestea, cu totii sintem de acord ca actorii maghiari sint dintre cei mai buni din Romania, ceea ce inseamna ca, in cazul lor, functional devine un alt criteriu de judecata a teatralitatii.

Avem, asadar, o retorica a dublului standard, greu nu numai de argumentat, ci si de admis, si, la orizont, o foarte pasionanta discutie despre prezenta fizica a actorului pe scena, despre criteriile de judecata si marcile teatralitatii. Teatralitate in a carei ecuatie definitorie, apud Josette Féral (in general, referentul perfect in acest subiect), limba/limbajul vorbit/textul nu intra, dar in care actorul are o pozitie privilegiata (actorul ca imagine – icon – scenica purtatoare a unei energii ce se activeaza doar in prezenta celuilalt, a spectatorului). Ce-ar fi daca, in loc sa vorbim despre alergii etnice desfasurate informal,
ne-am pune mintea pentru o analiza a functiei actorului intr-un teatru (romano-maghiar) dominat de text, in care limba(jul) ca articulare verbala incepe sa-si piarda rolul de marca teatrala (iar in subsidiar ne-am intreba ce anume s-a schimbat in privirea noastra in prezenta vie a teatrului de limba maghiara)? Desi, daca e sa-i dam crezare Cristinei Modreanu, „aceste schimburi de articole pe alocuri incisive sint, de fapt, un veritabil dialog al surzilor in care nu merita sa-ti cheltui energiile“. Mesele neoficiale par o modalitate mult mai putin obositoare de transare a temelor actualitatii. Bintuiti de certitudini cum sintem (atit de „certe“, incit nici un dubiu nu mai avem asupra intentiilor „secrete“ ale tuturor celorlalti, niste intriganti scandalagii, dom’le...), n-avem nevoie sa ne argumentam pozitiile, caci sint la fel de sigure ca Himalaya (si la fel de inabordabile).

Iar printre certitudinile Cristinei Modreanu, la loc de cinste e, bine-nteles, valoarea si, la fel, foaia de CTC a criticului de teatru (juriile UNITER trebuie sa-si aminteasca permanent criteriile, „fara sa lset mai confunde cu altele sau cu propriul gust“). Cum, Doamne iarta-ma, ar putea cineva al carui „mod de functionare“ e obiectivarea unei reflectari subiective sa-si lase acasa propriul gust? S-a inventat cumva un subler pentru critica de teatru si-l tine UNITER-ul pentru uzul exclusiv al juriilor lui? N-ar trebui criticul, in schimb, sa-si asume interior o seama de criterii care sa-i serveasca drept schelet in formarea gustului, pe care sa-l preceada, fara a fi valabil doar in jurii? Iar valoarea, crede cineva ca e coborita cu hirzobu’ din cer sau, parafrazind o carte de succes, a venit prin fax din Rai? Nu e, mai curind, rodul unei permanente negocieri intre structuri de putere care-si succed ideologic, negociere care desfide ideea de impunere (a valorii sau a orice altceva)? Iata intrebari la care teama mi-e ca „dialogul surzilor“ nu va reactiona.
Niste lucruri de bun-simt, pe care, vorba dnei Modreanu, le reformulez pina la plictis. Pentru ca, in contra parerii Cristinei Modreanu, arbitrii nu conteaza, ideile, da.