În perioada 11-23 mai a avut loc la Bucureşti Festivalul
Re-Acţiunea Arhitext: Arhitexturi. Evenimentul a propus o abordare
pluridisciplinară a fenomenului contemporan de arhitectură. Arhitectul Mihai
Pienescu a coordonat un Five O’Clock pe tema „Arhitecturi negociate“, la care
au participat Mario Kuibuş, Rudolf Poledna, Sabin Borş, Bogdan Ghiu şi Doina
Ioanid.
Tema de dezbatere pe care ai propus-o în cadrul festivalului
a fost „Arhitecturi negociate“. La ce te-ai gîndit, ce înseamnă pentru tine
„arhitecturi negociate“? Sintagma poate părea, cel puţin la prima vedere,
stranie.
Da, stranie, chiar un soi de pleonasm, pentru că, în
principiu, orice clădire este rezultatul unei negocieri, începînd cu clientul,
cu amplasamentul, continuînd cu materialele, antreprizele, preţurile, avizele
ş.a.m.d. Titlul temei, pe care vrem să-l dezvoltăm în cadrul revistei, este
oarecum polemic, în sensul în care există arhitecturi care negociază cinstit,
căci există şi negocieri necinstite, cu consecinţe negative, care se şi văd.
Da, cînd ai de construit o clădire, negocierea pare
evidentă, de neocolit. La nivel concret, cred însă că arhitectul întîmpină
destule dificultăţi.
Dacă ne referim la arhitectura vernaculară, adică la
arhitectura satelor în structura lor tradiţională, o arhitectură fără arhitect,
este vorba de o negociere cu spiritele, cu credinţele, cu obiceiurile. O
negociere subînţeleasă şi asimilată de comunitate. De fapt, vrem să explicăm,
deşi poate e pretenţios spus, că într-o societate laică, urbană, democratică,
în care relaţiile sociale se bazează pe respectarea unor legi şi a unor
conivenţe între grupuri şi interese, negocierea este mai mult decît necesară.
La noi, această negociere, dacă există, este de multe ori viciată nu numai de
reaua voinţa sau de neaplicarea unor legi sau a unor reguli, ci şi de o incultură
arhitecturală urbană, la toate nivelele, începînd cu clientul cel mai bine
intenţionat, pînă la administratorul, primarul sau secretarul de stat, care nu
au o cultură urbană de tip actual.
Tu spui, cu alte cuvinte, că, în contextul actual, arhitectul
ar trebui să devină un negociator şi, în acelaşi timp, un formator de gusturi.
Exact, în măsura în care este un slujbaş al intereselor
comunităţii. Arhitectul joacă însă pe un teren foarte instabil, dificil, pentru
că în ultimă instanţă, pragmatic vorbind, o să se găsească pînă la urmă cineva
care să facă ansamblul sau clădirea propusă. Chiar se spune între arhitecţi,
dacă n-o fac eu, se va găsi altcineva care s-o facă, aşa că… Atunci, iei calea
compromisului, pentru că, din păcate, trăim înt-o societate în care dictează
homo economicus.
Dacă vorbim de formarea gusturilor, rolul arhitectului în
spaţiul public ar trebui regîndit puţin. Poate că ar trebui, şi în această
interacţiune directă, cît şi la nivelul discursului, să fie mult mai persuasiv.
O să fac un pic de lobby acum. Acest subiect pe care l-am
discutat în cadrul Five O’Clock-ului, la Dalles, este, cred, al şaselea
organizat de revista şi Fundaţia Arhitext, al cărui luptător vechi şi constant
este arhitectul Arpad Zachi. Revista a împlinit 20 de ani de existenţă, timp în
care s-au publicat multe proiecte, s-a teoretizat în jurul arhitecturii şi al
urbanismului. Dar rezultatele nu sînt pe măsura efortului. Interesul a rămas
strict profesional, nu numai pentru că este o revistă de nişă, ci pentru că, în
momentul acesta, pragmatismul şi eficacitatea economică covîrşesc orice alt
interes.
Efortul ar trebui să fie bidirecţional: pe de o parte, e
bine să se iasă din această nişă foarte specializată şi să se atingă un public
cît mai larg, pe de altă parte, cred că şi interesul publicul faţă de ceea ce
se întîmplă cu arhitectura, cu arhitectura urbană în special, ar trebui să fie
mult mai mare, pentru că ea ne priveşte pe toţi, în măsura în care trăim zi de
zi într-un oraş. Ce se poate face în sensul ăsta?
Dacă nu mă înşel, cred că Frank Lloyd Wright, marele
arhitect american, spunea că arhitectura este una dintre modalităţile esenţiale
de expresie ale unei societăţi. Ceea ce se întîmplă în România acum este, în
fond, o expresie sinceră a societăţii actuale, a debandadei, care se reflectă
la toate nivelurile, începînd cu mobilierul urban, cu mici construcţii, căsuţe,
podeţe, intrări şi ieşiri, staţii de metrou şi terminînd cu mari ansambluri şi
clădiri semeţe. Spiritul pozitiv al comunităţii, ţelurile, idealurile ei
lipsesc.
Ceea ce vedem acum la nivel arhitectural exprimă, de fapt,
un soi de destructurare a comunităţii. Avem de-a face mai curînd cu un
individualism feroce, exprimat la nivelul cel mai primitiv: „Dacă eu am bani şi
vreau să fac aşa, nu contează gustul, nu contează că o construcţie nu se
potriveşte cu ansamblul, cu peisajul general, eu asta vreau“. Interesele
individuale nu trebuie să meargă totuşi în răspăr cu cele ale comunităţii.
Ce spui este adevărat, dar arhitectul are totuşi puteri
limitate. Pînă la urmă, este un practician, un profesionist în slujba
comunităţii. Dacă această comunitate îţi cere să faci un anume proiect, încerci
să explici, să educi, să negociezi, poţi să ai ca profesionist onest o stare de
revoltă, dar în ultimă instanţă, trebuie să faci ceva ca să-ţi cîştigi
existenţa. Mai este şi cazul în care un arhitect poate face un proiect prost,
pe care să-l vîndă foarte bine, chiar dacă ceilalţi specialişti nu sînt de
acord. Şi astfel succesul în afaceri se confundă cu calitatea arhitecturală sau
urbanistică. Există şi profesionişti capabili, care, din orgoliu, din interese
economice sau de altă natură, sar peste reperele şi normele profesiunii,
vînzînd un produs bun în sine, dar nepotrivit situaţiei, locului ş.a.m.d.
Există diferite forme de compromis ineficace urbei.
Da, aceste compromisuri sînt pe undeva de înţeles…
Pînă la urmă, sînt motorul vieţii cotidiene. Dar depinde cui
îi este destinat motorul. Unei ambulanţe salvatoare sau unui tanc distrugător.
Poate că e utopic ceea ce spun, dar cred că ar trebui să se
schimbe mentalitatea, atitudinea oamenilor faţă de locul în care trăiesc,
responsabilitatea faţă de oraşul în care stai. Trebuie să conştientizezi că
treci zi de zi prin oraşul ăsta şi trebuie să te simţi cumva bine, cumva acasă,
cum spunea la dezbatere Mario Kuibuş. Trebuie să-i convingem că-i în interesul
lor să nu se construiască anapoda. Ştiu că mentalităţile nu se schimbă cu una
cu două, dar ceva trebuie făcut.
Mentalităţile trebuie forţate să se schimbe, la un moment
dat. E simplu şi aşa se întîmplă în toată lumea. Există nişte regulamente de
urbanism, de implantare urbană, de la cele mai tehnice pînă la cele mai
poetice, să spunem, care, dacă sînt respectate şi impuse, creează o emulaţie
forţată, dar pozitivă. Din istoria Ţărilor Române, putem vedea că legile s-au
aplicat întotdeauna cu jumătate de măsură, după o înţelegere amiabilă, dincolo
de legile propriu-zise. Surpriza este că au trecut totuşi 20 de ani de cînd ne
plîngeam că nu se poate face nimic, că nu avem cu ce, timp în care o dezordine
sau o ordine urîtă care exista s-a transformat într-o dezordine şi mai urîtă,
nu sub o dictatură ideologică de tip totalitar, ci sub o dictatură ideologică a
pieţei, care este în cele din urmă la fel de dăunătoare.
Faptul că sîntem la mica înţelegere, că întotdeauna se
găsesc portiţe de fentare a legilor, înseamnă că, de fapt, constrîngerea
exterioară nu prea funcţionează.
Funcţionează greu. Factorii de decizie politică şi
financiară ar trebui să înţeleagă că sprijinind realizarea unei urbe de
calitate ar avea de cîştigat, prin imaginea pe care o pot vinde comunităţii.
Un soi de dă-mi să-ţi dau. Uite, tu îmi susţii viziunea
arhitecturală de ansamblu şi, în felul ăsta, ai un cîştig de capital simbolic
care-ţi va folosi la alegeri, să zicem.
Da, sau clientul tău politic, căruia îi acorzi o facilitate
de construcţie, poate să înţeleagă că va avea de cîştigat dacă se adaptează
unei anume coerenţe urbane.
Dacă nu mai este fiecare pentru sine, ci împreună pentru
noi.
Dar nu numai la un mod egoist, pentru noi, doi-trei, ci
pentru comunitate. Pentru asta, trebuie un nivel mai ridicat de înţelegere şi
de cultură, în care vezi dincolo de obiectul în sine, de materialitatea şi
eficacitatea lui economică. Dar mentalităţile, aşa cum spuneai, sînt foarte
greu de schimbat.
Dacă ar pricepe un lucru simplu, anume că e bine pentru
oraşul în care stau şi ei. Un oraş cu trotuare şi carosabil ca lumea, cu spaţii
verzi, cu o perspectivă aerisită poate fi mult mai plăcut decît un oraş
stresant şi sufocant.
Cred că am mai povestit ce s-a întîmplat prin anii ’70 la
Londra cu sediul Lloyd făcut de Rogers. Proiectul a fost implantat în buricul
Londrei, respins de Comisia Regală de Arte Frumoase şi Arhitectură, al cărei
preşedinte era pe atunci Şerban Cantacuzino, şi întîrziat cu vreo doi ani. A
fost o stare conflictuală între arhitecţi şi Comisia Regală. În final, Rogers,
cu umor so british, dar şi cu onestitate, a mulţumit Comisiei Regale pentru că
a întîrziat proiectul, întrucît clădirea nu s-a schimbat foarte mult, dar prin
adaptările de detaliu care au fost făcute, s-a integrat mai bine la nivel de
oraş, la nivelul acceselor urbane, pietonale, ca siluetă, fără să schimbe
volumetria generală, nici amplasamentul, nici funcţionalitatea. A fost o
negociere pozitivă, pentru binele companiei de asigurări Lloyd, pentru binele
afacerilor, pentru binele oraşului şi satisfacţia personală a arhitectului. Pe
româneşte, comisia nu voia să-i moară capra vecinului, ci să facă împreună o
treabă bună.
La noi, cred că ar fi invers, comisiile ar trebui convinse
să facă ceea ce-i bine. De fapt, cred că oficialităţile sînt complet
dezinteresate. Am observat că la acest Five O’Clock despre arhitecturi
negociate ne-am aflat într-un soi de castă minoritară. Administraţia, oamenii
politici au lipsit.
Da, au lipsit. Pot să vă spun că ştiu puţin bucătăria
internă a organizării acestor evenimente şi că au fost anunţaţi şi invitaţi.
Măcar din curiozitate sau din politeţe administrativă sau profesională, ar fi
putut să participe sau să se informeze, prin emisari delegaţi. Ca o nuanţă
tipic românească atunci cînd aceste evenimente s-au ţinut anii trecuţi la
Sibiu, la Timişoara, la Cluj, toamna trecută, oamenii au fost mult mai
receptivi. Ardelenii şi bănăţenii au o conştiinţă a comunităţii mai bine pusă la punct decît în Sud.
Trăind într-o comunitate, capeţi un simţ al
responsabilităţii mult mai mare. Bucureştiul este un oraş mare, haotic, iar
comunităţile nu prea mai există. Simţul responsabilităţii şi cel al respectului
faţă de celălalt s-au pierdut. Aici, e fiecare pentru sine. Gîndirea este una
aproape primitivă: dacă mă calci pe picior, te calc şi eu.
E şi efectul tipic de capitală, de metropolă. Există o anume
indiferenţă, precum şi o aroganţă a puterii, a centralităţii. Aşa se întîmplă
şi la Paris, şi la Roma, şi la Londra. Metropolele sînt nişte ţări în ţări care
lucrează după alte reguli. Dar sînt şi efecte pozitive, de dinamism, de
transformare mai pronunţată, în care e mai greu să dai timp timpului şi să
aştepţi coacerea unor proiecte sau a unor integrări în context cu măsură.
Cred că schimbarea de mentalitate îi revine şi mass-mediei,
mai ales televiziunilor. Presa culturală face şi ea ce poate, dar nu atinge un
public larg. O emisiune culturală despre ce înseamnă urbanism, ce înseamnă să
aparţii unei comunităţi, să cunoşti istoricul unor case şi al unor locuri nu
există. La un moment dat, au fost cîteva emisiuni, dar ele s-au pierdut pe
parcurs.
Da, pe TVR Cultural era o emisiune: Simetrii, a Irinei
Irşai. O altă emisiune se chema Casa de piatră, la Antena 1, făcută de Arpad
Zachi. Totdeauna erau programate duminică dimineaţa la ora 8 sau 9. Erau,
bineînţeles, nişte emisiuni de nişă, care au dispărut pentru că, tot
bineînţeles, nu făceau rating. Dacă ai succes în 2010 cu programe gen Kanal D
sau OTV, ceea ce se întîmplă în România cu arhitectura şi urbansimul este o
expresie sinceră a ceea ce vrea şi înţelege publicul.
Cred că există şi o foarte mare comoditate a patronilor de
televiziune, ca să nu mai vorbesc de faptul că avem o televiziune de stat care
ar putea gîndi la un alt nivel, de patronaj spiritual şi cultural (o
televiziune naţională ar trebui să aibă o altă viziune). Există o comoditate în
a presupune că ştii ce vrea publicul. Nivelul cultural general s-ar putea
îmbunătăţi. Asta pentru că tot vorbeam despre schimbarea mentalităţilor,
schimbare care se face de sus în jos. Poţi acorda credit unei emisiuni despre
urbanism, care să nu fie strict de specialitate, dar care să vină cu ceva
interesant, de exemplu poveşti ale caselor vechi. Am să-ţi spun o mică
anecdotă. Cînd am plecat de la colocviu, am urcat într-un taxi. După ce am
trecut de Universitate, mi-am dat seama că am văzut statuia Lupoaicei.
Şi-atunci am exclamat: „Au mutat iar Lupoaica“, iar taximetristul, Lucian, om
de bun-simţ, mi-a răspuns: „Păi, dacă primarii n-au ce face“. Ideea Lupoaicei
itinerante mi-a dat serios de gîndit. Mi-am zis atunci că mă aflu într-adevăr
în Eterna şi Fascinanta Românie. Totuşi, taximetristul era mai conştient decît
primarul care se juca de-a mutatul Lupoaicei. Din vorbă în vorbă, a ajuns să-mi
spună că-i place Casa cu lei, că hotelul Şuter, fostul palat Şuter, are o
poveste interesantă. Spunea el că a fost construită de un arhitect elveţian
(este vorba, de fapt, de arhitectul german Adolf Suter), care i-a cerut regelui
Carol I, ca răsplată pentru construirea parcului ce-i poartă numele, o bucată
de pămînt pe deal, în cel mai înalt punct al Bucureştiului, ca să vadă de acolo
oraşul. Era uimit că oamenii care lucrau la hotel nu ştiau istoria palatului.
Mi-a spus apoi că citeşte rubrica lui Andrei Pippidi din Dilema veche.
Interesul oamenilor există sau poate fi stîrnit.
Aşa cum mulţi dintre cei dezinteresaţi sau rău interesaţi au
ajuns să aibă diplome şi alte patalamale culturale, sînt mulţi taximetristi
care, la bază, au alte meserii sau au avut alte zone de interes şi, din raţiuni
economice, au ajuns taximetrişti. Dar ceea ce spui este interesant, în măsura
în care există un procent de interes care poate fi cultivat, dacă ştii cum şi
mai ales dacă vrei s-o faci. Pe de altă parte şi pînă la urmă cred, cu un soi
de idealism naiv, că sînt momente în viaţa unei comunităţi cînd morala, etica,
sensibilitatea şi bunul-simţ, trebuie să prevaleze.
Trecînd acum de la o extremă la alta, de la frumuseţea palatului
Şuter, la uzinele rămase în paragină, care dau un aspect dezolant oraşului, ce
s-ar putea face cu ele? Un arhitect ca Patrick Bouchain ar veni şi ar face un
centru cultural.
În Bucureşti, există cîteva exemple pozitive, numai din ce
ştiu eu, fosta tipografie 13 septembrie, aproape de intersecţia Dorobanţi cu
Mihai Bravu, care a intrat probabil pe mîna unui proprietar luminat şi a fost
bine recuperată, restaurată în spiritul ei. La fel s-a întîmplat şi cu nişte
rămăşiţe industriale, undeva pe lîngă podul Băneasa. Spre Filaret, clădirea
fostei Burse de Mărfuri de pe la 1900 a fost restaurată şi extinsă,
revitalizată corect funcţional şi valoros arhitectural. Este un centru cultural
care adăposteşte şi cîteva birouri. A fost prezentat şi în revistă. Se pot
realiza tot felul de lucruri, dar, din cîte ştiu eu, demersul nu-i aparţine
nici municipalităţii, nici arhitecţilor, ci unor investitori care au ştiut să
facă ceva de calitate. E evident că i-a costat mai mult decît dacă dărîmau
şi-şi construiau acolo altceva. Dar au avut această nobleţe şi disponibilitate
culturală, profitabilă. Şi dacă tot pomenim de fapte arhitecturale şi
urbanistice juste merită amintite nişte clădiri aparţinînd sută la sută
prezentului imediat şi care fac bine oraşului, integrîndu-se cumpătat, ca
imobilul bucureştean de la intersecţia Pitar Moş cu Rosetti sau ca vilele
urbane de pe colinele Clujului, lîngă cartierul studenţesc, precum şi altele
care se aşază fără violenţă în peisaj, ca pensiunea Sălciua din judeţul Alba,
sau casa Racheru, de lîngă Timişoara.
Dar cu cartierele muncitoreşti ce facem? Ele au fost gîndite
ca nişte conglomerate muncitoreşti, iar acum nu mai corespund nevoilor de
locuire, ca să nu mai vorbim de aspectul lor.
Problema e mai complexă. La origine, nu erau numai cartiere
muncitoreşti, era aici o mixitate avant la lettre. Erau şi muncitori, şi
doctori, şi profesori, şi chiar demnitari de un anumit rang care locuiau în
cartiere de blocuri. În formula veche, de bine, de rău funcţionau într-un fel.
În contextul actual, noua lume bună şi lumea ajunsă bogată s-au îndepărtat, au
plecat, iar cei care au rămas sînt săracii sau bătrînii momentului, care nu mai
au nici interes şi nici mijloace. În fosta RDG sau în Cehia, situaţia era
asemănătoare, dar acolo au existat şi interesul, şi mijloacele necesare pentru
renovări şi restructurări, începînd cu ansamblul, pînă la clădirea în sine, în
spiritul actual, plecînd de la detalii tehnice (izolare, protecţie,
întreţinere) pînă la crearea unui aspect arhitectural contemporan şi a unor
amenajări peisagistice decente. A fost atît o îmbunătăţire a calităţii
apartamentelor în sine (recompartimentări, balcoane, logii), cît şi a spaţiului
urban.
Cine s-a ocupat de toate astea?
Acţiunea a pornit de sus în jos: Guvern, municipalitate. Dar
din ce ne învaţă istoria, veche şi actuală, o comunitate central sau
vest-europeană are mecanismele şi forţa de a-şi regla mai repede şi mai bine
nevoile de zi cu zi. Şi uite cum ajungem iarăşi la un punct esenţial, cel al
comunităţii şi al responsabililor acestor comunităţi, care ştiu ce, cînd şi cum
trebuie făcut.
Cum îţi este ca arhitect în Franţa?
De obicei, românul fudul spune că-i cel mai tare din
parcare. Eu o să-ţi spun că-mi este aşa şi aşa. Cîteodată mi-este foarte bine,
cîteodată bine, iar cîteodată chiar rău. Sînt lucrări sau nu sînt lucrări, eşti
luat în seamă sau nu eşti luat în seamă. Îţi trebuie o energie foarte mare ca
să evoluezi pe un teren foarte reglementat, foarte bine jalonat, cu o istorie
foarte lungă, solidă în spate, care nu-ţi permite multe libertăţi. Trebuie să
fii în acelaşi timp conştient că nu mai eşti nicăieri ca la mama acasă, adică
n-ai colegii de liceu, prietenii cu care jucai fotbal pe stradă, n-ai tot
spatele ăsta al istoriei familiale, locale. Eşti nevoit atunci să-ţi recreezi o
mică istorie şi să te integrezi într-o comunitate care nu este a ta, deşi o
cunoşti cultural într-o bună măsură. Dacă vorbeşti despre Baudelaire, Le Nôtre
şi Versailles, Malraux şi Le Corbusier, te înţelegi bine mai cu toată lumea,
dar dacă trebuie să vorbeşti despre întîmplările vieţii normale de acum 20 sau
30 de ani, ai mici, dar esenţiale hiatusuri care îţi îngreunează înţelegerea
poveştii locurilor, poveste strict necesară împlinirii meseriilor de arhitect
şi de urbanist.
Mihai Pienescu s-a născut în Bucureşti, în 1952. A absolvit liceul la Colegiul Naţional
„Sfîntul Sava“ („Nicolae Bălcescu“) din Bucureşti. A urmat Studii de
arhitectură şi urbanism la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism (Institutul
de Arhitectură) „Ion Mincu“ din Bucureşti – Atelierele Adrian Panaitescu şi
Constantin Iotzu/ licenţa în 1978. A făcut excursii de studii în România
(Bărăgan, Transilvania, Bucovina, Maramureş), în Bulgaria, Ungaria,
Cehoslovacia, RDG, Danemarca, Anglia, Olanda, Belgia, Germania, Italia, Luxemburg,
Austria, Spania, Turcia. A participat la ciclul DEA „Le projet architectural et
urbain“ – l’Ecole d’Architecture Paris-Belville, 1993-1994. A fost arhitect la
CPJ Maramureş – Baia Mare (1978-1985) şi la Institutul „Proiect“ Bucureşti
(1985-1990). În martie 1990, a înfiinţat la Bucureşti, împreună cu Cristina
Ene, agenţia de arhitectură „AD5+“. Din septembrie 1990, îşi desfăşoară
activitatea în Franţa (Paris, Créteil, Bar-sur-Seine) ca arhitect,
arhitect-asistant şi/sau arhitect asociat. A fost şef de proiect (LACECO SA-Beirut) pentru Centrul de Cercetare
pentru Industrie şi pentru Facultatea de Agronomie – Campusul Universitar din
Beirut – Liban, în 1994. Din martie 1995
are propriul birou de arhitectură „AAA” – atelier d’architecture et
d’aménagement – Paris.
Este autor şi coautor a peste 60 de proiecte şi construcţii
realizate în România, Franţa, Liban, Finlanda, Marea Britanie, Germania.
Membru UAR şi OAR - filiala Bucureşti (România), OA-IDF
(Franţa).
Cofondator al revistei Arhitext (Bucureşti, martie 1990, cu Emil-Barbu Popescu, Radu
Drăgan, Cristina Ene, Arpad Zachi, Ileana Tureanu). Articole în revistele
Arhitectura, Arhitext, Arta, Alternativa, Observator cultural, Respiro. Contribuţii la Lexicon de arhitectură şi
construcţii, Bucureşti, 1980-1982.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters