Societatea românească plăteşte,
încă, un greu tribut regimului comunist. Cîteva dintre
tarele care ne-au îmbolnăvit, ca naţie, vreme de jumătate de
veac îşi fac simţită prezenţa şi astăzi. Lipsa de cultură
generală, lipsa de planificare riguroasă şi logică, dispreţul
faţă de lege şi de cultură, demagogia şi populismul devastator
sînt, şi acum, extrem de prezente în viaţa publică din
România. Am avut prilejul, recent, să constatăm prezenţa
lor, cu ocazia unor răfuieli pe care, se pare, unele persoane
decidente le au cu arheologii.
Astfel, încă de la mijlocul
verii, ministrul Transporturilor constata că principalul motiv al
întîrzîierilor înregistrate în
construcţia de autostrăzi îl constituie prezenţa agasantă a
arheologilor pe şantierele de investiţii de pe întinsul
patriei. Mai mult, obişnuit cu ceea ce se întîmplă,
probabil, în domeniul de activitate de care răspunde, el punea
această prezenţă pe seama unei ipotetice goane după profit a unor
ipotetice societăţi comerciale cu o ipotetică activitate în
domeniul arheologiei. Recent, chiar şeful statului relua această
teză, arătîndu-şi nerăbdarea pentru finalizarea proiectelor
de investiţii de care ţara are nevoie. Din păcate, media, în
general nedocumentată şi ignorantă, a preluat aceste acuze fără
o minimă distanţă critică, lăsîndu-i pe receptorii
ştirilor cu impresia că politicienii în cauză ar avea
dreptate.
Ca să vedem dacă este aşa, ar trebui
să ne uităm, mai întîi, prin legislaţia în
vigoare.
Trecînd peste prevederile Art. 33
din Constituţie, care, la aliniatul (3), precizează că „Statul
trebuie să asigure păstrarea identităţii spirituale, sprijinirea
culturii naţionale, stimularea artelor, protejarea şi conservarea
moştenirii culturale (s.n.), dezvoltarea creativităţii
contemporane, promovarea valorilor culturale şi artistice ale
României în lume“, regimul juridic general al
descoperirilor şi al cercetării arheologice din România este
reglementat prin Ordonanţa Guvernului nr. 43/2000 (cu modificări)
privind protecţia patrimoniului arheologic şi declararea unor
situri arheologice drept zone de interes naţional, dar şi prin alte
legi, în principal, Legea 182/2000 privind protejarea
patrimoniului cultural naţional mobil şi Legea 422/2001 privind
protejarea monumentelor istorice (ambele acte, modificate, de
asemenea, de mai multe ori). Trebuie menţionat, din capul locului,
că legislaţia românească este în deplin acord cu cea
europeană în domeniu, dovadă fiind prevederile Legii 150/1997
privind ratificarea Convenţiei europene pentru protecţia
patrimoniului arheologic (revizuită), adoptată la La Valetta, pe 16
ianuarie 1992.
Discuţia de faţă, însă, nu-şi
propune o analiză detaliată a legislaţiei şi, de aceea, nu am să
fac trimitere la fiecare articol în parte din textele de lege;
s-ar putea scrie o carte întreagă numai cu asemenea
comentarii. Este important, însă, de precizat că problema
investiţiilor care afectează integritatea siturilor arheologice
este destul de veche. Primele cercetări arheologice de salvare sînt
documentate din perioada celui de-al Doilea Război Mondial! Chiar şi
în timpul regimului comunist, în toate cazurile marilor
şantiere de investiţii (Canalul, hidrocentralele), constructorii au
fost precedaţi de arheologi, cîteva dintre descoperirile
semnificative pentru istoria naţională fiind prilejuite de asemenea
şantiere „de salvare“ (Gînditorul de la Cernavodă, de
exemplu). Anii ’80 au fost martorii primelor reglementări în
domeniu, sprijinite de chiar Consiliul Culturii şi Educaţiei
Socialiste. Aşadar, atît pentru arheologi, cît şi
pentru inginerii care proiectau investiţiile primilor ani
postdecembrişti, prevederile care stabileau obligativitatea
cercetărilor preventive nu au constituit deloc o surpriză. Orice
investitor serios ştia, chiar şi înainte să apară
legislaţia ultimului deceniu (pe baza prevederilor din legile anilor
’90) că orice proiect investiţional, de la autostrăzi pînă
la hale industriale şi de la construcţii de locuinţe pînă
la îmbunătăţirile funciare trebuie adus, din vreme, la
cunoştinţa serviciilor deconcentrate ale Ministerului Culturii.
Aşadar, prevederea potrivit căreia „Statul garantează şi
asigură protejarea patrimoniului arheologic în condiţiile
stabilite prin prezenta ordonanţă“ (Art. 3 din OG 43/2000) şi
cea prin care „Autorizarea lucrărilor de construire sau de
desfiinţare din zonele cu patrimoniu arheologic se aprobă numai pe
baza şi în conformitate cu avizul Ministerului Culturii şi
Cultelor“ (Art. 5) nu sînt, cîtuşi de puţin, noutăţi
pentru investitori. Sigur, nu au fost, întotdeauna, respectate.
Dar, cel puţin, fiind legale, nu au fost nici contrazise de
autorităţi, în ciuda presiunilor de tot felul la care au fost
şi sînt supuşi arheologii. Avizele sus-amintite au fost
cerute şi în cazurile mult mediatizatelor autostrăzi. Trebuie
spus, însă, că exact din momentul formulării acestor cereri
de avizare încep problemele.
Traseele respectivelor autostrăzi ar
trebui finalizate după analizarea, cu seriozitate, a studiilor de
impact. De cele mai multe ori, chiar din această fază, existenţa
siturilor arheologice reperate este neglijată, deşi este cunoscută.
Se ţine cont, mai degrabă, de interesele feudalilor politici şi
ale marilor proprietari de terenuri. Trebuie spus că serviciile
deconcentrate ale Ministerului au la dispoziţie repertorii
arheologice, pe baza cărora, potrivit unei prevederi legale (şi,
deci, obligatorii), „Agenţia Naţională de Cadastru şi
Publicitate Imobiliară şi oficiile din subordinea sa“ includ
„zonele de patrimoniu arheologic reperat ş…ţ în planurile
cadastrale şi în hărţile topografice“, cercetate de orice
investitor, din faza de proiectare. Chiar şi atunci cînd
investitorul are în vedere existenţa siturilor reperate, atît
importanţa lor, cît şi costurile (exprimate în timp şi
bani) pentru eliberarea terenului de sarcină arheologică sînt
neglijate. Adeseori, obţinerea avizului de la serviciile
deconcentrate ale Ministerului Culturii este lăsată pentru ultimul
moment, asupra specialiştilor din aceste servicii punîndu-se o
uriaşă presiune politică („pierdem fonduri europene pentru că
nu daţi voi mai repede avizul“). Dacă există situri reperate pe
traseul final al autostrăzii, evident, terenul trebuie descărcat de
sarcina arheologică.
Trebuie menţionat că, de regulă,
arheologii descurajează proiectanţii să-şi întindă
investiţiile peste situri arheologice reperate. Şi asta pentru că
nici o cercetare, efectuată în regim de săpătură
preventivă, nu poate rivaliza cu o cercetare sistematică
desfăşurată pe parcursul multor campanii anuale şi fără
presiunea continuă a antreprenorilor. Dar, uneori, siturile
arheologice nu pot fi evitate. Din păcate, însă, pentru mulţi
dintre decidenţi, cercetarea arheologică este înţeleasă
drept un fel de goană după comori. Aceştia îşi imaginează
că săpătura arheologică se poate face cu buldozerul şi că
singurul lucru care contează sînt obiectele descoperite. Dacă
ar fi beneficiat de o cultură generală ceva mai solidă, încă
din şcolile generale absolvite acum două – trei decenii, sau dacă
ar fi binevoit, cel puţin, nu (Doamne fereşte!) să viziteze muzee,
dar, măcar, să urmărească documentarele de profil de la
Discovery, cei în cauză ar fi înţeles, poate, că cel
puţin la fel de important ca aducerea la lumină a unor artefacte,
în cercetarea arheologică, este contextul în care acele
obiecte s-au aflat. Pentru cercetarea contextului sînt
obligatorii săpătura executată „la vîrf de cazma“ sau cu
şpaclul şi, uneori, cu bisturiul, şi înregistrarea
permanentă, prin desene şi fotografii, a complexelor arheologice
dezvelite. Or, aceste operaţiuni pretind timp şi bani (pentru că
trebuie plătite atît salariile – ale arheologilor şi ale
muncitorilor –, cît şi cheltuielile de conservare,
restaurare şi punere în valoare, ştiinţifică şi
expoziţională, a materialului arheologic rezultat). Las la o parte
faptul că forţa de muncă specializată este, chiar şi acum,
insuficientă, fie din cauza politicii imbecile a regimului ceauşist,
care a limitat drastic locurile de admitere la facultăţile de
istorie, fie din cauza salariilor descurajante din muzee şi
institute de cercetare (în aceste două categorii de instituţii
se află cea mai mare parte a arheologilor din România), ceea
ce înseamnă că, şi în condiţiile în care ar
exista timpul şi banii necesari, numărul arheologilor disponibili
ar fi, în continuare, insuficient, cercetările durînd
mai mult decît îşi imaginează investitorii.
Pentru că am adus vorba despre bani,
trebuie spus că aceştia nu intră în buzunarele nu ştiu
căror societăţi comerciale de profil, pentru simplul motiv că
ele, în România, nu prea există. Beneficiarii fondurilor
cheltuite de investitori pentru cercetările arheologice preventive,
sînt instituţiile angajatoare ale arheologilor, asigurînd,
astfel, o parte din veniturile proprii pe care ele trebuie să le
realizeze, pentru plata salariilor şi a cheltuielilor de
întreţinere. În situaţia în care volumul
cheltuielilor creşte, în fiecare an, alocaţiile bugetare ale
acestor instituţii scad totuşi, procentual, tot de la an la an,
argumentaţia Ministerului Finanţelor fiind aceea că cercetările
arheologice asigură, în tot mai mare măsură, venituri
proprii.
Presupunînd că efectuarea
cercetărilor preventive a decurs bine şi eliberarea certificatului
de descărcare arheologică a fost realizată în timp util
pentru investitor, este posibil ca, pe parcursul lucrărilor, să
apară alte situri arheologice, nereperate pînă atunci. Şi în
această situaţie, legea e clară: „În cazul zonelor cu
patrimoniu arheologic evidenţiat întîmplător […],
pînă la descărcarea de sarcină arheologică, autorizarea de
construire se suspendă sau, după caz, primarul unităţii
administrativ-teritoriale dispune întreruperea oricărei alte
activităţi, în conformitate cu avizul serviciilor publice
deconcentrate ale Ministerului Culturii şi Cultelor, şi se
instituie regimul de supraveghere sau săpătură arheologică“.
Evident, şi aceste activităţi trebuie plătite de investitor.
Este regretabil că, în loc să
fie mai bine pregătită faza de avizare şi să fie încurajată
activitatea instituţiilor care se îngrijesc de patrimoniul
arheologic (instituţii care, bugetare fiind, se află, mai nou, sub
ameninţarea curbelor de sacrificiu cerute de F.M.I.), atitudinea
unor decidenţi actuali aminteşte de cea din 1984: trebuia găsit un
duşman, pe seama căruia să fie puse toate neîmplinirile
programelor de investiţii, iar acest duşman a fost găsit în
persoana generică a arheologului, înfăţişat drept un fel de
obstacol în calea prosperităţii naţionale.
Situaţia patrimoniului arheologic din
România nu este, nici pe departe, unicat în Europa. Aşa
se şi explică apariţia Convenţiei de la La Valetta, ratificată,
deja, de 36 dintre statele membre ale Consiliului Europei, semn că
mai toată lumea a înţeles că nu se pune în discuţie
dezvoltarea economică, dar că ea nu poate fi înfăptuită
prin ştergerea unei părţi din identitatea fiecărei naţiuni în
parte. Tocmai de aceea, în cele mai multe dintre ţările
europene, planificarea investiţiilor se face din timp, legislaţia
internă se respectă, iar patrimoniul arheologic este considerat un
motiv de mîndrie naţională.
Cum, în România, după cum
se învaţă încă din ciclul primar, nu prea există zone
deşertice care să nu fi fost niciodată locuite, trebuie înţeles
că „speranţa“ ca pe traseele autostrăzilor să nu apară
situri arheologice, cunoscute în prealabil sau nu, este vană.
Arheologii nu-şi pot muta şantierele de cercetare în afara
şantierelor de investiţii, fiindcă datoria lor, legală şi
morală, este exact protejarea patrimoniului cultural naţional.
Acest patrimoniu nu „se mută“ după traseele autostrăzilor; el
există, pur şi simplu, şi va exista, pe oriunde se va construi
ceva în România. Iar datoria investitorilor (fie ei
autorităţi centrale sau locale) este, de asemenea, respectarea
legislaţiei care protejează acest patrimoniu. Ameninţarea – nici
măcar voalată – că ar trebui modificată legislaţia pentru a-i
determina pe arheologi să emită certificate nefondate şi să-şi
bată joc de patrimoniul naţional dovedeşte nu doar lipsă de
educaţie elementară şi de respect pentru prevederile Constituţiei,
ci şi lipsă de (scuzaţi vorba mare) patriotism. Or, tocmai de
patriotism se face caz, demagogic şi populist, în această
situaţie – dovadă că sîntem, încă, victimele
regimului comunist.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters