În jurul Arenei din Verona, la orice oră din zi sau din
noapte, atmosfera este magică, iar edificiul impresionează nu numai prin
performanța arhitecturală, ci și prin încărcătura istorică.
Arena a găzduit spectacole de teatru încă din perioada
Renașterii. Spectacole de operă s-au montat aici începînd cu anul 1850. Spațiul
generos și mai ales acustica specială au atras regizori, dirijori, cîntăreți,
instrumentiști și public, deopotrivă. La 10 august 1913, o Aida de dimensiuni
scenice uriașe marchează centenarul nașterii lui Giuseppe Verdi, cel mai mare
compozitor italian, și inaugurează ceea ce va deveni celebrul Festival de Operă
de la Verona. An de an – cu doar două excepții motivate de timpurile tulburi de
război (1915/18 și 1940/45 ) –, zeci de mii de oameni ocupă, într-un sezon,
cele 13.000 de locuri (chiar 14.000 sau 15.000, pe seară, în funcție de
permisivitatea legilor de siguranță).
Cînd m-am decis să plec la Verona, am știut la ce mă pot
aștepta din punctul de vedere al montărilor scenice, care sînt uriașe și
fastuoase. Interesant este însă și ce artiști am avut ocazia să ascult în Aida
și în Nabucco. Sînt artiști de forță, atrași fie de spectaculosul ofertei
teatrale, fie de onorariile foarte consistente, fie de faima pe care o prezență
în Arena din Verona o asigură. Sînt artiști buni, cu un nume, care revin des,
cei mai mulți de circulație mai restrînsă și cu repertoriu redus, dar și
debutanți în Arena. Riscul însă este destul de mare, căci efortul vocal în
condițiile dificile în care spectacolele se desfășoară uneori – imediat după o
ploaie torențială de exemplu – afectează profund vocea. Și, totuși, cîntăreții
își asumă acest risc.
Aida anului 2011 a preluat, pentru 15 spectacole, ideea
de decor pe care arhitectul veronez Ettore Fagiuoli a propus-o la premiera din
10 august 1913. Gianfranco de Bosio semnează regia, iar Daniel Oren este
dirijorul spectacolului. Gianfranco de Bosio este unul dintre cei mai mari
regizori italieni de teatru, film, cinema și televiziune. A debutat la Verona,
în 1977, cu Romeo și Julieta de Gounod. Au urmat, în 1979, Mefistofele șiOtello, în 1982, Aida, în 1987, La Traviata și, în 1991, Nabucco. Stagiunea
2011 a reluat două dintre montările sale celebre, Aida și Nabucco.
Dirijorul israelian Daniel Oren a cîștigat, în 1975, prestigiosul concurs de
dirijat „Herbert von Karajan“. Are un repertoriu liric uriaș și este un oaspete
bine primit în teatrele din întreaga lume. Primul spectacol pe care l-a condus
în Verona a fost Tosca, în 1984, și, de atunci nu a mai lipsit în nici o
stagiune din festival. Este un dirijor de concepție, ferm în construcția
muzicală, elegant și eficient în gestică, atent cu cîntăreții.
Julian Kovatchev este dirijor oaspete principal la
Filarmonica din Zagreb și la Teatro Verdi din Trieste. Are o frumoasă carieră
internațională în care repertoriul simfonic stă comod alături de cel liric. În
Arena din Verona debutează, în anul 2006, cu Cavalleria rusticana și Paiațe,
revenind aici pentru Traviata, Carmen, Aida. Este un dirijor de spectacol
exterior, cu o gestică teatrală uneori exagerată, nu întotdeauna sensibil la
dorințele cîntăreților.
Cariera internațională a mezzosopranei americane Tichina
Vaughn s-a construit pe roluri mari ca Eboli, Azucena, Amneris, dar și pe
roluri mai reduse ca întindere, dar, totuși, de substanță, interpretate pe
scene europene și americane. La Verona a debutat în anul 2003, în Amneris,
pentru care a revenit în celebra Arenă și în 2004, 2005, 2006, 2009 și 2010.
Cîntă în forță, fără nuanțe diferențiate, cu un acut destul de incert și cu o
perceptibilă uzură în voce.
Rolul Amonasro a marcat puternic cariera lui Alberto
Mastromarino. A fost debutul său în 1987, pe scena Teatrului Eliseo din Roma,
și, în 1998, baritonul apare într-o istorică montare a operei Aida, la
Piramide, un spectacol pe care lumea întreagă l-a putut urmări prin satelit. La
Verona, a debutat tot cu Amonasro, rol pe care îl cîntă aici din 2001 și pînă
astăzi. O voce frumoasă, dar uneori prea discretă în contextul unei partituri
deosebit de ofertante ca forță, expresivitate și încărcătură emoțională.
În seara zilei de 19 iunie, tenorul Carlo Ventre – cu o
frumoasă carte de vizită profesională –
a reintrat pe scena din Arenă după o ploaie rece și exasperantă, care crescuse
la maximum șansele de anulare a reprezentației. Și totuși... Obiceiul
festivalului este ca, în astfel de cazuri, organizatorii să aștepte cu răbdare
și să împingă ora de începere pînă aproape de miezul nopții. De abia atunci,
dacă ploaia nu s-a oprit, spectacolul se anulează. Dar asta se întîmplă rar –
statisticile arată că, din 1913 și pînă astăzi, doar 27 de spectacole cu Aida
au fost anulate, comparativ cu cele 566 care au avut loc. Așteptarea,
tensiunea, nesiguranța își pun incontestabil amprenta pe interpretarea
cîntăreților. Și totuși, acuta atît de așteptată de public din Celeste Aida nu
a fost o problemă pentru tenorul Carlo Ventre. Complexitatea rolului mi s-a
părut totuși a-i fi rămas străină.
Soprana din rolul Venezuela Lucrezia Garcia face parte
dintre cei mai tineri cîntăreți solicitați de organizatori. A mai cîntat rolul
Aida la Madrid, Segovia, Atena și la Opera din Seattle. Este sensibilă și
muzicală, iar specialitatea artistei sînt acutele filate pînă la limita
perceptibilului. A debutat la Verona anul trecut, în rolul Aidei, pe care a
revenit să îl cînte și în 2011.
Și spectacolul cu Nabucco, pe care l-am urmărit în seara
zilei de 23 iulie, face parte din colecția montărilor care au făcut istorie în
Arenă, aducînd din nou în atenția publicului o versiune scenică imaginată în 1991 de Rinaldo Olivieri. Arhitectul
veronez a realizat o scenografie uriașă și fantasmagorică, ce pune alături pe
orizontală sau care suprapune pe verticală Templul din Ierusalim, Palatul Regal
din Babylon și un Turn Babel uriaș care, în final, este spulberat de puterea
credinței și de forța spiritului. Numărul artiștilor de pe scenă – mai ales cor
și figurație – este din nou impresionant. Spațiul Arenei este deosebit de
generos în acest sens. Din păcate, ca și în Aida, trebuie să remarc faptul că
regizorii sînt, pur și simplu, furați și seduși de aceste oportunități și nu
rezistă tentației de a deplasa în toate direcțiile, cu sau fără sens
dramaturgic muzical, trupe compacte de ostași sau de sclavi. Miza se pune pe
efectul mulțimilor și rezultatul este cel scontat. Personal însă, mi-aș fi
dorit ca, în multe momente delicate înscrise de Verdi în partiturile sale,
tropăitul oamenilor și zăngănitul armurilor și al armelor de tinichea să nu
deranjeze atît de mult audiția (regia, semnată de același Gianfranco de Bosio).
În rolul titular, l-am urmărit pe baritonul Marco
Vratogna. Cu un repertoriu nu foarte larg – opere de Verdi, Puccini, Bizet cîntat –, acesta cîntă mai ales în
teatre italiene, dar și din Germania, Anglia și Statele Unite. Marco Vratogna
debutează la Verona, în 2007, în Amonasro. Revine acum în Arena pentru Nabucco,
dar artistul nu m-a convins, nici vocal și nici scenic.Soprana Maria Billeri este și ea o cîntăreață de circuit
mai ales italian. Este o debutantă curajoasă în festival, interpretînd rolul
Abigaile, pe care l-a susținut pînă la capăt. Nu întotdeauna la un nivel
artistic maxim. Tenorul Giancarlo Monsalve face parte tot din grupul
debutanților anului 2011. Are o carieră internațională în spațiul predilect
germanic, dar și cu apariții în spectacole lirice la Sankt Petersburg (Tosca,
rolul Cavaradossi). Speriat cert de amplitudinea Arenei veroneze, forțează
emisia vocală, la fel și jocul scenic. Acum, însă, cu timpul, experiența și
curajul vor atenua cu siguranță aceste minusuri conjuncturale.
M-am întors de la Verona cu satisfacție certă: montări
impresionante, decoruri uriașe și strălucitoare, cîntăreți buni care își susțin
corect partiturile.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters