Arhitectonica valorilor (I)

Autor: Vlad Mureşan | Categoria: | 1 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

1. Ce este valoarea?

Facem apel la valori pentru că le presupunem deja antejudicativ. Nu există nici o judecată, fie ea cognitivă, etică sau estetică, care să nu presupună deja o judecată de valoare, fie ea de ordinul adevărului, binelui sau frumosului. De la dreapta la stînga, orice pretenţie critică încorporează inevitabil o diviziune valorică, atunci cînd judecă privitor la ceea ce este real sau fals, bine sau rău.

Să radicalizăm deci interogaţia: ce este valoarea? Valoarea este ceea ce trebuie şi merită să fie cultivat, apropriat, servit, în opoziţie cu ceva ce nu trebuie şi nu merită în general. Această necesitate şi constrîngere nu este fizică sau politică, ci este de un ordin particular: un om de ştiinţă ştie că trebuie să caute adevărul, nu falsitatea. Omul în genere ştie că adevărul şi nu minciuna, binele şi nu răul trebuie înfăptuite.

La rădăcina acestui tip special de trebuie vom căuta esenţa valorilor, ca Sollen, care dictează lui Sein (real), însă întotdeauna din perspectiva unui Sein supraordonat, ca realitate de saturaţie superioară, ca real-ideal opus realului-real. Astfel, nu ar putea exista idealitate opusă realităţii dacă nu ar exista o realitate supraordonată realităţii, adică o metafizică suprapusă fizicii – o omonimie a realului care descrie o dedublare scalară a gradelor de fiinţă în care este mai adevărat realul mai puţin aparent şi este mai puţin adevărat realul mai aparent.

În nici un caz nu vom găsi ceva în explicaţii neurologice, deoarece caracterul pur descriptiv şi factual al proceselor neuronale este din plecare empiric şi sintetic şi nu poate explica trăsături transcendentale şi analitice proprii principiilor deontice. Dacă omul este doar materie, oricît de complicată, totul este proces obiectiv, şi nimic nu trebuie. Omul este doar o verigă iresponsabilă în lanţul cauzal.

Prin valoare însă ordonăm lumea în superior şi inferior, introducînd o ruptură de nivel, o fractură calitativă scalară, care divide universul în lucruri care trebuie să fie şi lucruri care nu trebuie să fie, care contează şi care nu contează, care merită un sacrificiu şi care nu merită.

Axios: ceea ce este vrednic, demn, implică deci o structură de fiinţă superior demarcată faţă de ceva ce nu este cu adevărat. Valorile implică deci o ontologie ierarhică în care fiinţa este pozitiv segregată în raport cu nefiinţa.

În ultimă instanţă, rădăcina ontologică a tuturor valorilor este deci Fiinţa în sensul ei plenar, ca sursă şi substanţă a universului însuşi, dar şi a structurării lui verticale. Numai existenţa unei gradaţii ontologice face posibilă ierarhia axiologică.

Nu trebuie să ne facem iluzii. Dacă omul este materie, el este obiect, nu subiect, iar valorile nu pot fi nici definite, nici asumate. Tot ce putem face este să provocăm prin reducţie fenomenologică ruptura de nivel în care subiectul este sesizat ca fiind corelat transcendental al universului, iar nu doar parte a materialităţii lui.

Nivelurile progresiv crescătoare de complexitate sintactică şi semantică atestate pretutindeni în textura lumii sînt doar reflexul computaţional cuantificabil al unor grade de saturaţie ontologică diferite. Pauperitatea informaţională reflectă vacuitatea ontologică, aşa cum redundanţa informaţională reflectă plenitudinea ontologică. Într-un uz fraudulos al doctrinei univocităţii Fiinţei, se insinuează o uriaşă aplatizare haoidă sub forma unui monism bidimensional al imanenţei satisfăcute de propria ei democraţie ontologică antiverticalizantă. Confuzia postmodernă a democraţiei politice cu o democraţie ontologică este eminamente totalitară pentru că reprimă relieful ontologic obiectiv în numele unui război declarat discriminării. Această „corectitudine ontologică“ crede că a marca diferenţa verticală obiectivă dintre speciile inteligibile, dintre Aristotel, o maimuţă şi un copac, este expresia unui fascism metafizic, cînd, în realitate, este vorba doar despre realism descriptiv.

Bogăţia supremă de fiinţă reprezintă realiter un scop superior unei rarefacţii ontologice. Acolo unde este adevăr există mai multă fiinţă decît în aparenţă sau eroare, care reclamă fiinţă fără să o deţină.

Maximitatea fiinţei este deci scopul suprem, şi, totodată, sursa de fiinţă a tuturor scopurilor derivate: manifestarea fiinţei are natura unei cascade ontologice, ea fiind astfel o ontofanie. Realul eminent este deci Principium (= id a quo aliquid procedit quocumque modo). Aceasta este proprietatea ultimă a Sacrului, ale cărui intricaţii cosmologice revelatorii au făcut obiectul tuturor religiilor arhaice, dar care în sine este Realul în regimul lui eminent, ca bază supra-cosmică a cosmosului, ca Necondiţionat al condiţionatului, ca identitate supralocală a tuturor diferenţelor locale, condiţia axială de posibilitate orbitală a oricărei lumi.

Pe lîngă latura fenomenologică a sacrului deci (ca manifestare, hierofanie), aici trebuie să surprindem şi latura lui ontologică bazală: deoarece, pentru ca să se arate, el trebuie să fie. Ştim că orice hierofanie este totodată şi kratofanie, însă tocmai pentru că este ontofanie. De fapt, numim sacru tocmai excesul înspăimîntător de fiinţă, ca Ens supremum şi Ens realissimum, iar manifestarea prin disproporţie a tot ce este impunător, înălţător şi măreţ poartă sigiliul aristocratic al sacrului camuflat în altitudinea unui stil.

Doar Fiinţa comunică esenţialitate tuturor celor adevărate, frumoase şi bune pe care, de aceea, le căutăm şi preţuim: doar pe ele se poate zidi ceva în această lume deşertificată, în care nu am fi altfel decît insecte micronice pseudoexistente, pierdute în spaţii galactice gigantice, fracţiuni infinitezimale în continuum-ul matematic. Numai prin accesul la transcendentaliile obiective ale adevărului, binelui şi frumosului, atingem o atemporalitate ce oferă sigiliul unei durabilităţi care proiectează un sens pe suprafaţa stocastică a absurdului. Cu cît mai mult adevăr, bine şi frumos, cu atît mai mult sens în oceanitatea izotropică a unei lumi derelicte private de puncte cardinale.

De asemenea, în lipsa unei coerenţe arhitectonice a valorilor, am putea spune că totul este la fel de important, totul este la fel de semnificativ, orice este posibil: adevărat sau fals, bun sau rău şi frumos sau urît, în mod egal şi indiviz.

Recogniţia axiologică este însă un act fundamental discriminativ, judicativ (1.), prin care ceea ce are substanţă este pozitiv, asimetric şi ascendent demarcat faţă de ceea ce nu are substanţă: adevărul este distins de aparenţă, binele este distins de rău, iar frumosul este distins de urît. Putem analiza ce anume este adevărat şi ce anume este fals – şi în asta constă sarcina gîndirii –, dar nu putem renunţa la această distincţie de principiu fără să ne prăbuşim în bezna ontologică a cavernei.

2. Arhitectonica valorilor

Să distingem trei regiuni fundamentale ale valorilor:

2.1. Valori economice – care servescsupravieţuirea noastră în faţa necesităţilor şi adversităţilor impuse de natură. Acest lucru este vizibil, sub acest raport, în diferenţa dintre civilizaţie şi epoca de piatră. Supravieţuirea este semnificativ mai realizabilă datorită unei sume de valori economice (tehnologice, informaţionale etc.) care sînt preferabile lipsei lor din epocile anterioare. Ele ne procură o libertate faţă de constrîngerile naturii. În sine, acestea au o semnificaţie pur negativă, deoarece ele nu oferă un conţinut pozitiv vieţii noastre, însă ne oferă tocmai viaţa, ca suport ontologic pentru o participaţie la sensul unor valori superioare.

2.2. Valori politice – care servesc libertatea exterioară, adică supravieţuirea noastră în raport cu alţii. Acest lucru este clar vizibil în diferenţa dintre polis şi starea naturală (să-i spunem junglă). Acestea ne asigură o viaţă care să nu fie doar subzistenţă, ci şi coexistenţă cu semenii sub lege, ca libertate negativă faţă de alţii, faţă de concurenţa şi rivalitatea celorlalţi. Prin valorile politice, valori ale imanenţei, noi trecem din biosferă în antroposferă, de la o imanenţă empirică la o imanenţă transcendentală.

Atît valorile economice, cît şi cele politice sînt deja presupuse atît la stînga, cît şi la dreapta, în plan orizontal, diferenţele pe acest nivel fiind operate la nivelul unor opţiuni secunde.

2.3. Valori spirituale – care servesc libertatea transcendentală. Ele nu ne oferă doar supravieţuire în ordinea naturalităţii, nici doar coexistenţă în sfera exteriorităţii, ci ele aduc un nou nivel în existenţă, demnitatea şi sensul, adică experienţa libertăţii pozitive, saturate semantic, ca regalitate transcendentală în raport cu servituţile empirice pe care natura şi societatea ni le impun, şi contracţia semantică corespunzătoare acestui nivel spiritualmente pauper. Aceste valori sînt organe vectoriale prin care noi trăim la nivelul unei libertăţi ce aderă la un sens al existenţei. Ele ne trezesc şi ne onorează demnitatea (dignitas) de fiinţe transcendental superioare regnului mineral, vegetal şi animal, şi ne trimit, în formele lor superioare, la genealogia noastră misterioasă, în orice caz ireductibilă la materie.

Cu fiecare nou nivel arhitectonic, care implică şi depăşeşte nivelul precedent, fiinţa umană participă la şi descoperă valori progresiv superioare în bogăţie şi substanţă. Astfel, homo oeconomicus devine zoon politikon, dar tinde să ajungă un homo religiosus (trecînd prin experienţa culturii, desigur). Bineînţeles, totul poate fi in dictione contestat. Însă scepticul preferă să mănînce, nu să se abţină, să aibă conştiinţa limitei proprii, nu să creadă că el este începutul şi sfîrşitul. Preferă să fie judecat, nu linşat. Să fim atenţi: totul începe cu şi se raportează la structura de fiinţă. Valorile economice presupun că este mai bine să fii decît să nu fii – chiar la modul naturalităţii de primă instanţă, care nu este decît animalitatea prin care spiritul nostru poate intra în lume. Cele politice la fel, deşi la modul intersubiectivităţii.

Fiinţa este astfel criteriul fundamental al celor mai primare valori, în ordine fenomenologică.

Spiritul inversează însă radical criteriul valorii: el cere ca existenţa să merite să fie numai sub restricţia unor valori superioare. Opoziţia dintre spirit şi existenţă merge atît de departe încît o subzistenţă fără libertate sau adevăr este considerată nedemnă şi omul este gata să o sacrifice dintr-un idealism inexplicabil. Am început cu convergenţa dintre valoarea omului şi existenţa lui. Acum putem să o negăm şi să spunem:

Nu valorile sînt în vederea omului, ci omul este în vederea acestor valori. Altfel spus: numai o existenţă saturată de valori este demnă de a fi trăită, nu şi o simplă existenţă brută (care devine o simplă existenţă de brută).

Valorile fenomenologic prime (economice, politice) devin ontologic secundare, şi viceversa: valorile fenomenologic secundare (spirituale) devin ontologic prime: fundamentale. Medievalii au determinat aceste valori ca transcendentalia (cu o semnificaţie obiectiv platonică, iar nu doar ideal kantiană).

Adevărul, Binele, Frumosul divid exhaustiv sfera valorilor spirituale. Complementara acestei sfere este sfera non-valorilor, divizată în fals, rău şi urît – fantome de fiinţă care bîntuie furibund o lume alterată.

Nu este vorba doar de saturaţia ontologică pe care individualitatea o obţine prin încadrarea în valori, ci mai ales de manifestarea pe care valorile o obţin prin sacrificarea individului în numele valorilor, astfel încît singularităţile se autodepăşesc, devenind prin libertate pietre imateriale în catedrala istoriei. Această autosacrificare a individului pentru universaliile valorilor este opusul strict al sacrificării individului în numele ideologiilor. Autosacrificarea paradiziacă metafizică nu este deci totuna cu heterosacrificarea luciferică politică.

Verum: ens relate ad intellectum. A spune că adevărul este o valoare fundamentală echivalează cu a spune că fără un criterium veritatis lumea se scufundă în bezna indistincţiei, care stinge diferenţele. Am mai arătat paradoxul funest prin care o ideologie agresivă a diferenţei (postmodernismul) degenerează cu necesitate într-o omogenizare plasmatic haoidă deoarece implozia criteriilor care menţin fixitatea inteligibilă a distincţiilor fluidizează disolutiv identităţile diferitelor diferenţe care se pierd astfel în holocaustul logic al haosului (2.)

Nu există aproape nici o judecată pe care o facem care să nu presupună totuşi o structură concordantă a subiectului cu obiectul, o atingere a gîndirii cu fiinţa. Aşadar, atunci cînd negăm că adevărul ar fi valoarea fundamentală trebuie să ştim că tocmai pretindem că am spus o propoziţie adevărată. De asemenea, nici măcar ceea ce este bine sau rău nu poate fi determinat fără să presupunem că judecata noastră este adevărată.

Dar ce este adevărul? Este, într-o primă determinare, conştiinţa de sine a fiinţei, acel punct în care obiectivul (fiinţa) şi subiectivul (gîndirea) concordă (ca subiectivitate care se obiectivează, autoraportare identitară ce predetermină orice raportare corespondentă a obiectului la subiect). O fiinţă nereflectată nu este o fiinţă autoraportată, ci este o fiinţă fără torsiune reflexivă autoreferentă. Fără adevăr existenţa este oarbă, opacă, nereflectată, ca un univers mort. Spre deosebire de animal, sciziunea fiinţială proprie omului îl face să nu fie doar existenţă, ci existenţă în opoziţie speculară cu sine, în oglindire cu sine. Dacă animalul ştie, perceptiv şi inconştient, omul se ştie autoperceptiv şi autoconştient. Abia conştiinţa de sine fundamentează, transcendental, posibilitatea cunoaşterii a altceva (deşi, empiric, tocmai cunoaşterea a altceva, Wahrnehmung, trezeşte cunoaşterea de sine). Intelectul cunoaşte prin sinteza reprezentărilor în judecăţi. Cînd judecata reflectă fiinţa actuală a unui lucru, adică esenţa, dar şi existenţa lui, cunoaştem ceva. Astfel, adevărul depinde ultimamente de fiinţă: el nu adaugă, ci preia conţinutul ei (în termeni kantieni: diversul din fenomen nu poate fi explicat doar prin diversul transcendental: trebuie ca în numen diversul să fie deja dat, dar nu divers pur, ci divers structurat, deşi în exces, în raport cu care diversul din fenomen este o uriaşă simplificare schematică realizată de intuiţie şi intelect). Conceptul este doar abreviaţia fiinţei, fiind mult mai sărac decît fiinţa – dar fiind totodată o scoatere a fiinţei din somnul ei neoglindit. Astfel, adevărul este şi mai sărac decît realitatea, dar şi mai bogat totodată. El este fiinţă contractată, dar şi reflectată. Astfel, gradele adevărului trebuie să reflecte gradele fiinţei, adevărul fiind o replică de rezoluţie optică scalar progresivă sau regresivă. Cu cît imaginea are o acurateţe mai mare, adevărul este mai mare. Cu cît conceptul, judecata, viziunea lasă mai puţin afară din realitate, ele sînt copii mai fidele. Schelling spunea că sistemul este planul ansamblului, adică organizarea cunoaşterii şi adevărului. Iar Kant avertiza că prin ideea de sistem al cunoaşterii noi nu vizăm o completitudine de detaliu, ci una de principiu. Formalmente, adevărul rezidă în intelect, dar conţinutul judecăţii exprimă izomorf şi abreviat conţinutul realităţii, care este adevărul material al adevărului formal. Invers, falsul reflectă neantul, nu fiinţa, iar minciuna este cea care reflectă neantul aderînd totodată la el.

Bonum: ens relate ad appetitum. Şi în cazul binelui putem spune că nu există aproape nici o acţiune ce implică alteritatea, care să nu fie afectată de modalitatea binelui sau răului. Oricît de sceptici am fi, dacă suprimăm in principio diviziunea valorică a binelui şi răului sîntem aruncaţi într-o paralizie acţională sau ajungem să justificăm anarhia negativului volitiv, a solipsismului moral, care este una din definiţiile răului. Chiar şi atunci cînd vrem să depăşim distincţia binelui şi răului o facem prin raţiunea autocontradictorie că nu este bine să discriminăm în sfera sensurilor – sensuri pozitive împotriva sensurilor negative.

Prin urmare, să înţelegem ce este binele şi ce este răul. Şi în acest caz gradele binelui reflectă gradele fiinţei, după cum gradele răului reflectă gradele privaţiei de fiinţă sau, mai precis, aderenţa noastră intenţională la nivelurile privative ale fiinţei.

Dorinţa este expresia exterioară a finitudinii nesaturate a fiinţei umane. Dorinţa este magnetismul vidului de fiinţă din om. Dorim în mod mecanic, autoconservativ, la un prim nivel al naturalităţii noastre ca expresie a deficitului nostru de realitate şi a precarităţii existenţei noastre contingente. În plus, conştiinţa noastră amplifică specular dorinţele de primă instanţă care se multiplică fantasmatic indefinit, intensificînd astfel torturant experienţa interioară a privaţiei. Şi mai mult, în epigeneza transcendentală a răului, paroxismul privaţiei stă în contrapunct cu paroxismul autojustificării. Din coliziunea lor disonantă rezultă resentimentul de lungă acumulare. În fine, ciclul se încheie cu ipostazierea transgresivă a eului care îşi legitimează individualitatea în opoziţie structurală cu universalitatea legii. Răul provine din această autocentrare secesionistă a singularităţii autoraportate. Eul se serveşte acum pe sine, în loc să îşi găsească măsura, limita şi afirmarea concordant, în interiorul universalităţii legii. Dorinţa devine acum nelimitată, şi setea ei este sete deviată de fiinţă. Doar substanţa ontologică a realului poate da saturaţie vacuităţii determinate a finitudinii umane. Astfel, cu cît dorim o actualitate (o perfecţiune) cu un grad de saturaţie ontologică mai mare, cu atît sîntem mai aproape de bine.

A dori maximitatea fiinţei echivalează cu a dori binele suprem, dar acest punct-limită le este accesibil doar marilor mistici. Invers: cu cît dorim regiuni mai inconsistente ale fiinţei, dorim de fapt mai mult neant;

a) Răul nu este neantul, ci este o rotaţie intenţională meonică: a dori neantul în locul fiinţei, a dori vidul în locul substanţei;

b) Răul este de asemenea excesul apetitiv care atinge sfera altor dorinţe în afara ordinii lor comune de manifestare, ca singularitate „carnivoră“ unilaterală;

c) În fine, o determinare alternativă a răului este: exerciţiul antiveritativ şi antinatural al libertăţii despre care putem spune că este una dintre definiţiile infernului. Libertatea care vrea mai mult decît poate suporta gradul ei ontologic determinat: îngerul care vrea să fie Dumnezeu, adică transfinitul care vrea să fie Infinit. Astfel, uzurparea antidivină este adevărata expresie a răului radical, care este răul satanic.

Pulchrum: id quo apprehensum placet. Frumosul este o altă proprietate a fiinţei, ca „strălucire a formei actualizate“, cum spuneau scolasticii. El se află undeva la intersecţia dintre adevăr şi bine. Diferenţa cosmosului faţă de haos apare în simetria, proporţia şi integritatea care caracterizează perfecţiunile formale ale lumii şi ansamblul arhitectonic diferenţiat al totalităţii cosmologice. Frumuseţea reflectă faptul că lumea este rezultatul unui calcul infinit (şi nu avortonul unei infinite loterii sau mutantul unui hazard bezmetic). Dar lumea (substanţial bună, accidental alterată) este grevată de sincopele mutilante ale imperfecţiunilor. Cu cît coborîm pe scara fiinţei, în regiunea materialităţii celei mai grosiere, integritatea este tot mai aproximativă, diversul materiei scapă tot mai mult coeziunii din sinteza formei, frumosul sensibil fiind întotdeauna un sensibil carent. Abia accesul la regiunile inteligibile ale perfecţiunilor ontologice poartă amprenta integrităţii formale a cărei strălucire a fost numită în scolastică splendor. Claritas, resplendentia, lux: iată atributele medievale ale frumuseţii. Forma est lumen purum.

Cercul inteligibil este mai frumos în perfecţiunea lui geometrică decît orice cerc sensibil aproximativ. De aceea arta nu trebuie să fie mimetică faţă de sensibil, ci mimetică faţă de inteligibil, ceea ce se traduce în plan fenomenal prin efortul de idealizare: arta este o spărtură inteligibilă în cenzura optică a sensibilităţii. Ea revelează prin idealizarea şi transfigurarea sensibilului grade de frumuseţe şi puritate proprii gradelor superioare de fiinţă. În acest fel, în materia opacă a sensibilului, un nivel înalt al frumuseţii imateriale, altfel inaccesibil, este totuşi încorporat. Prin aceasta frumosul afectează ascendent sensibilitatea umană, la fel cum urîtul afectează descendent aceeaşi sensibilitate.

De aceea etalarea anxietăţii descentrante, a infernului torturant, a haosului desfigurant şi a descompunerii cadaverice – deci a imperfecţiunii prin care nefiinţa alterează actualizarea integră a fiinţei – depăşeşte prin suprasarcină negativă experienţa catharctică şi echivalează cu orbirea şi cu mutilarea sensibilităţii prin dizarmonia haoidă agresivă a subteranelor neontologice.

În orice formă integră străluceşte replicativ maximitatea fiinţei. Orice formă care coagulează diversul disipativ în rigiditatea integrativă a unei sinteze este o micrototalitate care reflectă holografic – prin armonia diferenţelor întregului – caracterul de totalitate al maximităţii Fiinţei. Gradele frumosului reflectă şi ele gradele fiinţei. Urîtul şi etalarea urîtului reprezintă, invers, proiecţia în sensibil a forţei dezagregante a haosului, disjecta membra, ca materie amorfă ce debordează monstruos şi tumoral claritatea cristalină şi coezivă a formei, ca exces cancerigen anti-tipic, refractar la specie.

Dezagregarea coerenţei în arta modernă a provocat dezagregarea epocală a sensibilităţii. De la concordia realului cu sensibilitatea s-a ajuns la discordia realului cu sensibilitatea. Dar arta are o forţă ontologică şi înrîurirea ei asupra fiinţei umane este transformativă. Autonomia esteticului este doar o restricţie provizorie prin care arta evită orbitarea degenerativă a contemplaţiei în sfera interesului şi fascinaţiei mundane, dar ea nu este criteriul ultim al frumosului.

–––––––––––––––––

1. Ur-theil: diviziune originară, ceea ce face posibilă cosmicitatea însăşi, separarea apelor amorfe ale abisului originar.

2. În textul nostru: Gilles Deleuze: sistemul dizarmoniei prestabilite.

Articole in legatura: Arhitectonica valorilor (II)

Recomanda articolul prin:

Comentarii utilizatori

Valori, tirania valorilorM. Constantin - Luni, 14 Noiembrie 2011, 09:20

Dle Muresan,
Ca intre fiinte sa ne aducem aminte cum spunea poetul: "Fiori prin mine umbla / si nu am trebuinta / te rog pe tine umbra / sa redevii fiinta."
Mai apoi sa ne amintim ca ' tirania valorilor' s-a exercitat prin manifestari contradictorii, adesea violente, fortand particularizari ale binelui, frumosului si adevarului pe care nu pregetam sa le autopsiem in fel si fel de arhitehtonici. Hirjoana asta permanenta a valorilor culturale, spre care populatii confuze sunt sirguincios orientate, are darul de a segrega in dezmembraminte civilizationale. Valoarea nuda a bine-frumos adevar-ului are uzuri si uzufructuri distincte iar dreptul de dispozitie al valorilor este si el contextualizat in termeni de mentinere a status-quo-ului. Linia fragila dintre trecut si viitor trece printrun prezent, vazut de tineri, ca dizarmonic in raport cu valorile pentru care sa merite, nu a vietui pur si simplu, ci, poate chiar, sa lupte pina la pierderea de sine.
Ii ajutam noi cu ceva sa-si gaseasca busola in cacofonia de valori?
Altfel spus sunt dezirabile sisteme sociale care au o stea polara valorica ori sisteme instelate infinite in devenirea lor?