OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dumitru MICU
Arghezi
Editura Institutului Cultural Roman, Bucuresti, 2004, 436 p.

D. VATAMANIUC
Biobibliografie
Editura Institutului Cultural Roman, Bucuresti, 2005, 866 p.


Cu ocazia implinirii a 125 de ani de la nasterea lui Tudor Arghezi, Institutul Cultural Roman a organizat o masa rotunda despre receptarea actuala a scriitorului. Momentul a coincis cu lansarea a trei titluri aparute anul trecut la Editura ICR: o impresionanta Biobibliografie in doua volume realizata de Dumitru Vatamaniuc, cu o postfata de Niculae Gheran, o noua monografie semnata de Dumitru Micu (Arghezi) si o antologie poetica alcatuita si postfatata de Ion Simut. Glumind putin, am spune ca poetul oltean a intrat pe mina istoricilor literari ardeleni...

- Datorii achitate
Nu ma voi ocupa in cele ce urmeaza de Biobibliografia lui D. Vatamaniuc. (Rod al unei munci benedictine de peste 25 de ani, lucrarea merita toate elogiile. Cartografie sistematica si minutioasa a intregului „continent“ arghezian, ea ofera tuturor celor interesati un instrument de lucru care va usura enorm munca viitorilor cercetatori.)
Monografia lui Dumitru Micu este o rescriere radicala a volumului Opera lui Tudor Arghezi. Eseu despre virstele interioare, aparut in 1965 la Editura pentru Literatura. Superior-didactica, ea trebuie privita si ca „autorevizuire“ postcomunista, dupa... 40 de ani. Valorificindu-si vasta experienta de istoric literar – probabil cel mai rutinat in materie de poezie moderna autohtona –, autorul se achita de o datorie interioara, dind un Arghezi eliberat de servituti si inhibitii conjuncturale. Noua monografie ruleaza la nivelul structurii decupaje traditionaliste (ex.: Dumnezeu, eternul feminin, taranul, tara si istoria prezentate ca „motive lirice fundamentale“), textura fiind insa mai moderna, cu incorporarea discreta si selectiva a achizitiilor criticii mai noi. Abunda citatele „tari“ (mai ales din proza si publicistica), pe linga discrete nervuri psihanalitice sau de fenomenologie religioasa, explorari tematiste sau de poetica a imaginarului etc.

Dens, capitolul biografic ramine totusi prea succint; in plus, D. Micu prefera sa evite aspectele politice „delicate“. Altminteri, consideratiile sale despre gramatica reformatoare a limbajului sau despre continuumul liric dintre proza, tableta si pamflet (cu valorizarea superlativa a genului prozastic scurt/fragmentar) sint patrunzatoare, iar explorarea concentrica a straturilor si virstelor poetice, de la „miez“ (lirismul interogativ si vizionarismul escatologic) catre „periferie“ (lirismul idilic si ludic, poezia epica, didactica si satirica, lirismul exultant si elegiac) pina la principiul generativ al „cosmosului arghezian“ (poiein-ul, crearea), contine multe observatii acute. De pilda, cele despre „franciscanismul“ universului domestic si lirismul „juvenalic“ al satirelor si pamfletelor, despre tehnicile reactualizarii filonului poetic premodernist si folcloric-plebeu („tot ceea ce poeticele moderne, incepind cu cea simbolista, condamnasera: discursul, anecdota, fabula...“), despre disimularea lirismului dupa Cuvinte potrivite si tirzia sa reinviere etc.

Interpretarile se dezvolta arborescent, prin acumulari de exemple ilustrative. Intilnim si scapari; aflam, de pilda, ca Arghezi „a urcat ludicul, cu mijloace proprii, la cota valorica atinsa, cu productiile sale cele mai reusite, de G. Toparceanu“ (!). Sau ca intre 1911-1912 ar fi colaborat la „publicatia Figuri contimporane din Romania scoasa de Theodor Cornel“ (in realitate, „publicatia“ era un dictionar ramas neterminat din cauza mortii initiatorului).
La capatul acestui studiu amplu, nu poti sa nu constati ca esentialul a fost spus temeinic si ca descriptivismul „lipit de text“ include situari exacte, chiar daca nu esti totdeauna de acord cu preferintele autorului, chiar daca acesta nu are atuurile hermeneutice ale lui N. Balota sau stofa eseistica a lui Al. George, sa zicem. Confesiunea „biblica“ din finalul cartii e miscatoare. Fidel fata de concretul operei, D. Micu infirma „arghezian“ – ca si D. Vatamaniuc – prejudecata senectutii neproductive. Din pacate, ambii fac parte dintr-o specie de istorici literari pe cale de disparitie. Cu toate pacatele conjuncturale, ei si-au facut datoria profesionala. Va veni o vreme cind vom simti lipsa acestor batrini cit o infrastructura.

- „Premise pentru un nou Arghezi“
Antologia de Versuri aparuta in colectia „Cartile civilizatiei romanesti. Lecturi esentiale“ (editie si cronologie de Mitzura Arghezi si Traian Radu) atrage atentia, inainte de orice, prin stimulativa postfata a lui Ion Simut. Constatarile sale preliminare privind exegeza postdecembrista nu sint deloc roze:
„Tudor Arghezi are o situatie sigura in canonul estetic al modernitatii. Desi perioada postdecembrista a pus toate valorile sub semnul intrebarii [...], opera argheziana nu a trecut deocamdata prin proba decisiva a unei revizuiri semnificative, a unei lecturi critice de autoritate, fundamental noua, care sa insemne innoirea argumentelor de perpetuare a rangului ei estetic“.
Si inca: „Deceniul opt fusese unul prielnic posteritatii argheziene. De atunci, dupa 1980, am putea spune ca inregistram declinul receptarii. Reeditarea astazi a cartilor de critica de altadata nu tine locul necesarelor reevaluari din perspectiva actualitatii“.

Mai constituie poezia lui Arghezi un model productiv pentru tinerii autori? In ce masura colaborationismul („domesticirea“, etatizarea) de dupa 1954 i-a afectat imaginea? Pina una-alta – crede Ion Simut –, prozatorul si publicistul pamfletar par mai bine cotati la bursa receptarii actuale decit poetul, care nu ar mai fi citit de tineri decit din obligatie didactica. Chiar asa sa fie? M-am ocupat acum citiva ani de textele formatiilor hip-hop si am fost surprins sa vad cit de des invocat apare „marele Arghezi“ de alde Rimaru si Vexxatu Vexx. Exista, apoi, o influenta argheziana difuza in rindul poetilor (ex.: Florile de mucigai filtrate prin Poemul invectiva al lui Bogza). E adevarat ca aliajul dintre vizionarism si complexitatea ludic-manierista nu mai are priza la junii autori (cu exceptia celor aflati in linia Dimov-Cartarescu-Iaru-Cristian Popescu), mult mai atrasi de parazitarea unor poetici comode. Dar... e problema lor!
Ne lipseste inca o biografie a lui Arghezi, una de nivelul celor despre Eminescu si Creanga ale lui G. Calinescu, al celei despre I.L. Caragiale (S. Cioculescu) sau despre Macedonski (A. Marino). Intreprindere cu atit mai dificila, cu cit autorul „si-a tacut“ copilaria si adolescenta, iar cercetarea biografica e in criza de specialisti. Cit priveste reevaluarile critice postdecembriste – putinele exegeze vizeaza mai mult publicistica pamfletara sau proza autorului si mai deloc poezia. Iar cind o fac (M. Besteliu) sint irelevante.

In viziunea lui Simut, „pilonii de baza“ ai creatiei poetice argheziene sint Cuvinte potrivite (1927) si Una suta una poeme (1947). Argumente – anvergura constructiei, numarul de texte (100, respectiv 101) si faptul ca ambele sint „demonstratii de complexitate tematica si stilistica ale unui poet foarte orgolios“. Prin comparatie, celelalte volume interbelice apar sub semnul minoratului („demonstratii de virtuozitate pe secvente foarte speciale, alese polemic si provocator“). Nu stiu insa daca amploarea si „complexitatea tematico-stilistica“ ofera argumente suficiente pentru a considera eterogenul Una suta una poeme peste nivelul estetic al volumelor Flori de mucigai, Carticica de seara sau Hore. Cred mai degraba ca „ardelenismul“ conservator al lui Ion Simut primeaza in fata gustului „regatean“ pentru manierismul crud sau ludic-miniaturist. Intr-un clasament dupa numarul de poeme selectate, conduc detasat cele doua „volume-pilon“ (reproduse integral), urmate de Carticica de seara (33 de texte) si Flori de mucigai (25), apoi de Hore (16), Martisoare si Alte cuvinte potrivite (cite 5), de Abecedar (4) si de Sapte cintece cu gura-nchisa (3). Faptul ca din creatia argheziana de dupa 1947 culegerea nu retine nimic mi se pare, apoi – oricit am detesta colaborationismele totalitare –, nedrept.

Cu atit mai mult cu cit radicalismul gestului e contrazis in postfata de antologatorul insusi: „Compromisurile [...] nu au afectat miezul operei si nu au insemnat o adaptare a poeziei la sloganurile epocii comuniste pina la iesirea totala si fara ezitari din perimetrul literaturii, asa cum s-a intimplat cu alti scriitori [...] ramin perfect valabile si pastreaza legaturile firesti cu etapele anterioare poezia senectutii, poezia universului domestic si poezia sensibilitatii metafizice din ultimele volume“. E limpede, in Ion Simut coexista un revizionist sedus de „arena actualitatii“ si un istoric literar de „scoala ardeleana“... Practic, antologia se putea numi „Arghezi interbelicul“...
Ar fi probabil instructiv un studiu special dedicat colaborationismelor lui Arghezi (de la filogermanismul din anii primului razboi si ai relatiilor cu cercul controversatului Bogdan-Pitesti, pina la encomierea lui Carol al II-lea si pactul cu Gh. Gheorghiu-Dej) si, nu mai putin, ereziilor sale in raport cu sistemele coercitive.

- Arghezi, multiplul
Miza postfetei ramine, fireste, ambitioasa propunere de reinterpretare a operei. Restul sint preparative. In raspar cu o intreaga exegeza de sorginte interbelica, tentata sa explice totul prin „dualismul fundamental al temperamentului“ arghezian, Simut pledeaza pentru o perspectiva diferita, pornind de la „proteismul“ scriitorului si de la „multiplicitatea derutanta“ a identitatii sale creatoare: „Arghezi mizeaza modern – si in propria biografie, si in poezie – pe o multiplicitate a eurilor, pe o pulverizare a coerentei personalitatii“. Viziunea dualista, „de sorginte clar romantica prin dramatizarea unei antiteze morale“ (de ce nu si de sorginte moderna, prin dramatizarea scindarii interioare?), ar trebui „corectata in sensul foarte modern al eului multiplu, instaurat in poezie si proza de simbolism si impresionism si speculat ulterior tematic si stilistic“.

In felul acesta, exasperantele dispute privind „traditionalismul“ sau „modernismul“, respectiv „religiozitatea“ sau „nereligiozitatea“ ar fi depasite. Fuziunea contrariilor, tensiunea dintre unu si multiplu, dintre „eul dizolvat in lume, intr-o multiplicitate indeterminata“, si „egocentrismul asumarii interioare a intregului univers“ sint, in definitiv, elemente-cheie ale identitatii poetice argheziene. Potrivit lui Simut, Arghezi e „dualist“ doar in etapa simbolista de tinerete: „«Homo duplex», care e solutia imediata a tinarului din Agate negre, se transforma, pentru o mai derutanta disimulare, in «insul insutit»“. De acord, cu mentiunea ca eul multiplu nu tine doar de „pulverizarea“ simbolist-impresionista sau de... alchimie, ci si de formula identitatii postmoderne, de acel sujet comme multiplicité teoretizat de filozofii poststructuralisti. Imaginea critica proiectata de Simut este una „postmoderna“. Analizele de text sustin ipoteza de lucru si se cuvin extinse.

Exista si observatii polemice la care nu poti sa nu subscrii: „arta poetica a distilarii uritului nu e un preambul tocmai adecvat pentru Cuvinte potrivite (unde poezia exploreaza cu totul alte sensuri si universuri) si nici nu e justificat sa fie adoptata ca o formula exclusivista pentru intreaga poezie argheziana (cum faceau si inca mai fac manualele). In fond, asa-zisa estetica a uritului din Testament anticipeaza volumul Flori de mucigai (1931)“. Dar, cu sau fara côté polemic, aceleasi constatari de bun-simt apar la toti comentatorii seriosi...
Volumele de batrinete ii prilejuiesc criticului observatii fine; de exemplu cele despre poemul Sufletele mele-s doua din volumul postum Frunzele tale (1968): „Acest control excesiv asupra partii razvratite din sine insusi determina o neasteptata sinucidere a demonului umilit“. Bref, „atit de complicata fiinta argheziana, un ghem de tendinte contradictorii si o suma de euri ireductibile, tinde uneori, la senectute, sa se simplifice, pentru a-si dobindi linistea definitiva sau macar un ragaz, inimaginabile ca aspiratii de conciliere in dezlantuirea tumultuoasa a energiilor juvenile de altadata“.

Ramine de vazut doar daca modificarea viziunii critice asupra formulei interioare a operei va aduce cu sine si o reevaluare estetica pe masura.
Nu as fi insistat atit asupra acestei postfete daca n-as fi vazut in ea premisa unei relecturi de substanta, ale carei radacini existau deja in volumul Revizuiri (1995). Un recent articol din Romania literara (nr. 22/2005), (Premise pentru un nou Arghezi), pare sa confirme aceasta intentie. Dupa ce prin volumul Dincolo de realism a propus – cu mijloacele psihocriticii – o schimbare de viziune asupra prozei lui Liviu Rebreanu, criticul oradean pare a fi cel mai bine plasat pentru a scrie o carte despre „Arghezi multiplul“. Seriozitatea aplicata, deschiderea metodologica si echilibrul revizuirilor sale in materie de istorie literara il recomanda. Poate ca astfel conflictul estetic dintre Rebreanu si Arghezi – si, prin extensie, dintre „ardelenismul“ literar (pozitiv, greoi, eticist) si „muntenism“ (pitoresc, manierist, ludic, versatil) va fi depasit.