OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Brusc, saracia a revenit la moda. In plus, dezastrele naturale, pe care si noi le experimentam surprinsi in ultima vreme, ne pun in fata unor situatii care pareau de neconceput, care nu aveau cum sa ni se intimple tocmai noua. Localizata sub minimalismul lipsit de misiune sociala si centrat mai degraba pe un autism al expresiei „lipsite de estetica“ (i.e. o forma de extrem modernism), arhitectura dedicata acelor segmente sociale care scapa atentiei arhitectului platit cu procente din costul lucrarii proiectate a devenit dintr-o data la moda. Desigur, o anumita cochetarie cu „poporul“, marxisme de felul celor predate de unii care si Porsche-ul si-l cumpara rosu, precum un foarte prizat cercetator critic comunist al capitalismului (Fredric Jameson), toate acestea sint o constanta a „rezistentei“ intelectuale americane, mai cu seama in universitati.
Ceea ce incepe sa se vada acum este faptul ca organizatii non-profit, fundatii si alte forme de voluntariat angajat exista in cimpul arhitecturii rezidentiale; mai mult chiar, produsul muncii lor, atit de modest in definitiv, tinde sa fie acaparat de mainstream architecture, care, asa precum putem extrem de lesne observa in volume ca The Next House (de Lola Gomez, Cristina Montes), fagociteaza o asemenea expresie arhitecturala propunind-o drept model de urmat pentru viitor.

Astazi, problema activismului social in statele occidentale dezvoltate priveste, poate, aspecte marginale ale acestei chestiuni: adaposturi – temporare sau nu – pentru persoanele fara adapost, dar exista un domeniu care uneste atit pe cei din vest (incluzind aici si Japonia), cit si pe cei din est: locuinta de urgenta, devenita necesara imediat, in mari cantitati, ca urmare a unui cataclism sau a unui razboi. Cutremurele din Turcia si Grecia, de pilda, au ingaduit dramei pe care disparitia locuintei o presupune sa capete proportiile unei crize majore. Raspunsul: adaposturi intinse pe zeci si zeci de hectare1, fara nici un fel de preocupare alta decit adapostirea cea mai elementara. Iata de ce este necesara o gindire preventiva, prospectiva, in care statul sa finanteze cercetarea si sa solicite edificarea unui numar de kit-uri de case suficient pentru asemenea situatii2.

Arhitecti precum Gans si Jelacic (N.Y.) lucreaza la un nivel si mai elementar decit locuinta de urgenta destinata supravietuitorilor unei catastrofe. Pornind, poate, de la premisa ca persoanele fara adapost nu sint intotdeauna in aceasta situatie impotriva vointei lor, ei au proiectat un astfel de adapost a carui natura temporara este si mai apasat evidentiata decit in cazul unei case propriu-zise. Denumirea de „extreme housing“ se refera la un soi de adapost care este „mai putin decit o casa“ si asta, poate, pentru ca e mult mai imediat-urgent decit o casa. Arhitectura de urgenta trebuie sa fie supusa cerintelor vitezei (legate fie de fabricarea on-site, fie de asamblarea unor componente prefabricate), ale portabilitatii, precum si – pe de alta parte – ale evanescentei, din motive legate de propriul sau statut ontologic. Mai mult, portabilitatea si mobilitatea sint cel mai adesea in relatie de inversa proportionalitate cu durabilitatea in timp3. A se vedea, de pilda, structurile medicale proiectate pentru evenimente de felul celor de la 11 septembrie 2001, care folosesc camioane militare drept elemente „structurale“4.

Cu alte cuvinte, arhitectura gonflabila, pliabila, poate fi gindita in termenii permanentei sau ai durabilitatii componentelor sale, ai materialelor din care sint acestea constituite. Invers, arhitectura destinata a ramine intr-un singur loc este, sub imperiul urgentei, gindita in termenii perisabilitatii. Materialele si modul de conceptie in astfel de situatii, carora li se supune arhitectura de urgenta, ne vorbesc despre efemeritate, despre disparenta. Daca asezam in dreptul acestui statut materialele lor predilecte – lemnul, paminturile – vom vedea ca arhitectura contemporana privilegiaza un nivel inca si mai perisabil decit acesta.
Arhitectii care investigheaza limitele perisabilitatii nu au intotdeauna la indemina argumentul propriei traditii, asa cum se intimpla cu Shigeru Ban, care, ca si predecesorii sai metabolisti (din care se revendica, cel putin in sensul gindirii ca posibilitate a unei arhitecturi temporare sau aflate in miscare). Japonezii sint plasati deopotriva in orizontul contemporaneitatii careia i se adreseaza, cit si in acela al arheologiei precedentelor locale.

Or, templul de la Ise si peretii de hirtie sint de gasit intre aceste precedente cu putinta de invocat. O asemenea utilizare ii plaseaza pe arhitectii japonezi ai temporaritatii intr-un orizont „retrofuturist“, sau de conjunctie a arhaicitatii cu postmodernitatea. Potrivit revistei Newsweek5, un nou material de acoperis, rezistent la taifun, a fost realizat de doi profesori de la University of Delaware: paie de soia, fulgi de pasare, ziare si liant hidrofug. Folosirea balotilor de paie, a impletiturilor de nuiele si a altor materiale „provizorii“ este consistenta inca si in mediul rural romanesc, cu deosebirea ca ele servesc pentru constructii si adaposturi – anexe gospodaresti – si nu pentru locuinte. Practic, „modernizarea“ a alungat din arhitectura locuintei rurale materialele naturale/ locale si tehnicile adiacente si le-a inlocuit cu beton, tabla si ferestre cu geam termopan. Combinatiile stranii pe care le-am vazut folosite in anii 1990, ca de pilda structura de beton cu pereti de chirpici sau biserica mindra de la Urziceni, acoperita la repezeala cu carton asfaltat pentru ca banii se ispravisera de mult, dau seama despre aceasta confuzie a folosirii materialelor, pe care arhitectii au datoria de a o limpezi.

Exista in aceasta (re)arhitectura (termenul a fost impus, ca titlu de carte, cu privire la conversii, de Serban Cantacuzino) un element deopotriva extrem de contemporan, adaugabil „dezvoltarii durabile“, care coexista insa cu unul arhaic, peren. Stadiul terminal al unei arhitecturi este adeseori privit drept oprtunitate aurorala pentru altul. Un oras sau o cladire pot servi drept sit (chiar reliefat) pentru o noua intemeiere (de regula, post-catastrofica) sau drept cariera de extractie a materialelor refolosibile pentru alta asezare sau edificiu. Uneori, o mai mult sau mai putin inocenta eficienta priveste dezmembrarea cladirilor abandonate (una dintre privelistile cele mai frecvente ale Bucurestilor anilor nouazeci si una dintre sursele predilecte de caramida pentru noua arhitectura rezidentiala a acelor ani, in conditiile preturilor aberante ale materialelor de constructie). Eu insumi am folosit caramida perfect conservata, avind stampila inca pastrata, mindra si testamentara capsula a timpului, cu numele producatorului interbelic. Am reciclat-o dintr-o demolare anterioara/invecinata, folosind-o tot intr-o locuinta, deoarece nu costa nimic si, in plus, fiind superioara caramizii sfarimate pe sfert, care trecea drept „noua“, disponibila pe piata la momentul acela.
Nimic triumfal in redistributia spatiala a relicvelor celui care s-a invins singur: aici, edificiile modernitatii, mai cu seama ale celei industriale.

Ceea ce nu trebuie sa impiedice folosirea creativa a oricarui material de constructie natural sau artificial, nou sau reciclat, indiferent de „functia“ lui anterioara. Avem la dispozitie intregi „cariere“ de asemenea materiale, asa cum proiectul de la Calarasi a demonstrat-o intr-un chip pe care nu ma sfiesc sa il numesc – cu nostalgie, data fiind exilarea lui din oras – remarcabil.
Una dintre cele mai grave probleme ale societatii romanesti contemporane este lipsa oricarei preocupari pentru locuintele sociale in adevaratul sens al termenului, adica acelea pentru asistatii de catre comunitate – fie aceasta mare/nationala, fie, mai degraba, aceea locala. De asemenea, intr-o tara pindita de spectrul cutremurelor devastatoare, nu exista nici o preocupare de investigare a domeniului locuintelor de catastrofa. Iata de ce, din vreme in vreme, orice fenomen cataclismic ii prinde nepregatiti pe guvernanti sau pe edilii locali, iar raspunsul dat de acestia este lamentabil: li se fac, adica, celor calamitati locuinte pe durate lungi, costisitoare si, inutil sa o mai spunem, urite. De unde ar trebui sa fie o preocupare strategica pentru orice administratie responsabila, situatia se rezolva la mica intelegere, meschin si fara perspectiva de ansamblu.

La concursuri, in vreme ce afara stau sinistratii, se cere drept criteriu „specificul local“. Un singur curs dedicat locuirii extreme si arhitecturii de urgenta se preda acum la UAUIM. Nu am stiinta despre vreun efort concertat al autoritatilor de stat sau locale de a identifica pe cei care ar putea oferi solutii – de la arhitecti si constructori la posibili donatori si armata. Recent, presedintele OAR mi-a impartasit preocuparea d-sale in fata acestei forme ingrozitoare, iresponsabile de autism.
Nu traim vremuri ale generozitatii ori ale daruirii de sine crestine (ori barem social-democrate). Acum lucreaza lupii si vulturii hoitari, cit inca mai e oarece de capturat sau de fagocitat in tara. Dar cind va veni cataclism dupa cataclism si va fi nevoie de asemenea lacasuri, vrem sa se stie ca noi nu am stat cind trebuia sa lucram, ca altii, ca nu am facut case noilor imbogatiti cind cei de sub limita de saracie traiesc in conditii indescriptibile; ca, deci, nu am fost partasi la nepasarea gene-rala, fie ea de stinga sau de dreapta.
–––––––––––––
1. Nesfirsita padure de case alcatuia o pri-veliste post-apocaliptica, de pilda, intre Istanbul si Ankara, pentru studentii si profesorii de la Universitatea de Arhitectura „Ion Mincu“ din Bucuresti, care calatoreau in 2001 pe acest traseu. Nu stiu in ce masura acest peisaj s-a schimbat in bine intre timp.
2. In Romania, nu doar ca o asemenea gindire nu exista la nivel oficial, dar, din experienta lucrului cu Fundatia „Habitat si Arta in Romania“, am putut observa furia cu care autoritatile locale din Vilcea (judet si oras deopotriva) au intimpinat un astfel de proiect chiar in ziua vernisajului din toamna anului 2002, sub cuvint ca pune in lumina proasta eforturile Guvernului de a dialoga cu o problema similara din judet – prabusirea unei localitati situate peste o salina abandonata – si soldata cu constructii mult peste costul obtinut de HAR. In schimb, biserica de lemn care acompaniaza locuinta pilot de la Bujoreni fusese deja promisa de senatorul Adrian Paunescu unei comunitati din Serbia care il premiase si care, dintr-un motiv inexplicabil, a uitat sa isi construiasca lacas de cult ortodox intr-o tara ortodoxa, ceea ce ar fi transformat un proiect finantat cu bani europeni intr-unul din acele cazuri, prezentate de presa, de deturnare de bani europeni. Opozitia fata de anuntata donatie, de catre fostul prefect PUR, a fost negata vehement de Alexandru Nancu si de mine, motiv pentru care restul vernisajului a constat in denigrarea proiectului vernisat de amploiatii infricosati ai prefecturii si primariei, pe care prefectul si primarul ii minau in lupta. Ni s-a vorbit despre „cosmopolitism“, despre „fals ortodoxism“ si alte acuzatii de anii cincizeci. Vezi, pentru detalii asupra acestui incredibil episod, revista Ianus/2002. Desigur, nici publicarea acestui proiect in presa centrala nu a avut nici un efect la MLPTL, institutia care construieste locuinte sociale – apartamente de bloc cu nimic diferite fata de cele de dinainte de 1989 – la preturi mult superioare achizitiei unor apartamente similare pe piata libera!
3. Pentru detalii, a se vedea Robert Kronenburg, Portable Architecture, Oxford: Elsevier/Architectural Press, 2003, editia a III-a.
4. Stephen Verderber, Compassionism and the Design Studio in the Aftermath of 9/11, Journal of Architectural Education, vol. 56, art. 3, februarie 2003, p. 48-62.
5. Newsweek, 27 octombrie, 2003, p. 63.