OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Alex Stefanescu este un personaj emblematic pentru epoca pe care o traim, dominata de confuzia valorilor, de impostura generalizata si de incompetenta ridicata, prin intermediul mass-media, la rang de autoritate recunoscuta. Cartile de „critica literara“ publicate de Alex Stefanescu pina acum dovedesc, la o lectura atenta, prapastia uriasa intre pretentiile autorului si posibilitatile sale reale de a formula o judecata critica pertinenta, argumentata si competenta. Cu aerul ca se pronunta transant in diverse probleme ce tin de literatura contemporana, Alex Stefanescu exhiba in cronicile sale o autosuficienta orgolioasa, dublata de o la fel de evidenta incultura si potentata de un umor involuntar, la fel de suculent precum cel furnizat de „perlele“ candidatilor la bacalaureat.

O analiza pe text(e) este relevanta: predilectia criticului pentru comparatii bombastice, à la Fanus Neagu, pentru parafraza interminabila a operei – indiferent ca e vorba de poezie, de proza sau de o piesa de teatru –, ca si pentru amanuntele nesemnificative, ce frizeaza adeseori ridicolul, acopera intr-atit opera „comentata“, incit la sfirsitul lecturii ramii cu impresia ca singura voce care se aude, strident, este cea a comentatorului. Un „comentator“ locvace, inconsistent, lipsit de fundal cultural, ale carui consideratii reusesc performanta de a nu spune aproape nimic despre semnificatia unei carti anume in contextul operei unui autor, ratind sistematic atit analiza, cit si sinteza.

- Nici istorie a literaturii, nici istorie literara
Cronicarul care se extazia, acum citiva ani, in fata poemelor unei debutante pe care o saluta ca pe „o cummingsa a literaturii romane“ si, pentru a fi mai convingator, cita in extenso un poem „excelent“ – „mi-ai cerut sa fiu a ta/ nu esti primul ce ma vrea/ dar nici unul nu merita/ sa-i dau ceva/ din fiinta mea...“ si tot asa, pret de citeva „strofe“ – s-a considerat pe deplin indreptatit sa dea natiunii o lucrare monumentala, o Istorie a literaturii romane contemporane, precizind, pentru ca efectul sa fie maxim, si perioada pe care a avut-o in vedere: 1941-2000. 1941, ca sa fie limpede pentru oricine ca Alex Stefanescu isi asuma ingrata misiune de a duce mai departe istoria literaturii autohtone din punctul in care a lasat-o G. Calinescu. Asadar, nici mai mult, dar nici mai putin decit un autor de talia „divinului critic“, apt sa duca la bun sfirsit un proiect de anvergura. Ce ne-am putea dori mai mult de atit, intr-un moment in care ne plingem de putinatatea instrumentelor – dictionare, editii critice, istorii ale literaturii, bibliografii etc.?
Intr-adevar, aceasta este imaginea pe care incearca sa o impuna autorul monumentalului op – impresionant prin calitate grafica (este meritul editurii si al redactoului de carte) si prin numarul mare de fotografii (Ion Cucu ar fi trebuit trecut pe coperta, in calitate de co-autor).

Dupa cum marturiseste Alex Stefanescu in „Precizarile preliminare“, „cartea reprezinta un raspuns la intrebarea «ce s-a intimplat cu literatura romana in timpul comunismului?»“. Intrebare legitima, ce ar fi cerut un raspuns amplu, in care fenomenul cultural sa fie abordat in toata complexitatea sa, intr-o istorie a literaturii care sa consemneze nu doar totalitatea operelor literare aparute, succesiv, intr-o perioada determinata, ci si sa reconstituie miscarea de idei a epocii sau conexiunile literaturii cu contextul istoric si politic. Alex Stefanescu are, insa, o viziune foarte originala (citeste amatoristica) in legatura cu obiectul istoriei literaturii si nu se sfieste sa-si declare, ritos, totala ignoranta in materie: „Autorii n-au fost clasificati dupa scoli, cenacluri, curente literare, doctrine etc. intrucit aceste criterii sint inutilizabile in sistematizarea unei literaturi scrise sub comunism, regim care a interzis orice forma de asociere sau de elaborare a altor estetici decit cea oficiala. Criticii si istoricii literari care utilizeaza asemenea criterii nu fac decit sa simuleze normalitatea“.

O istorie a literaturii care sarbatoreste individualitatea este un nonsens, de care Alex Stefanescu pare sa fie deosebit de mindru. Nefiind capabil sa limpezeasca relatia dintre continutul si titlul volumului livrat ca „istorie a literaturii“, autorul recunoaste ca titlul ales este unul conventional (?!), care ar putea sa-l dezamageasca pe „un cititor sensibil“, uitind ca nu sensibilitatea e in discutie, ci bunul-simt si competenta. Alex Stefanescu nu defineste nici obiectul – literatura, intemeiata pe un concept estetic (ne putem intreba ce cauta intr-o istorie a literaturii nume precum Constantin Noica sau Petre Tutea, care nu sint scriitori, ci filozofi, si nu au creat niciodata opere literare) –, si nici nu simte nevoia sa precizeze metoda utilizata. Cum de istorie literara nici nu poate fi vorba, iar examenul critic e sublim, dar lipseste cu desavirsire, se poate spune ca, de fapt, nu exista o metoda, ci doar improvizatie, confuzie, haos. Este evident, chiar si pentru un student in anul I de facultate, ca istoria literaturii e de neconceput fara un sistem de concepte, fara viziune de ansamblu si fara o perspectiva critica, intemeiata pe criterii estetice.

Cine-si imagineaza, astazi, ca singurul criteriu relevant pentru alcatuirea unei istorii a literaturii este criteriul cronologic – invocat de Alex Stefanescu – da masura unei irecuperabile incompetente. Conceptul insusi de literatura ca fenomen cultural complex este definitiv compromis, iar istoria literaturii – varianta alexstefanesciana – se infatiseaza sub forma unei insiruiri arbitrare de fragmente („individualitati“) fara nici o legatura intre ele, ceea ce o face incomprehensibila, lipsita de sens si incoerenta. Nici chiar criteriul cronologic – o cronologie capricioasa, dictata nu de anul nasterii sau de cel al debutului unui autor sau altul, ci de „perioada afirmarii lor“ – nu este respectat intocmai, de vreme ce, in secventa consacrata intervalului 1972-1989, Mihail Galatanu apare inaintea lui Cristian Popescu, Radu Anton Roman e trecut inainte de Mircea Nedelciu, iar Ioan Grosan si Mircea Nedelciu il preced pe Petru Cretia.

Un alt aspect ce suscita numeroase semne de intrebare tine de modul in care a conceput Alex Stefanescu cele cinci secvente temporale: „compartimentarea s-a facut pe baza unui criteriu mixt, politico-literar, cel literar fiind insa prevalent“, scrie autorul, fara sa ofere insa, nici de aceasta data, prea multe explicatii si fara sa constientizeze, de fapt, absurdul situatiei. Cum ar putea fi criteriul literar prevalent, in contextul in care singura valoare „sarbatorita“ in aceasta carte este individualitatea? Care sint factorii literari de care a tinut cont, in mod special, Alex Stefanescu in aceasta periodizare (aleatorie), daca el nu recunoaste existenta unor curente, scoli, miscari literare, grupari etc., care ar fi putut intr-adevar orienta perspectiva critica?
Constatarea indreptatita pe care o face autorul la un moment dat – „in a doua jumatate a secolului XX literatura romana a fost supusa unei operatii barbare de falsificare – un fel de chirurgie estetica facuta cu toporul“ – este perfect valabila nu doar pentru a descrie efectele nocive ale ideologiei comuniste asupra literaturii autohtone. Din pacate, acelasi lucru se poate spune despre demersul lui Alex Stefanescu: in masivul sau volum, literatura romana a fost supusa sistematic unei operatii barbare de falsificare, un fel de chirurgie estetica facuta cu toporul de un „doctor“ inchipuit, lipsit de minimele cunostinte necesare pentru o intreprindere de o asemenea anvergura.

- Risu’-plinsu’ ca metoda de lucru
Istoria literaturii romane contemporane este, in cel mai bun caz, o galerie de portrete, o colectie de ebose critice si de „perle“ de un ridicol savuros. Stilul plebeu, de o familiaritate ce frizeaza, adeseori, grobianismul, impanat cu metafore si comparatii flamboaiante, dezvaluie la tot pasul lipsa de intuitie critica si de eruditie, marca inconfundabila a discursului lui Alex Stefanescu. Autorul ne face cu ochiul, complice, se extaziaza retoric in fata unor ineptii pe care le decreteaza, fara sa clipeasca macar, capodopere incontestabile, acorda la tot pasul certificate de „talent literar“ (cu aceeasi eficienta cu care papii imparteau, pe vremuri, indulgente), povesteste romane si nuvele pentru a le „comenta“ apoi in stilul unui adolescent care citeste pe ascuns reviste interzise minorilor.

Comicul involuntar al unui discurs „critic“ care abunda in sentinte, in absenta analizelor pe text si a argumentelor, vorbeste de la sine despre „profesionalismul“ lui Alex Stefanescu. Convins de subtilitatea opiniilor sale, autorul nu se sfieste sa faca tabula rasa din cea mai mare parte a literaturii romane, ignorind senin mari scriitori – doar citeva absente notabile, in ordine alfabetica: Stefan Agopian, Gheorghe Craciun, Bedros Horasangian, Virgil Ierunca, Nora Iuga (prezenta doar la „tinere sperante“, ca prozatoare), Mariana Marin, Mircea Martin, Alexandru Musina, Ion Muresan, Gellu Naum, Norman Manea, Eugen Negrici, Virgil Nemoianu, Toma Pavel, Simona Popescu etc. –, consacrind spatii ample unor nulitati absolute – Valeriu Butulescu, Adina Huiban, Ovidiu Hurduzeu, Ecaterina Radoi, Ovidiu Dunareanu, Dan David, Mircea Barsila, Grigore Vieru etc. – si tratindu-i pe toti, fara deosebire, partial. Nu exista nici un capitol, in intreagul volum, in care sa poti gasi informatii biobibliografice corecte si complete. Sint omise titluri de carti, sint eludate aspecte ale operei, Stelian Tanase – de pilda – este prezentat exclusiv ca prozator, sint amintite doar doua dintre romanele sale si este povestit, pe larg, unul singur. Nimic despre memorialistica lui, nimic despre preocuparile sale referitoare la istoria recenta.

Aceleasi observatii sint valabile si in cazul lui Mircea Mihaies, discutat exclusiv ca publicist si ignorat total in ipostaza sa de critic si teoretician literar. Nici Camil Petrescu, beneficiarul unui capitol intreg, nu sta mai bine, comentariul lui Alex Stefanescu nedepasind nivelul unui referat de seminar, redactat de un student mediocru. In locul unor analize pertinente pe marginea viziunii teoretice a scriitorului si a eforturilor sale de a descoperi puncte comune intre demersul literar si cel filozofic, Alex Stefanescu ne propune exercitii de imaginatie a caror finalitate este greu de ghicit: „Ni-l putem imagina pe scriitor ca pe un factotum, care scrie versuri si explica actorilor cum anume sa le declame, care publica romane si si le recenzeaza el insusi, ca sa fie sigur ca nu se strecoara erori in interpretarile critice, care isi insoteste cartile de note critice, ca si cum ar fi propriul sau editor postum, care isi pune in scena singur piesele de teatru si apoi le aplauda si le fluiera tot el, convins ca o face cu mai mult discernamint decit altii. Exagerind (foarte putin), ni-l putem inchipui chiar taind copaci din padure si fabricind hirtia necesara pentru a-si tipari cartile“.

- Talentul literar ca passe-partout
Alex Stefanescu minimalizeaza, cu program, tot ceea ce-i depaseste puterea de intelegere, face confuzii la tot pasul – nu distinge, de pilda, intre autor si narator atunci cind cel din urma vorbeste la persoana intii, stilul indirect liber (pe care nu-l numeste ca atare pentru ca ii lipseste o minima informatie teoretica) i se pare „o viclenie rudimentara“ (v. capitolul despre D.R. Popescu) –, construieste nonsensuri care denota ignoranta sa desavirsita in materie de terminologie critica si teoretica: „subiectul este insa atit de bine absorbit de reprezentarea cursului vietii incit nu ni se infatiseaza – asa cum se intimpla la alti autori – ca o anecdota“ sau „autorul este el insusi narator, dar aceasta nu-l impiedica sa se dedea unor jocuri narative“. Volumul abunda in astfel de afirmatii, care dovedesc ca, de cele mai multe ori, „criticul“ nu face nici o deosebire intre planul fictiunii si realitatea imediata, comportindu-se frecvent ca un cititor naiv, care ignora pactul fictional (vezi, spre exemplu, remarca despre Ion Barbu din caseta de la pagina7 din revista).

Mai mult decit atit, in viziunea „omniscienta“ a lui Alex Stefanescu „povestirea este o ruda saraca a nuvelei, o forma de proza naiva si demodata“, panseu care anuleaza, dintr-o intorsatura de condei, valoarea unei specii literare in care au excelat Cehov, Gogol, Henry James sau Caragiale.
Alex Stefanescu dispretuieste, de fapt, tot ceea ce inseamna efort creator autentic, eruditie, constructie intelectuala. Sobrietatea stilistica a lui Tudor Vianu sau a lui Adrian Marino i se pare suspecta, ba chiar opineaza, referitor la Tudor Vianu, ca „s-a demodat ritmul gindirii lui intr-o epoca a improvizatiei si tratarii expeditive a oricarui subiect“, iar lui Marino ii reproseaza „fanfaronada scientista“. Intr-un comentariu „de sus“ pe marginea operei lui Marino, in general, autorul formuleaza o definitie sui generis a obiectivului criticii literare, demna de o antologie a ridicolului cu pretentii intelectuale: astfel, criticul „urmareste sa masoare efectul pe care expresivitatea unui text il are asupra sensibilitatii estetice a cititorilor si, in acest scop, se studiaza pe sine in timp ce citeste, masurind emotia traita, explicind-o etc.“. Citatul de mai sus ofera o cheie de lectura a tomului lui Alex Stefanescu, ca oglinda a emotiilor „criticului“, mai preocupat sa masoare intensitatea propriilor emotii – oare cum reuseste sa o determine, in functie de numarul de batai de inima pe minut? – decit sa inteleaga si sa interpreteze semnificatiile operei.

Cit de credibila poate fi o „istorie a literaturii“ contemporane in care Norman Manea este taxat scurt, fara argumente, drept un „autor mediocru“, iar Valeriu Butulescu (imortalizat intr-o poza alaturi de Traian Basescu) este infatisat ca un scriitor de talia unor „Tagore, Nietzsche, La Rochefoucauld, Jules Renard, Cioran“ – am pastrat ordinea enumerarii lui Stefanescu, desi nu inteleg criteriul care a stat la baza ei. Ce anume a stirnit entuziasmul debordant al monumentalului critico-istoric, atit de mult incit acesta sa afirme, cu repros, ca „romanii intirzie sa-l descopere pe Valeriu Butulescu. Deocamdata l-a descoperit strainatatea, unde cele aproximativ 2000 de aforisme ale sale (dintre care 200 sclipitoare) i-au aparut traduse in aproximativ 20 de limbi“? Iata doar doua mostre de sclipiri, nietzscheene de-a dreptul: „Femeia este atrasa irezistibil de pieptul barbatului – locul in care acesta isi tine portofelul“ sau „Au aparut telefoane mobile inteligente. Unele mai inteligente decit posesorii lor“. Cind emiti enormitati de acest fel pe fiecare pagina, ai tot dreptul, desigur, sa pretinzi ca esti un „alergator de cursa lunga“, neinteles si neapreciat la justa valoare!

Dar asta nu este tot. La fel de surprinzator este Alex Stefanescu si cind isi propune sa anunte iminenta revolutie a ierarhiei literare. Halucinat, ca un om care a vazut idei, si halucinant, Stefanescu vede in poetul Constantin Cretan „un posibil simbol al mult-asteptatei relansari, care a aparut parca din neant, in primii ani ai secolului douazeci si unu, redescoperind cu incintare, nu si cu naivitate, ceea ce au descoperit altii inaintea lui, de sute de ori“. Extrem de generos cu mediocritatile, Alex Stefanescu este foarte parcimonios cu valorile autentice ale literaturii romane, pe care pare incapabil sa le citeasca si, cu atit mai putin, sa le inteleaga. De altfel, cred ca trebuie sa-i recunoastem lui Alex Stefanescu un merit unic in cultura universala: el a reusit performanta stupefianta de a scrie o istorie a literaturii noastre fara sa fi citit mare parte a volumelor care alcatuiesc corpusul acestei literaturi. Poate ca un titlu mai adecvat pentru o asemenea lucrare ar fi fost Improvizatie jurnalistico-fantastica in marginea literaturii contemporane, titlu care ar fi justificat frecventele derapaje ale ratiunii, competentei si bunului-simt.
Criticul este un avid cautator al „frumusetii literare“ si al „talentului literar“ – pe care nu le defineste niciodata, sint concepte inefabile. In viziunea lui, stilul prozaic al lui Mircea Nedelciu este „fara miza literara“, romanul Danei Dumitriu, Printul Ghica, nu are valoare literara intrucit „autoarea pare sa aiba mai curind o autoritate drastica in obligarea cuvintelor la supunere decit o adevarata virtuozitate in folosirea lor“, Marta Petreu „ar trebui sa ni se infatiseze ca o terorista incinsa cu o centura de tuburi cu dinamita“, iar Ruxandra Cesereanu „se joaca, la rece, cu sufletul cititorului, contrazicindu-i cu o anumita cruzime asteptarile“.

Daca ar fi sa-l credem pe Stefanescu, Ion Cristoiu si Mihai Tatulici (care nu a scris, dupa stiinta mea, fictiune) sint in primul rind scriitori, in vreme ce Octavian Paler si Cornel Nistorescu (autorul mai multor volume de proza scurta) nu sint scriitori, ci publicisti. Si, daca Adrian Marino a elaborat „studii imense (care impun respect, dar ramin necitite)“ – din nefericire, se vede lipsa lecturilor, iar pierderea nu este a lui Marino! –, Grigore Vieru ar merita, dupa parerea „competenta“ a criticului, „Premiul Nobel pentru poezia dragostei filiale“. Exista insa o problema: „criticul literar care vrea sa analizeze poezia lui Grigore Vieru simte o sfiala, ca si cum ar trebui sa atinga o rana“, asa incit, sfios pina la capat, nici nu o mai atinge, ci se multumeste doar sa afirme, sacerdotal, talentul literar al autorului, mai important decit „noutatea in sine a unui program estetic“. Tot talentul (literar, desigur) sta la originea succesului lui Ion Cristoiu ca om de presa si „ii asigura situatia privilegiata de-a avea dreptate chiar si atunci cind – din punct de vedere moral si politic – nu are“.

- Epilog provizoriu
Pentru cine a scris Alex Stefanescu aceasta carte pretios-ridicola pe care adevarata istorie a literaturii o va inregistra la capitolul „curiozitati si rateuri“? S-ar putea spune ca obiectivul major al autorului este unul reparator. In ipostaza sa de martor al unei epoci traumatizante, criticul a simtit nevoia sa repare „onoarea nereperata“ a acelor scriitori care „au acceptat sa coopereze, pentru a nu disparea din viata publica“, care „au platit un pret aproape la fel de mare: si-au risipit talentul, adica exact ceea ce dadea un sens vietii lor, scriind o pseudoliteratura, si-au pierdut credibilitatea, s-au instrainat de ei insisi.

In loc sa fie compatimiti, asemenea celor care ramin desfigurati in urma unui incendiu, au fost (si sint in continuare) pusi la stilpul infamiei“. Lor, acestor victime ale represiunii comuniste – Zaharia Stancu, Petru Dumitriu, Titus Popovici, Adrian Paunescu, D.R. Popescu, Eugen Barbu, Ion Gheorghe – care si-au injosit talentul (din nou, talentul!), le este, de fapt, dedicat acest volum. Lor si, sa nu uitam, tentativei criticului de „a se studia pe sine in timp ce citeste, masurind emotia traita, explicind-o etc.“. Asadar, nu o istorie critica, nici un demers care sa integreze si criteriul etic – est-estica pare sa-i fie straina cronicarului Romaniei literare –, ci o originala si nemaivazuta istorie a literaturii ca instrument de introspectie si de masurare a emotiilor, destinata direct Cartii Recordurilor.