OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„Scenariul – gen literar independent si baza ideologico-artistica a fiecarui film“, in primii ani ’50. „Scenariul – problema nr. 1“, in toti anii de dupa „obsedantul deceniu“, pina in cel „satanic“ (al anilor ’80) inclusiv. „Scenariul de film in criza“, in anii falimentului profesional si moral al sistemului nereformat, pina la zi, in 2005, cu ultimul Regulament al concursului de scenarii in curs de finalizare la neschimbatul CNC.

Iata filiatia celei dintii dintre autoamagirile cineastului roman tipic. Si iata ordinea de idei fata de care publicarea unui text scenaristic scris de Lucian Pintilie este mai mult decit comunicarea unei performante individuale. Odata cu placerea in sine a textului, este un reper de mare relevanta pentru identificarea stadiului si cotelor reale ale peisajului inconjurator si, implicit, indemnul la o reformare, macar in ceasul al 25-lea, a conceptelor si sistemelor de lucru dominante in ansamblul productiei nationale de filme. Este, virtual, in trena intima a lecturii, un workshop scenaristic.
- „Scenarist“ – o eticheta pentru literatorii din nomenclatorul PCR
Inainte de 1990, era clar ca tam-tam-ul scenaristic functiona in logica dicteului stalinist din citatele puse in capul acestei coloane. Era asigurarea controlului textual al cenzurii asupra materiei altminteri inefabile a filmului si legitimarea ascendentului in bransa al literatorilor direct arondati nomenclaturii PCR. Au fost singurii care si-au permanentizat semnaturile pe ecran drept „scenaristi“ iviti din neantul profesiei, in „cea mai importanta si mai populara dintre arte“.

Cite unul, precum Titus Popovici, si-a depasit episodic statutul propagandistic, printr-un plus de aplicatie profesionista, dar cu totii – si mai abitir Mihnea Gheorghiu, Eugen Barbu, Ioan Grigorescu, Petre Salcudeanu, chiar D. R. Popescu – au fost motorul unei veritabile centrifugi belferesti, oportunist-tematiste si de gen, bugetivor-arghirofile. „Epopeea cinematografica nationala“ fiind „pivotul central“, cu epicitatea si retorica ei contrafacute, cu promovarea in virful piramidei realizatorilor prolifici a unor afini ca Dragan, Vitanidis, Cocea, Nicolaescu, Saizescu. Toata tevatura „cinematografiei pe hirtie“ (cum a avut premonitia s-o numeasca Mihu Dragomir in 1956) a insemnat rasturnarea prioritatilor formative ale unei scoli de arta si a raporturilor normale de lucru, un handicap contra profesionalismului intr-un compartiment vital al creativitatii filmice. Cu un corolar dublu: pe de o parte – aruncarea la periferia productivitatii si finalmente alungarea din tara a cineastilor veritabili, ca Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Mircea Saucan, pe de alta parte – stigmatizarea sine die a reflexelor profesionale si malformarea greu reparabila a mai tuturor celor ramasi acasa.

- „Scenaristica“, in stadiul actoriei din vremea cind Lica Gheorghiu era premiata la Mamaia
Un trend tiranic, care si-a impus umbra politica si dupa 1989, sub forma noua a unei nomenclaturi scenaristice pluraliste, schitata senatorial (C.V. Tudor, Radu F. Alexandru) sau extraparlamentar, cu diferentele individuale de rigoare – chiar daca nu la nivelul virtuozitatii atinse in trecut de un Titus Popovici –, tot cu tangenta institutionalizata politic, fie in opozitie, fie la putere (Razvan Popescu si, recent, Dinu Sararu) sau din mass-media celei de-a patra puteri in stat (Bogdan Ficeac, Mihai Creanga). Nu fara recurenta vechii garzi regizorale, cu cimentarea in „Colegiul Consultativ“ de la CNC – durabila si dupa desfiintarea conclavului fraudulos – a unor tandemuri imbatabile in deturnarea de fonduri pentru esecurile previzibile ale restauratiei mediocrate: P. Salcudeanu-Andrei Blaier, D.R. Popescu-Serban Marinescu, D.R. Popescu-S. Nicolaescu, Dinu Sararu-Serban Marinescu.

Iar ca epifenomen de ultima ora, dupa ce i-am vazut pe Dinu Tanase si Dan Pita asociindu-se pe rind cu R.F. Alexandru (ca sa se compromita cu Damen Tango si respectiv Second hand) – am trait s-o vedem si p-asta! – un debutant in care se investise oarece credit (nu-l mai numim) a recurs la C.V. Tudor ca sa poata obtine finantarea din bani publici a unui nou film, la al treilea concurs din precedentii patru ani.
Drept consecinta – dincolo de ceea ce a initiat si sustinut Lucian Pintilie din 1990 incoace si de exceptiile de la regula numite Nae Caranfil sau tandemul Cristi Puiu-Razvan Radulescu sau deocamdata opritul din cursa Cristian Mungiu – scenaristica promovata de CNC e in stadiul in care s-ar afla actoria de film, daca Lica Gheorghiu (Dej) ar fi in continuare in mare voga. Iar Mihnea Gheorghiu (simpla coincidenta de nume) ar conduce-o gratios pe treptele amfiteatrului din Mamaia, ca s-o premieze din nou la un Festival National al Filmului. Ca in 1964 – atunci pentru rolul interpretat in filmul Tudor, al carui „scenariu“ ii apartinea, desigur cu semnatura unica, presului mereu in functie (la Consiliul Cinematografiei pe vremuri, azi la Uniunea Cineastilor din Romania).

- Ce stiau pionierii in 1922 si nu stiu urmasii in 2005
Avea dreptate pionierul de la 1911-1916 lasat in umbra de istoriografia protocronista, Gheorghe Ionescu, care scria in 1922: „trebuie sa se stie ca nicaieri ca in cinematografie nu se ascund atitia nechemati si oameni fara capatii, gata sa insele aparentele si buna credinta a celor cu care vin in contact. s…t Spun acest lucru ca o indrumare pentru persoanele si societatile cari in viitor ar voi sa se intereseze de aceasta industrie si insist in special asupra personalitatii directorului de scena…“ (subl. Gh. I.).

Personalitatea regizorului realizator a fost cheia ignorata sau subclasata, de-a lungul deceniilor, de doctrinarii si managerii „scenariului“, pe cit de supraevaluat, pe atit de descalificat. Din acest paradox decurg toate relele, inclusiv caderea din lac in put de dupa 1989, cu reversul aceluiasi blestem: autorlicul total si in corpore al regizorilor din anii 1990 si primii ani 2000. Fata de aceasta tipizare mecanica, inertiala, a contextului, performanta individuala a lui Lucian Pintilie nu poate functiona, in ipoteticul workshop, ca un panaceu, ci doar cu forta persuasiva a unicitatii sale.
Este statutul de la care se revendica, in speta, Capul de zimbru. Scenariul Lucian Pintilie, dupa Vasile Voiculescu, incepind cu formularea subtitlului si a semnaturilor. Pentru ca Pintilie este un autor care se poate limita la termenul unic de „scenariu“ si la singularitatea propriei semnaturi. Altminteri, textului sau nu-i putem da un nume in limba romana, care n-a gasit inca echivalente pentru screen-play, sceneggiatura s.a.m.d.

- O partitura fara nume in limba romana
Nu e nici o simpla adaptare cinematografica a nuvelei originare. In linia unui Jean Georgescu (care a recompus ab ovo, dar si fidel, in 1941-1943 si respectiv in l951-1952, O noapte furtunoasa si schitele caragialiene Lantul slabiciunilor, Vizita si Arendasul roman), Pintilie procedeaza punindu-se in pielea unui Voiculescu care ar fi fost el insusi cineast. Ca si in De ce trag clopotele, Mitica? sau Balanta, actiunea filmica si mai toate replicile se vor suprapune perfect celor din opusul literar, inventia in acest plan fiind minimalista. Inovatiile in materie de actiune si enunturi ideatice sint de altfel apanajul ecranizarilor fastidioase si teziste, dinamizate prin exterioare „specific cinemografice“, de care e plina pina la satietate filmografia nationala.

Cinemaul lui Pintilie se afla la antipozii acestora. El duce pina la ultima lor consecinta indicatiile scriitorului insusi, cantonind deliberat actiunea viitorului film in perimetrul unei foste „sali de clasa intr-o scoala ucraineana“ – „un dreptunghi de 10 m. pe 6,60“, cu precizarea ca „nu se va iesi niciodata din acest spatiu de 10 pe 6“, in timpul celor 35-40 de minute cit urmeaza sa dureze acest mediumetraj.
Sigur ca asumarea unui asemenea pariu filmic „imposibil“ e accesibila numai unui virtuoz al spatiului scenic teatral, cum e Pintilie, dar cita vivacitate eminamente filmica, totodata, in acest spatiu! Spatiu prelucrat cu astutie fabuloasa, atit prin mobilarea si recuzita animata a interiorului, cit si prin ferestrele sparte si inca nebatute in scinduri (in plina iarna a razboiului), asa ca se vede nu doar ce se intimpla in curtea fostei scoli, ci si, cu sau fara binoclu, „pe o adincime de kilometri si kilometri, cit ingaduie puterea ochiului, stepa, cu profunzimea ei infricosatoare“.

- O acceptie noua a remake-ului: rewriting V. Voiculescu
Fara a schita aici vreo avancronica, sa inseriem preliminar-minimal cite ceva din ce se prefigureaza ca noutate a rescrierii filmice a originalului literar. E, mai intii, epurarea cadrului narativ si verbal al primului povestitor din nuvela lui Voiculescu, care dispare din film, filmul incepind direct cu ce relateaza al doilea narator (pe care Pintilie il boteaza – cum altfel? – „capitanul Mitica“). Apoi, de la prima fila a textului si cele dintii cadre scenaristice, este voluptatea transfigurarii audiovizuale a materialului beletristic.

Printre cele mai frapante sint expresivitatile obiectelor, ale sonoritatilor care le insotesc si luminii ce le inconjoara, totdeauna functionale la Pintilie, pina la a deveni un joc secund, concurind orice epicitate, substituindu-i-se chiar, cum se intimpla tot de la prima pagina, cind „povestea“ incepe cu perceperea si evolutia luminii: „Deocamdata mai e inca noapte. (Generic)“; „asa ca se va putea vedea curind, in lumina zorilor, pe o adincime de kilometri si kilometri…“; „un pian hodorogit de pe vremea revolutiei“. „Povestitorul, ca un pianist dintr-un cinematograf de cartier, ilustreaza imaginea filmului mut, care se desfasoara in fata lui“.
Dar trebuie sa ma opresc, fiindca, daca ar fi sa continuu, as concura dimensiunile textului filmic. Nu e cazul nici sa arat cu degetul sensurile potentate, innoite sau inventate filmic, care pot fi descoperite citind scriptul. Ele sint intr-un racord evident, dar si cu revelatii inedite, in filmele de analiza morala si in acel „cinéma de croyance“ pe care le practica in genere autorul. In mod deosebit, Capul de zimbru reia in spirala unele linii de forta din O vara de neuitat (in care cineastul l-a rescris pe Petru Dumitriu), cu referire la traditionalul spatiu militar romanesc, atit de ofertant semantic si ca spectacol intrinsec si exteriorizat.

- Coscenaristii lui Pintilie
In fine, sa notam ca, asa cum a anuntat cineastul cu luni in urma, intr-o alocutiune de la Colegiul Noua Europa, acest mediumetraj va fi primul dintr-o suita, urmatoarele trei rescriind pagini din acelasi Voiculescu, dar si din Dostoievski si Cehov, spre a compune prin juxtapunere un lungmetraj.
Iar ca sa revenim concluziv la discutia „metodologica“ de la inceput: acestia sint „coscenaristii“ lui Pintilie, modul sau de a lucra „in echipa“, intr-un compartiment cu multiple specializari distincte. Geniul sau il fereste si in acest fel de orice atingeri cu conceptele si practicile suficientei artizanale de tip vechi sau nou.
Dar – apropo! – se intelege ca work-shop-ul nostru scenaristic va trebui reluat cind vom vedea pe ecrane noul Cap de zimbru, in sensurile sugerate mai sus, dar si intr-unul mai restrins. Fiindca opera lui Pintilie e un remake si in acceptia propriu-zisa a termenului. A fost intreprinsa o prima adaptare a povestirii omonime, cu decenii in urma, la televiziune, de catre operatorul devenit regizor, Nicolae Margineanu. Daca vrem sa dam si o extensie didactica discutiei, avem la dispozitie un material suplimentar pentru studiul individual facultativ, pe care momentan nu vrem sa-l catalogam.