OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Structurată în trei părţi – „Pe scena Transilvaniei“, „În căutarea Europei Centrale“ şi „Babel după Babel“ – urmate de o „Addenda“, cartea oferă cititorului analize focalizate pe importante figuri ale literelor ardeleneşti (Octavian Goga, Ştefan Augustin Doinaş, Ion Negoiţescu, Nicolae Balotă, Ion Ianoşi, Mircea Zaciu, Ion Pop, Marian Papahagi, Gheorghe Crăciun, Alexandru Cistelecan, Liviu Rebreanu, Lucian Blaga şi Radu Stanca), autorul recurgînd uneori la comparaţia specific naţional-universal, cu scopul de a defini valorile locale şi de a le situa pe treptele unei scări de valori generale. Astfel, pledoaria pentru recitirea poeziei lui Goga prilejuieşte şi comparaţii cu poeţii decadenţi şi simbolişti, dar şi cu expresioniştii germani, cele mai puternice „afinităţi elective“ fiind stabilite, în partea a doua a cărţii (singura, de fapt, cu studii comparative veritabile), cu poetul maghiar Ady Endre, cei doi fiind legaţi şi printr-o prietenie durabilă. Dacă în cazul lui Doinaş este doar amintită, fără a se insista, afinitatea acestuia cu Goethe, în schimb, de o paralelă mai nuanţată are parte Liviu Rebreanu, al cărui afin este austriacul Joseph Roth. Din punerea faţă în faţă a Pădurii spînzuraţilor şi a Criptei Habsburgilor se desprinde concluzia că şi Rebreanu este un reprezentant de seamă al Europei Centrale. Blaga este pus faţă în faţă cu Rilke, elementul de analogie fiind redimensionarea modernă a orfismului, cu o subliniere a diferenţei de viziune şi stil, iar în ceea ce-l priveşte pe Radu Stanca, obiectul demersului comparativ este piesa Dona Juana, donjuanismul fiind interpretat, subtil, ca o degradată nostalgie a androginului.

 

Abordările lui Dumitru Chioaru structurează atît aspecte de ordin estetic, cît şi etic/ politic, consideraţiile sale vizînd deopotrivă opera şi conjuncturile biografice care au stat în spatele acesteia şi de care autorul se apropie cu multă înţelegere. Discursul este animat de sevele unei fidelităţi afective ce vine s-o dubleze pe cea ideologică, atitudine resimţită în special în momentele în care autorul alege să nu oculteze abdicările morale ale unora dintre scriitorii admiraţi, dar preferă ca aceste concesii pe care esteticul le-a suferit în favoarea politicului să fie contextualizate îngăduitor, aşa cum este cazul colaborării lui Doinaş cu Securitatea. Dar, dacă înţelegem prin „arta comparaţiei“ o metodă de stabilire a unor corespondenţe literare – influenţe, afinităţi, imitaţii, stilizări, influenţe negative, coincidenţe, trădări creatoare, analogii etc. –, şi nu critică literară în ansamblul său, conţinutul volumului se dovedeşte infidel titlului atît de ofertant (însoţit de imaginea extrem de sugestivă a Arborelui vieţii, pictat de austriacul Gustav Klimt, cel care a contribuit la decorarea castelului Peleş), pentru că, în afară de puţinele şi fericitele contextualizări comparative menţionate mai sus, comasarea textelor se vădeşte arbitrară, singurul principiu unificator fiind originea transilvăneană a scriitorilor, şi nu o „artă a comparaţiei“. Distanţa dintre rezultat şi preocuparea (mărturisită în „Argument“) pentru surprinderea unei anumite amprente a tradiţiei, istoriei, geografiei şi psihologiei umane care ar diferenţia Ardealul de celelalte provincii româneşti este una considerabilă. Afirmaţia provocatoare conform căreia ar exista o „diferenţă specifică faţă de balcanismul sudului românesc“ rămîne doar o formulă discutabilă, părăsită prematur de autor, din paginile volumului lipsind cu desăvîrşire o confruntare a nordului cu sudul.

 

Impresia finală este că aceste articole, scrise pe o perioadă întinsă, de aproape 20 de ani, nu au fost gîndite potrivit sugestiei din titlu, ci multe dintre ele au fost introduse forţat în volum, autorul încercînd să le alinieze unui principiu ordonator şi coagulant, rămas însă fără acoperire. Numele menţionate sînt insuficiente pentru a forma un tablou compact al literaturii din Ardeal, cu atît mai mult cu cît autorul aduce la un loc reprezentanţi ai prozei, ai poeziei, dar şi ai filozofiei (din diferite perioade ale literaturii române), în mai puţin de 150 de pagini, iar ultima parte a cărţii reuneşte eseuri pe diverse teme: canon, postmodernism, sat global, vechiul ca noutate estetică sau complexul Meşterului Manole în literatura română.

 

În concluzie, am putea spune că vocaţia istorică a românului nu poate fi despărţită de funciara sa vocaţie poetică. Aceasta este, dincolo de toate inconvenientele ei în lumea de azi, cea mai frumoasă şi bună particularitate adusă de geniul locului, tracic în vechime/românesc în actualitate, la îmbogăţirea spiritului universal“.