OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Pe vremea cind citeam in Povestiri istorice despre „trecutul glorios al patriei noastre“ si-am auzit de Dochia, de Decebal si de Traian si ne jucam „de-a dacii si romanii“, cu totul altfel imi imaginam cetatea Sarmizegetusa. Tineam cu dacii, evident, si-n sinea mea credeam cu strasnicie ca mai exista daci, ca n-au murit, ca stau ascunsi sub pietrele de la cetate. Stiam ca intr-o zi am sa-i gasesc, chit ca din drumul lung, imaginat minutios la virsta cind te cucereste aventura, nu s-a realizat decit un pic.

- De la Ulpia spre Regia
La Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, linga Hateg, resedinta provinciei de dupa cucerirea Daciei, care nu e acelasi lucru cu Sarmizegetusa Regia, capitala dacilor din Muntii Sureanu, fusesem in urma cu opt ani. Pentru Regia, insa, ramasese gindul pe alta data…

In vara asta, revenind la Ulpia in ultimele zile ale lui iulie, ne-am croit un traseu intre cele doua situri si am pornit pe un drum in sens invers istoric, de la Ulpia spre Regia. Ambele sint santiere arheologice. La Ulpia, lucreaza acum echipe serioase de arheologi englezi, germani, dar si romani. La Regia am gasit tabara de arheologie a studentilor de la Cluj. Asteptam, cu nerabdare si teama oarecum, sa se termine odata drumul printre munti si sa ajungem mai repede la Sarmi. Din Gradistea de Munte, din cind in cind indicatoare: Sarmizegetusa 7 km, Sarmizegetusa 5 km, Sarmizegetusa 1 km. Am ajuns la poarta de vest a cetatii. Citesc de doua ori ce scrie pe panoul de la intrare. Demn de subliniat: cetatea face parte din patrimoniul mondial. Inseamna ca se regaseste pe aceeasi treapta cu manastirile din Bucovina, templele Ankgor, castelele de pe Valea Loarei. Imi zic in sine oooau!, ma inalt un pic pe virfuri, de bucurie c-am ajuns, si cresc in ochii mei cu un soi de frica. Eram la marea confruntare cu imaginarul.

Istoria din cartea de la scoala, vadit, imi joaca feste. Insist.
In dreapta, placuta cu „loc de campare“.
Intrarea in cetate: luind ad litteram tot ce-am citit, am cautat corespondente in teren, dar… numarul portilor de acces in antica cetate variaza: cind trei, dupa cum scrie, cind doi, pentru ca harta de acolo asa arata, sau patru, dupa cum spun localnicii. Trecem prin padurea de fagi seculari ravasita de o furtuna puternica cu doua saptamini in urma si ajungem in zona sanctuarelor. Zidurile cetatii erau cocosate de trunchiurile copacilor cazuti si nu dadeau semne c-ar putea fi usurate, nici macar prin bunavointa cuiva. Se aud voci vesele, muzici, recunosc si hituri romanesti, vad multe corturi amplasate in plin centru sacru, si citeva masini de Cluj.

O multime de oameni jucind incinsi un meci de fotbal. Studentii din tabara de arheologie… „Haideti, dom’ profesor, ce faceti, nu veniti?“, am auzit o voce infierbintata. E adevarat, era ultima simbata a lunii iulie, zi in care am remarcat si ca uneltele de lucru ale tinerilor arheologi se odihneau la umbra unui fag, pesemne secular, in tulpina caruia era intepat „programul“ zilnic si un anunt: „Interzisa camparea in incinta cetatii, cu exceptia taberei de arheologie.“
Terenul de fotbal putea fi, conform presupunerilor mele de turist, o continuare a drumului pavat, care lega cetatea de zona ei sacra. Din drum nu e descoperita decit o bucatica, barata intr-un capat si in celalalt de pietre. Am receptionat mesajul: e de vazut de aici si pin’ aici, tot restul e la fel.
Pe linga fotbal, si alte indeletniciri: partida de table intr-un alt sanctuar, coada la apa si la spalat linga izvorul cu ulucul de lemn, niste fete care se alergau stropindu-se cu sticle de apa…

- Un ritual unic de antirestaurare
Strapungeam cu cinism viata de camping, viata de strand, a cetatii si nu-mi puteam crede ochilor si nici auzului grozavul „spectacol“ arheologic. Prinsesem la Sarmizegetusa Regia momentul unui ritual unic de antirestaurare sau, cum spun altii, un adevarat macel arheologic. Mai mult, in sanctuarul de andezit, pe una din pietrele centrale pareau sa curga solidificat urme groase de ceara si resturi de luminari, ce te trimit fara sa vrei cu gindul tot la un ritual. Sa fi fost intr-un inchipuit stil dacic sau pur si simplu un gest mimetic, schimonosit, ironic si batjocoritor, la adresa unor… necunoscuti? Si daca pe ei ii tinem de necunoscuti, oare noi ne cunoastem? ma intrebam.

Voiam sa vad pe undeva un semn ce ne-ar putea justifica mindria de „patrimoniu mondial“. Ei bine, n-am gasit. Mi-am zis cu rautate, sigur, prin tot ce facem sintem in sine un „patrimoniu“ mondial. La noi, un patrimoniu mondial e, cum se vede, si-un loc comun(itar). Am mai trecut in fuga, intimidata, dezarmata, nemeritat de deceptionata, pe linga restul monumentelor din sit si am facut degraba cale intoarsa. Sarmizegetusa 1 km, Sarmizegetusa 5 km, Sarmizegetusa 7 km… si Bucuresti. Se tinea de mine scai un sentiment de-a dreptul scandalos de incalcare a unei proprietati private. Ma simteam, printr-un ricoseu, direct responsabila pentru ceea ce numeam iresponsabilitatea altora si mi-am zis, cu ciuda, ca dacii nu sint, poate, decit o gogonata inventie.