OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Numarul triplu – 10, 11, 12/2006 – al revistei de cultura aradene Arca marcheaza aniversarea a 200 de numere in formula cunoscuta: eleganta grafic, echilibrata, cu destule lucruri interesante de citit. Inegala ca orice produs al unei (adunari de) subiectivitati, revista se distinge prin aspectul nefestivist care impiedica multe alte productii similare sa respire firescul bunului-gust („provincialismul“ de care se tot apara unii si altii n-are nimic de-a face cu faptul ca ele apar la Bucuresti sau aiurea). Desi e editata de Consiliul Judetean Arad, „sub egida Uniunii Scriitorilor din Romania“, Arca nu pare, la prima vedere, un tribut, fie el si subtil, platit vreuneia din cele doua institutii. Din editorialul Arca 200, semnat de redactorul-sef Vasile Dan, aflam istoria revistei de la primul numar (in februarie 1990), problemele cu care aceasta s-a confruntat de-a lungul timpului (zona fara surprize pentru cei care stiu cit de greu se scoate o revista culturala), lista – foarte lunga – a colaboratorilor cu nume sonore etc. Cu toate ca revista nu discrimineaza celelalte domenii culturale, literatura ocupa un loc privilegiat: puteti citi cronici literare semnate de Romulus Bucur si Gheorghe Mocuta, un eseu de antropologie intitulat Traian al lui Ovidiu Pecican si un foarte interesant eseu de istorie recenta al lui Gheorghe Lazea.

La sectiunea dedicata teatrului – textului dramatic, nu comentariului pe marginea spectacolelor –, V. Leac, cunoscut mai ales ca poet (din ce in ce mai mult in ultima vreme poetii migreaza spre zona dramaturgiei, daca e sa ne gindim numai la Liviu Ioan Stoiciu sau la mai tinerii Mihai Ignat si Dumitru Crudu), publica un text promitator, Paznicul (poetul are vocatia spectacolului, asa incit genul dramatic i se potriveste de minune). Originale sint si abordarile „critice“ in versuri semnate t.s. khasis (poet iesit la rampa recent cu destul succes, v. volumul Arta scalparii, Editura Vinea, 2006) ale unor volume, tot de versuri, ale congenerilor sai, Sebastian Sifft si Dumitru Badita. Iata cum suna comentariul poetic: „sint un timpit, nu pricep mare lucru din tristetea acestei carti, pentru ca asta e prima senzatie de care te izbesti la pagina 5“. Cool, nu? (F.P.)