OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

(Prof. dr. arh. Mircea Ochinciuc, Presedintele Ordinului Arhitectilor Bucuresti)

Domnule Mircea Ochinciuc, in ce masura se va implica Ordinul Arhitectilor din Bucuresti pentru ca initiativa privind dezvoltarea arhitecturala a zonei Piata Obor si creatia lui Horia Creanga sa fie intr-adevar o reusita vizuala in oras?
Am un singur raspuns: actionind permanent pentru reevaluarea pozitiei autoritatilor fata de arhitecti, reinvestindu-i cu competentele care li se cuvin si prin asigurarea unui climat de colaborare.

Sa fiu corect inteles! Ordinul se cuvine si poate fi privit de autoritati si de catre concetateni ca girant al cultului valorii in toate manifestarile fenomenului de arhitectura. De ce exercitiul asta e posibil pretutindeni si la noi, nu?
Cu acest gind ne-am inscris in statut sprijinirea autoritatilor publice locale in demersurile lor privind promovarea calitatii in domeniul arhitecturii si urbanismului. Din pacate, protocolul incheiat in aprilie anul trecut cu primaria capitalei a ramas un simplu petec de hirtie. Evitind dialogul cu Filiala Bucuresti a Ordinului se subintelege ca dl primar l-a denuntat unilateral, desi edilul reprezinta, ca si noi, o institutie de interes public.
Vom reveni asupra acestor aspecte. Am dori sa ne oferiti citeva detalii despre Hala Obor.

Horia Creanga, impreuna cu prietenul si colaboratorul lui, arhitectul Haralamb Georgescu, au dat prin proiectul Halelor Obor un exemplu de arhitectura moderna in 1943, care, si dupa mai mult de 60 de ani, isi pastreaza perenitatea functionala, plastica si conceptual-urbanistica. Este o lectie fara cusur cu care am putea aborda si Bucurestiul de astazi.
Stim ca proiectul a fost rodul unei documentari prin mai toate tarile importante ale Europei, propunerea lor fiind de fapt o sinteza a celor mai novatoare tendinte ale „momentului“ interbelic.
Care ar fi relatia proiectului propus cu Hala?
Regretul meu priveste modul in care noua extindere a pietei se adreseaza Halelor lui Horia Creanga. Este o atitudine frecvent intilnita in arhitectura anilor din urma. Eu o denumesc „arhitectura autista“, complet indiferenta la ce se intimpla in jur.

Extinderea nu are absolut nici o relatie cu hala. Mai mult o domina, o ascunde si o inghesuie, totala lipsa de deferenta pentru un monument de arhitectura. Faptul ca aceasta prezenta este tratata ca un viitor obiect demolabil mi se pare grav.
Discontinuitatile axelor majore de compunere a spatiului urban incalca notiunile si regulile elementare chiar si pentru studentii arhitecti. Nu este competenta mea si nici a Ordinului sa calificam proiectul extinderii, bun sau rau, este doar o constatare deceptionanta. Repet, un exemplu malign de „autism arhitectural“.
Din vechea cultura romaneasca un lucru m-a impresionat. Se cheama „inchinarea la brad a copilului“! Un obicei din Maramures, pe care l-am aflat dintr-o carte a lui Romulus Vulcanescu. Tatal isi lua in brate dupa trei zile pruncul nou-nascut, il ducea spre dealul din preajma satului, unde mai intotdeauna se ridica un brad falnic, un fel de axis mundi. Acestui simbol al universului, al stabilitatii, ii inchina copilul.

Poate cuvintul sa fie exagerat, dar s-ar cuveni sa inchinam intr-un fel arhitectura noastra inaintasilor. E un gest de pietate, de mindrie si de demnitate, nicidecum de umilinta. Ne vom feri astfel de tentatiile demolatoare, care zac in ungherele intunecate ale orgoliilor noastre.
Cine urmeaza sa realizeze extinderea pietei Obor?
Investitorul extinderii pietei, un amalgam de firme: Baneasa Investments, Procema, ConNord etc., asociate intr-un SRL, a primit in asa-zisul parteneriat public-privat concesionarea terenului Primariei Sectorului 2, pe care urmeaza sa ridice piata agro-alimentara, un complex comercial, cu parcaje sub- si supraterane, un mall completat cu spatii de recreere si divertisment.
Am aflat ca exista o cerere a aceleiasi Primarii, prin care solicita trecerea Halelor din proprietatea societatii comerciale CICO SA in proprietatea Municipiului, urmind sa capete functie publica. Gestul merita apreciat ca pozitiv.

Dar am intreba-o pe dna arh. Bagdasar: de ce n-ati facut un concurs, ca in cazul pietei Amzei?
Au promis ca or sa faca unul.
Am auzit atitea lucruri de genul „vom face si vom drege…“ Legea, pentru tot ce reprezinta domeniul public, ne obliga la concurs. Pentru a ocoli sensul legii s-a gasit formula „parteneriatului“. Cel ce primeste concesiunea o considera domeniu privat si, ca atare, el este singurul cu putere de decizie. Evita astfel concursul si, ce e grav, dispune de soarta unui oras in locul specialistilor.
Regretam situatia, dar speram ca ea sa se remedieze, mai ales ca pozitia Ordinului a gasit ecoul dorit la primarul Sectorului 2 si la colaboratorii sai din departamentul de urbanism.

Sintem pe cale sa incheiem un acord de cooperare. Avem semnale favorabile ca sa-l extindem si la alte sectoare (1 si 6). Astfel, se va mai atenua insatisfactia din relatia cu Primaria Capitalei si, poate, va intelege si dl Videanu ca preocuparile noastre trebuie sa aiba un factor comun: un oras al celor care-l locuiesc si nu al investitorilor.
Nu vreau sa inchei fara a preciza ca Hala Obor, clasata ca monument istoric, a fost atribuita unei societati prin Ordinul Ministrului Culturii si Cultelor din 16.07.2004. De la secretariatul general al MCC puteti afla care au fost garantiile societatii CICO S.A. si daca au fost respectate conditiile contractuale de intretinere si reparatii pe perioada ultimilor trei ani.
Eu sint informat ca nu, caz in care trebuie sesizata de urgenta justitia. Sa nu ne trezim ca societatea CICO S.A. s-a dezmembrat, de exemplu, in doua societati... una CI si alta CO, absolvite de orice raspundere.
Aveti si alte exemple de proiecte atribuite fara concurs?

intr-o situatie similara se afla si proiectul Esplanada, aici parteneriatul public-privat fiind intre Primaria Capitalei si Tri Granit, o importanta companie dispusa sa investeasca intr-un mare centru civic al Bucurestiului.
Si aici competitia a fost ocolita, proiectul fiindu-i incredintat prinr-o „selectie“ interna a companiei Tri Granit, arhitectului american de origine germana Helmut Jahn. Protestul nostru a fost de aceasta data mult mai ferm, refuzind sa participam la semnarea protocolului – nota bene, fiind invitati ca asistenta, spre a conferi, in fapt, girul Ordinului.
Am considerat inacceptabile excluderea dintr-o eventuala competitie, de la bun inceput, a arhitectilor romani, lipsa PUZ-ului pentru o operatie de asemenea anvergura, cit si propunerile arhitectului Helmut Jahn, ilustrate doar printr-o macheta de prezentare.
Relatiile Ordinului cu Ministerul Transporturilor si Lucrarilor Publice, dar si cu Primaria Capitalei s-au inasprit, in schimb, spre surpriza noastra, compania Tri Granit a considerat legitima pozitia noastra si s-a decis pentru dialog.

Helmut Jahn a venit la Bucuresti cu o varianta rectificata, PUZ-ul demarat intre timp a fost prezentat spre consultare la CTU a Capitalei, unde, fiind de fata, stiu ca i s-au facut numeroase critici si recomandari.
De curind casa de la intersectia C.A. Rosetti cu Pitar-Mos a fost demolata. Cei care au dat autorizatia de demolare au facut un mare rau culturii si istoriei romanesti. Are Ordinul Arhitectilor o pozitie fata de valul de demolari din Bucuresti?
Clipa noastra de neatentie si „iuteala de mina“ a demolatorilor fac ravagii. Nu ne putem autosesiza, ca in cazul inceperii demolarii casei construite de arhitectul Octav Doicescu in str. Armindeni, cind, avertizind opinia publica si organele in drept, s-a reusit salvarea, desi absurdul justificarii intrece imaginatia: „...perimetrul era declarat monument istoric, nu insa si fiecare casa in parte“! Sint case darimate de pe o zi pe alta si aflam dupa un timp, cind nu se mai poate interveni in nici un fel. in cazul invocat de dvs., a fost ca si cum ai pierde pe neasteptate un dinte, zimbetul devine hidos. Ma gindesc, daca n-ar trebui sa recurgem la o „cutie“ de scrisori asemeni celei din Palatul Camerlenghi din Venetia secolului al XVI-lea, in care cetatenii sa depuna reclamatii anonime contra „profanatorilor“ de monumente istorice.
Fiind de aceeasi parte a baricadei, va intrebam oarecum retoric: proprietarul unui teren nu are dreptul sa faca ce vrea pe el?

Pentru ca orasul este o proprietate colectiva si nu este doar a unei generatii, grija pentru evolutia sa in timp nu trebuie ingradita de interpretarea vicioasa a legislatiei proprietatii private. Proprietatea privata nu poate fi permanent invocata ca pretext pentru a nu-i lasa pe cei investiti cu autoritate sa controleze modernizarea oraselor, intr-un stat de drept. in schimb, oricarui investitor, sub protectia dreptului de proprietate, i se permite sa vicieze imaginea unui intreg oras. Nu inseamna incalcarea drepturilor cetatenesti, ci interesul, disponibilitatea si participarea tuturor la edificarea cadrului de viata la care... inca, din pacate, visam numai, iar concursul de arhitectura este premisa reala de obtinere a ofertelor de realizare.
Unde se plaseaza Ordinul Arhitectilor in acest complicat proces de innoire a capitalei?
Functionind prin Legea Arhitecturii (184/2001) ca organizatie de interes public, Ordinul are rolul de a reprezenta profesia de arhitect, de a urmari exercitarea sa competenta si calificata, promovind totodata calitatea produsului de arhitectura si urbanism.

Clauza interesului public prefateaza celelalte meniri ale unei profesiuni liberale, confruntata, nu de putine ori, cu desconsiderarea sau ignorarea competentelor sale.
Cel mai recent – si indraznesc sa calific flagrant – exemplu in acest sens il ofera proiectul Codului Constructiilor, initiat de Inspectoratul de Stat in Constructii, care, in fapt, abroga Legea Arhitecturii si transforma Ordinul intr-un soi de „fundatie“. In calitate de cetatean, considerati ca e firesc sa pretinzi reglementarea domeniului arhitecturii, urbanismului si constructiilor, decapitind structurile calificate si rapindu-le suportul legalitatii? Poate parea ciudat ca, pe de o parte, ne dorim recunoasterea in cetate, iar pe de alta parte, incercam sa ne limitam prerogativele. Se va vedea mai incolo ca atitudinea este fireasca, privita din planul responsabilitatilor. Nu ne erijam in for de avizare, de control sau de coordonare a investitiilor.

Dar exista foruri de avizare a proiectelor.
Dominanta in mediul de exercitare al activitatii noastre de zi cu zi este ceea ce eu numesc regula abaterii, tocmai acolo unde exista legislatie si suficiente reglementari. Prin PUZ-uri, la presiunea investitorilor si a patosului lozincard al unor edili, Planul Urbanistic General (PUG) al Bucurestiului, intocmit in 2000, se rectifica sau se incalca sub imperiul intereselor. Acest Master Plan, cum e denumit pe alte meridiane, ar trebui sa aiba caracter de lege, asa cum se intimpla in toate tarile Comunitatii Europene, pentru a impiedica dezvoltarea haotica a oraselor. Filiala Ordinului solicita ferm ca Primaria Capitalei sa dispuna de urgenta actualizarea PUG-ului, uzanta periodica (la 5-7 ani) tocmai pentru a se adapta imperativelor modernizarii. Daca hirtia suporta proiecte utopice sau aberante, dezbaterea si „cenzurarea“ lor intra, insa, in atributiile societatii civile, ale administratiei locale si ale structurilor profesionale. Ca atare, fiecare avind dreptul la opinie are si partea lui de responsabilitate. A devenit „refren“ incriminarea arhitectilor pentru toate erorile si ororile noilor cladiri din capitala.

Amintesc articolul unui economist din revista 22, partial indreptatit se ne faca de ocara: „ce naiba fac arhitectii romani?“, dar nu trebuie considerati in „vrac“ si nici pe tonul asta. Nu-i disculp pe o parte a colegilor de breasla. Curba lui Gauss se verifica in valorile oricarui domeniu. Dar nu arhitectii se fac vinovati exclusiv de dezastrul viitoarei imagini construite a capitalei noastre, inca pentru mult timp neeuropeana. Nu noi, ci administratiile locale sint „gardienii“ procesului sanatos de innoire a cetatii lui Bucur. Edil, cum ii place sa i se spuna primarului, insemnind, de la latinescul aedilis incoace, „magistrat investit sa administreze si supravegheze edificiile si instalatiile publice“.
Asa cum „...implantul institutiilor democratice nu produce democratie“, cum observa cu amaraciune un ziarist, nici implantul cladirilor inalte nu conduce la modernizare. E drept ca Bucurestiul are nevoie de cladiri emblematice in locul Casei Republicii, dar nu inaltimea si volumul lor le va conferi acest statut.

Cred ca una din indatoririle Ordinului este de a-i ajuta pe guvernanti, politicieni si administratori sa greseasca mai putin. I-am spus-o si dlui Videanu la singura intilnire pe care am avut-o cu domnia sa in luna iunie a anului trecut.
Totusi, nu membrii Ordinului sint cei care intocmesc toate aceste proiecte?
Foarte putina lume stie ca proiectul de arhitectura este precedat de faza fundamentarii solutiei, documentatie preponderent de urbanism, in care se includ studii de fezabilitate, inscrierea in normative si in reglementarile prevazute in PUG, PUZ si PUD.
La aceasta faza, Ordinul considera insuficienta ilustrarea solutiei de arhitectura, lasind deschisa libera interpretare a recomandarilor comisiilor de avizare, in fazele ulterioare de detaliere a proiectului.
Este, in opinia noastra, o „permeabilitate“ a Legii Urbanismului, prin care se strecoara, de multe ori, gusturi si solutii indoielnice, scapate de orice control.

Odata intocmita, documentatia se prezinta Comisiei Tehnice de Urbanism a Primariei Capitalei, in componenta careia se numara arhitecti, urbanisti si alti specialisti, subordonata direct primarului general, si nu arhitectului sef.
Dl. primar al Capitalei isi aroga, se pare, o calitate profesionala pe care nu o are.
Sigur ca primarul poate asista la sedintele CTU sau chiar sa conduca uneori discutiile, dar semnatura pe autorizatiile de constructie, asumindu-si responsabilitatea, este a arhitectului sef. El reprezinta o instanta sprijinita de avizul comisiei cu „greutatea“ opiniei profesionistilor.
in treacat fie spus, membrii comisiei fac munca voluntara, nefiind retribuiti, desi, in fiecare miercuri cind se reunesc, pe agenda lor sint si cite 20-30 de proiecte. Rolul acesteia este de avizare. Dar aceasta are caracter... „consultativ“, ceea ce dl primar a omis sa spuna intr-o recenta emisiune pe Realitatea TV.

De ce consultativ? Exista si alte criterii, extra-profesionale, care inclina sau inverseaza balanta deciziilor?
Dar profesionistii nu au „pareri“, ci ei dau, putem spune, diagnostice.
Se constata, uneori, ca recomandarea comsiei este in contradictie cu decizia finala, cea a consilierilor politici. Nu cred ca e cazul sa mai revin la diviziunea responsabilitatilor si nici sa invoc analogia cu scosul castanelor din foc!
in problema comisiei tehnice, Ordinul doreste respectarea legii. Conform acesteia, primarul ar trebui sa desemneze anual membrii comisiei dintre recomandarile nominale ale institutiilor profesionale – Ordinul Arhitectilor, Uniunea Arhitectilor, Registrul Urbanistilor, Universitatea de Arhitectura etc. in realitate, lucrurile nu stau asa.

in calitatea produsului de arhitectura recunoastem adeseori amprenta nociva, discretionara a omului cu bani. Lipsa de fermitate a arhitectului se conjuga cu nivelul tarifelor negociate „singeros“ de investitori, dar, trebuie sa o recunoastem, si cu lipsa de profesionalism a celor din zona critica a breslei. Nu vom sterge aceasta pata dezonoranta cit timp nu vom promova confruntarea prin concursul de arhitectura si atribuirea proiectelor celor merituosi.
in toate tarile membre ale Comunitatii Europene, concursul de arhitectura, deschis sau cu invitati, este practica curenta pentru lucrarile publice si, nu de putine ori, chiar si in cazul celor cu caracter privat, mai ales atunci cind se urmareste potentarea ideilor si valorificarea spiritului creator.
Nu e ridicol pentru societatea noastra ca doua mari confruntari internationale de arhitectura – Bucuresti 2000 si Piata Revolutiei – sa fie abandonate, lasind locul actualei devalmasii dimbovitene?

Cum percepeti rolul opiniei publice in dezvoltarea urbana a Capitalei?
Despre responsabilizarea Societatii Civile nu stiu ca autoritatile sa fi initiat un dialog deschis, permanent si transparent. Totul se rezuma la „puseuri“ de atentie in campaniile electorale. Sa nu se uite ca informarea si consultarea cetatenilor in proiectele majore ale orasului sint articole de lege.
Cred ca se cuvine mai degraba ca Ordinul sa-si atraga societatea civila prin prezentari, expozitii si dezbateri publice, pentru a-i servi modele de argumentatie si – sa-mi fie iertata sugestia – o terminologie adecvata dialogului.

Poate se va renunta la „demonizarea“ betonului, metalului si a sticlei, materiale atit de expresive, incepind cu arhitectura secolului al XIX-lea. Pentru asta e suficient sa ne luam ragazul sa rasfoim un album al stilurilor unanim respectate. Prin dialog s-ar putea atenua si alergia la modern a cetateanului simplu, dar si a unor oameni de cultura. Am atribui un sens mai profund traditiei ca proces in permanenta devenire, „de trecere“, cum spune Horia Bernea, si nu in ipostazele incremenirii, inghetarii, fosilizarii. E trist ca arhitectura nu a dat un echivalent al lui Nichita Stanescu sau George Apostu. Nu avem caderea sa suspendam sansa generatiei actuale de arhitecti de a gindi si proiecta un oras pe masura aspiratiei lor.
Toti initiatorii ar trebui sa fie interesati „sa pescuiasca“ talentele dintre tinerii care pot sa vina cu idei originale. Daca ar exista aceasta deschidere reala si democratica, pina la urma, investitorul respectiv si-ar acorda lui insusi o sansa, pentru ca din acest segment de tineri poate veni solutia pe care o doreste.

La Anuala de Arhitectura din luna mai vom avea masura angajarii tinerilor arhitecti in peisajul Bucurestiului contemporan. Dar cind vedem cum sint tratati, nu ne facem prea mari iluzii. Grupul de arhitecti MVRDV n-ar fi obtinut rapid consacrarea daca Olanda ar fi privit cu obtuzitatea noastra pe proaspetii absolventi ai facultatii din Delft de numai 26, 27 si 32 de ani.
Care ar fi solutia?
Concursurile publice deschise tuturor arhitectilor, tineri, maturi, din Romania, din diaspora si din orice alta tara.
Ordinul nu recunoaste decit aceasta forma de promovare a valorii in arhitectura si, in ciuda obstacolelor, va actiona pentru a le impune.
Vreti sa transmiteti un mesaj la finalul acestui interviu?
Da. Unul extrem de scurt: doresc sa li se ofere arhitectilor dreptul de a-si redobindi stima societatii in care traiesc.