OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul National „I.L. Caragiale“
Leul in iarna de James Goldman. Regia si ilustratia muzicala: Petre Bokor. Scenografia: Irina Solomon. Cu: Damian Crasmaru, Carmen Stanescu, Medeea Marinescu, Vlad Ivanov, Dragos Ionescu, Marius Rizea, Gavril Patru.

Ne aflam in anul 1183, intr-un regat ce ascunde intimplari fascinante si deconcertante, inclestari turbulente greu de reprimat. Pivnitele castelului si facliile luminarilor, vesmintele fastuoase si bijuteriile sclipitoare constituie o lume pe care, desi indepartata, o percepem ca foarte apropiata de noi. Aceleasi impulsuri necontrolate, aceleasi conflicte latente sau violent exprimate, nimic viabil in afara de tesatura complicata a puterii si determinarile ei inextricabile. Desi spatiul este clar circumscris – Normandia –, confuzia, nesiguranta si tulburarile interioare accentueaza gradul de generalizare si posibilitatea extrapolarii. Ceea ce apropie anul 1183 de epoca moderna este tocmai aceasta figuratie ciclica a unei strategii diferite si mereu aceeasi.

Personajele au ceva din forta invincibila a istoriei care se construieste pe masura ce se traieste. Un Plantagenet autentic – Henry al II-lea – abil, rafinat si sensibil, nu mai putin ferm si intransigent in deciziile luate, alaturi de fermecatoarea sa sotie, Alienor de Aquitania, inteleapta si la fel de indirjita cind e vorba de interesele tronului. Doua destine unite intr-o legatura tumultuoasa si indestructibila prin atractia victoriei. Doi oameni inseparabili in esenta, pentru care regalitatea este o provocare asumata pina la capat. Chiar daca regele aduce cu el si alte femei, iar regina e eliberata din inchisoarea-castel doar de sarbatori, chiar daca pasionalitatea este contrapunctata de o ura indirjita, relatia dintre ei continua sa fie extrem de puternica. Craciunul, in acest caz, le prilejuieste o confruntare spectaculoasa, o intrecere in aciditatea schimbului antrenant de replici. Nu le ramine decit sa astepte Pastele pentru o noua si incitanta infruntare.

Acum insa, arena se deschide. Conflictul tensionat dintre cei doi, legat de succesiunea la tron a unuia dintre cei trei fii, constituie punctul de forta al spectacolului. Asta pentru ca favoritul lui Henry este John (accentele de stupiditate, naivitate si lasitate sint bine punctate de Marius Rizea), iar Alienor il prefera pe Richard (conturat la suprafata de Vlad Ivanov, destul de ostentativ in etalarea curajului). Singurul temperat si ingenios in manevrarea celorlalti este Geoffrey (Dragos Ionescu), ignorat insa, deoarece nu intra in strategia intereselor. Ceea ce ii uneste este dorinta ireprimabila de a deveni rege, chiar cu pretul mortii tatalui lor sau a unuia dintre ei. Orice piedica le stirneste sentimentul revoltei si nevoia tradarii. Acalmia nu e decit un val amagitor, in spatele caruia colcaie intentii subversive, dorinte mocnite si refulari. Nu le poate domina decit inventivitatea abila a lui Henry al II-lea, temperamentul lui pasional si impetuos, imposibil de contracarat. Pare sa renunte initial la Alais, voluntara, seducatoare si nu mai putin ingenua si obedienta (nuante bine valorizate de Medeea Marinescu), dispusa sa faca orice pentru a-l pastra. Fratele acesteia, Philip al Frantei, cinic si impasibil (convingator in interpretarea lui Gavril Patru), ii conditioneaza pastrarea unuia dintre comitate prin casatoria surorii lui cu fiul care va deveni rege. Insa, pentru Henry, renuntarea este preludiul infringerii si tocmai de aceea nu o poate accepta. Spirit acid, prin excelenta ludic, trecind foarte rapid de la o furie viscerala la o disponibilitate afectiva accentuata si chiar la fragilitate (accente extrem de fin dozate de Damian Crasmaru, intr-un rol de compozitie lucrat in profunzime), Henry al II-lea etaleaza o strategie infailibila. Nu o cedeaza nici pe Alais, nici teritoriul, stirnind revolta fiilor consternati de ingeniozitatea jocului sau.

Fluxul pulsatoriu al tensiunii interioare dinamizeaza jocul actorilor. Damian Crasmaru si Carmen Stanescu acopera o gama larga de nuante in interpretare, de la furie si incrincenare la acceptarea calma a greselilor. Doi regi aflati in pragul crepusculului isi disputa cu voluptate autoritatea, fara sa se gindeasca o clipa la resemnare sau abdicare. Decorul si costumele imaginate de Irina Solomon se adecveaza perfect ambiantei scenice create. Sint sobre si rafinate, impunind o nota de fastuos, fara sa fie insa ostentative.
Spectacolul se impune prin partiturile atent construite si mai putin prin inventie regizorala. Petre Bokor isi asuma pozitia regizorului discret in spatele unei arene regale tensionate.
Oricind si oriunde, reperul determinant este puterea si lantul ei de forte coalizante intr-o istorie care se recunoaste prin repetabilitate.